Revista ”Neuma”, nr. 7-8, iulie-august 2018

A apărut revista ”Neuma”, nr. 7-8, iulie-august 2018, revistă de cultură în format online, editată de Asociația Culturală Neuma și aflată sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Director: Andreea H. Hedeș; redactor șef:  Andrei Moldovan. Acest număr (106 pagini) a apărut cu sprijinul financiar al  Ministerului Culturii și Identității Naționale. În curând, revista ”Neuma” va apărea și în format tipărit.

Din cuprins:

Editorial: Andrea H. Hedeș, ”O privire senină”; Cursiv: Horia Gârbea,  ”Succese, izbânzi, reușite”; Invitat special: Gheorghe Grigurcu, Poezie; Răzvan Voncu, ”Un ciob de revoluție”; Grigore Chiper, Poezie; Răzlețe: Gelu Negrea, ”Dacă închisoare nu e, nimic nu e”; Eveniment: Andrea H. Hedeș, ”Mistica lutierului”; Horia Gârbea, ”Heruvimul invizibil”; Centenarul Marii Uniri: Mircea Muthu, ”Repere culturale transilvane”; Interviu: Radu Gheorghe, ”Mi-aș dori un spațiu în care să pot să mă joc arătând ce-am învățat”; Colocviile de critică: Ana Dobre, ”Nouăzecismul la extreme”; Dan Gulea, ”Tema istoriei în proza recentă. Periodizări și autori”; Cartea de poezie: Ioan Holban, ”Linia vieții despre linia de plutire”; Cartea de proză: Monica Grosu, ”O istorie optimistă”; Cartea de eseu: Vasile Vidican, ”Fantomele trecutului și metehnele prezentului”; Proză: Cătălin Rădulescu, ”Pygmalion și correct”; Poezie: Lucia Cuciureanu; Pedros Golitis – Grecia; Gabriel Nan – Spania.

”Succesul în literatură și artă este un zeu atât de amabil cu muritorii, încât își ia o mulțime de chipuri numai ca să le poată oferi zâmbetul său. E de mirare că nu există nicio revistă care să-i poarte numele! Am avut Adevărul (literar și artistic), avem Observatorul (cultural), am prins Expresul (literar) și ne-am însușit Algoritmul (tot literar, ca și Nordul). Dar succesul nu s-a lăsat capturat într-un nume de pe pagina întâi. Poate pentru că o revistă este o alcătuire colectivă pe care o poți avea ca pe Cupa Campionilor, iar succesul și-l dorește fiecare a-l poseda individual și exclusiv (până la proba contrarie), ca pe o iubită.

Și totuși succesul se oferă fiecăruia sub forma succesului de public, de casă, de critică, de stimă. Încât este mai corect să vorbim de el la plural, ca despre piticii Albei ca Zăpada. Aceștia au individualitate (Sfiosul, Morocănosul etc.) dar acționează în grup. Succesele sau, cu un plural fericit «implementat» recent, «succesurile», se duc țintit spre persoane și opere diferite.

Succes se consideră atunci când autorul își lansează un nou volum de versuri sau proză la școala la care predă și câteva colege, ba chiar câteva mame de elevi îi oferă buchete de flori, gest deopotrivă impresionant și oportun, autorul fiind directorul școlii și consilier orășenesc.

Succes e și atunci când cartea este (tra)dusă la un târg de carte și câteva sute de ochi indiferenți o pot zări în treacăt, în mulțimea copleșitoare a coperților colorate.

Succes este prezentarea operei la un post TV care smulge peste un procent din audiența națională. De regulă, prezentarea coincide cu o finală de tenis (transmisă la alt post) pe care și cei mai avizi de carte telespectatori nu o pot scăpa.

Succes e ca un autor să ia premiul Nobel sau premiul III la concursul «Flori de mucigai», organizat de primăria comunei natale cu sprijinul revistei «După melci». La urma urmei, chiar o cotă de 2,5 la o casă care face pariuri pe seama Premiului Nobel poate fi considerată un frumos succes.

Un autor își poate savura succesul când e primit în Uniunea Scriitorilor. Altul când dosarul său, legat cu șireturi de ghete, ajunge pe masa comisiei de primire și rezistă pe acea masă mai mult de 45 de secunde, înainte de replica finală: «Strânge-l, că-l arunc pe fereastră». Succes e, de ce nu?, și performanța rarității: de a avea unul dintre puținele dosare aruncate efectiv pe fereastră: din Sala Oglinzilor în curtea Casei Monteoru, ce vremuri!

Da, succesul nu e o floare atât de rară pe cât se crede. Mai degrabă e damă bună, că nu se refuză nimănui. Oricine îl poate avea, la nivelul pe care și-l propune și care îl satisface. Până mai acum vreo trei decenii era un succes pentru un scriitor să treacă de cenzură, dar un succes aproape echivalent să fie respins de ea. Putea fi semnul sigur al calității sau începutul unei frumoase prietenii. Dacă, din întâmplare, vigilența paznicilor se manifesta cu întârziere, după tipărire, și cartea era dată la topit, exemplarele rătăcite, scăpate de topitoria Fahrenheit, se vindeau cu prețuri serioase, semn cert al succesului. […]” – Horia Gârbea, ”Succese, izbânzi, reușite”.

”O afirmație șocantă a lui Alexandr Soljenițîn, extrasă parcă din infernul învolburatei sale biografii personale: «Să reziști în numele adevărului e nimic. Pentru adevăr trebuie să stai în închisoare.»

Instantaneu, gândul mă duce către îndelung și insistent vehiculata «rezistență prin cultură» cu care s-a defilat triumfal în spațiul post-decembrist românesc. Este neîndoielnic că rezistența din care nu puțini și-au făcut un titlu de glorie și monedă de schimb pentru absența sau mediocritatea operei era «prin cultură», dar «în numele adevărului» și a derivatelor sale: dreptate, justiție, echitate etc. Altfel, ea n-ar fi avut nici o valoare – nici morală, nici simbolică, nici artistică și, cu atât mai puțin, politică…

Și vine, iată, acest rus uriaș – ca model de conștiință civică și ca emblemă ideologică mai mult chiar decât ca scriitor – care crucifică ideea de rezistență pe altarul sordid al penitenciarului, parafrazând implicit parafraza pauliniană: dacă închisoare nu e, nimic nu e… […] – Gelu Negrea, ”Dacă închisoare nu e, nimic nu e”.

”O privire asupra lumii în proză, de la nivelul lui 2018, spre 1990, descoperă o temă recurentă, istoria și felul în care o înțelegem – pornind de la granița politică și literară a lui 1990, an plasat în centrul postmodernismului, ce nu reprezintă neapărat o ruptură sau o discontinuitate față de experimentele optzeciste, și ajungând la anul de acum, al Centenarului, cu ambiguitățile sale administrative, ce au ținut prima pagină a ziarelor de ceva vreme.

O conștientizare de sine a culturii române, care se referă, din ce în ce mai insistent, la o serie de sărbători: au fost, mai întâi, centenarele avangardiste (2013, Gherasim Luca; 2015, Gellu Naum, Paul Păun; 2016, Dada), amintite și marcate prin noțiuni precum sincronism și reprezentare; a fost, apoi, anul Mărășeștilor dar și, salutar pentru critica noastră în epoca internetului, Anul Maiorescu și al «Convorbirilor literare».

În acest context, tema istoriei este o temă semnificativă pentru literatură și în special pentru lumea prozei; intervalul 1990 – 2018 este unul mare, ce ar trebui periodizat în cel puțin două mari părți. Cezura s-ar situa undeva după anul 2000: opoziția dintre literatura (și în special proza) anilor 1990, a jurnalelor, a memoriilor, a recuperărilor (Steinhardt, I. D. Sîrbu – sau Femeia în roșu deMircea Nedelciu, Adriana Babeți,Mircea Mihăieș) și cea de după 2000, a redescoperirii prezentului (cu polemicile despre minimalism) este evidentă: două tipuri de discurs al prozei, ce pot fi plasate pe harta temporală ținând cont de anul UE (2007), de Premiul Hertei Müller (2009) sau poate anul 2004, al inaugurării colecției «Ego. Proză» de la Polirom, ce a redescoperit autorii români, într-o piață în care traducerile aveau partea lor de fascinație.

Discuția poate începe de la aceste premise, stabilindu-se categorii în funcție de raportarea lor la istorie.[…]” –  Dan Gulea, ”Tema istoriei în proza recentă. Periodizări și autori”.

Revista, substanțială, echilibrată, cu texte valoroase, poate fi citită la adresa https://www.revistaneuma.ro/ 

Arhiva rubricii Revista revistelor culturale