”Revizorul” de Gogol la Teatrul Koliada din Ekaterinburg – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

135
Imagine din spectacolul ”Revizorul” de Gogol, Teatrul Koliada din Ekaterinburg
Imagine din spectacolul ”Revizorul” de Gogol, Teatrul Koliada din Ekaterinburg

cronica de teatru logo leviathanTeatrul Koliada (numele se pronunță cu accentul pe ultima silabă) este un teatru particular, care funcționează ca o organizație necomercială în orașul Ekaterinburg (într-o vreme orașul se numea Sverdlovsk). A fost înființat la 4 decembrie 2001, dată care s-a nimerit să fie ziua de naștere a întemeietorului său, Nikolai Vladimirovici Koliada. Acesta îi asigură pe cei care vor să-l creadă că nu suferă de megalomanie; el a dat teatrului numele său deoarece Koliada a fost un zeu păgân, iar koliadka e denumirea colindului în graiul locului; ctitorul instituției își dorește ca teatrul să fie o sărbătoare statornică pentru spectatori, iar pentru actori – bucurie, viață; și-a făgăduit să se facă luntre și punte pentru ca acest teatru să fie cel mai bun din oraș (Ekaterinburgul este, ca mărime, al patrulea oraș din Rusia); proiectul inițial prevedea o sală de 100-120 de locuri. Ce frumos, ce poetic, câtă modestie – e mișcător.

Până în 2004 teatrul n-a dispus de o sală proprie. Dar, în căutare de autori tineri și talentați, din 2003 el a organizat Concursul internațional de dramaturgie ”Eurasia”. În primul an s-au primit la concurs 80 de piese din diferite țări, în 2008 s-au primit 200.

În 2004 teatrul a căpătat, la subsolul Muzeului regional, o sală de 50 de locuri. După ce această sală a fost amenajată de către colectivul teatrului, ea a fost distrusă, sub pretext de meremetiseală, de către o altă instituție din oraș. Teatrul a primit un alt sediu, într-o clădire de lemn, monument istoric, sala având o capacitate de 60 de locuri, dintre care erau practic folosite 40. Și sala aceasta a trebuit să fie reamenajată de către colectivul teatrului; ea a primit denumirea tandră de Izbușka; acolo s-a născut Centrul de dramaturgie contemporană. Izbușka a devenit treptat loc de pelerinaj pentru iubitorii de teatru din toată Rusia și din străinătate. Teatrul a întreprins turnee în Franța, Germania, Serbia, Slovacia, Grecia, Polonia și alte țări, și a participat la festivaluri de teatru dintre cele mai prestigioase.

Stăpânirea regională a hotărât să investească mai multe milioane din bugetul ei pentru a transforma clădirea unui fost cinematograf într-un sediu potrivit teatrului. În martie 2014, Teatrul Koliada s-a mutut în noul lui sediu, unde dispune de două săli, una de 124 de locuri și alta de 50; în 2018 Centrul de dramaturgie contemporană a primit o sală a lui, mică, de 63 de locuri.

Teatrul Koliada a fost prezentat potențialului auditoriu tel avivez aproape ca ultimul strigăt pe plan mondial în materie de artă teatrală; cu precizarea că teatrul acesta poate fi iubit, dar poate fi și detestat, în orice caz el nu lasă pe nimeni indiferent.

revizorul gogol

Am insistat asupra faptului că din estetica elaborată de Teatrul Koliada – fiindcă e vorba aici de o estetică proprie – face parte integrantă faptul că el se adresează unui public restrâns, de fiecare dată mai puțin de 150 de spectatori. Detaliul acesta e foarte important. Unul dintre cei mai de seamă regizori români din secolul trecut a explicat cândva pentru oameni de meserie, invocând experiența lui Grotowski, că dacă un teatru stabilește comunicare cu un public de, să spunem, o sută de inși, el nu poate să-și strămute spectacolele în săli unde încap mai multe sute, fără să pericliteze comunicarea însăși. De această înțelepciune profesională organizatorii de turnee nu țin însă seama, și, probabil, în cazul dat, nici Nikolai Koliada însuși, deși, precum a declarat, i-am amintit declarația mai înainte, nu suferă de grandomanie: ”Revizorul” lui s-a jucat la Tel Aviv în sala Teatrului Ghesher, care, mai demult, era sala în care juca Opera Israeliană…

Îmi las cititorii să ghicească unele dintre consecințe. Mă mărginesc să recunosc că, de la locul meu din primul rând al balconului, n-am reușit să deslușesc, printre altele, ce înfățișau niște panouri? sau pânze? pictate, suspendate deasupra practicabilului cu două trepte care era, de fapt, tot decorul montării. M-a izbit, în schimb, că instalația ei scenografică se desfășura, cinemascopic, pe orizontală; presupun că la sediu proporțiile acestei instalații erau diferite.

N. V. Koliada, întemeietorul și conducătorul artistic al teatrului care-i poartă numele, s-a născut în 1957, este actor, regizor, dramaturg (consacrat, a scris 93 de piese, parte din ele jucate pe tot mapamondul; Shakespeare n-a scris decât 37), prozator, scenarist de film, scenograf – creator total, prin urmare. Nimic din ce-i teatru nu-i e străin.

Pentru ”Revizorul” el a conceput decorul și costumele și a alcătuit și banda sonoră.

Am furnizat deja o descriere parțială a decorului; nu-mi rămâne decât s-o completez cu câteva detalii. La grădină se află un element vertical compus din două panouri înguste și înalte, identice, îmbinate în formă de L. De acest element e proptită o bucată de gard de lemn. La începutul spectacolului, un personaj fără nume, un mașinist, reazemă pedant bucata de gard de coloana în L și se așează pe jos lângă arlechin. Gardul cade. Trosc! Omul se ridică și îl pune la loc, apoi se reașează lângă arlechin. La fiecare intrare a unui personaj sau a câtorva personaje, de afară în interiorul pe care îl figurează scena, gardul e bușit de podea, trosc!, mașinistul se ridică, îl pune la loc și se întoarce la arlechin. N-am numărat, dar dacă asta nu s-a întâmplat de douăsprezece ori de-a lungul spectacolului, atunci nu s-a întâmplat niciodată. Chiar și pentru a arăta monotonia și primitivitatea vieții de provincie e nițel cam mult.revizorul 1

La curte se află o scară de zugrav, care dispare după pauză. De la scară spre fundal pornește, diagonal, o frânghie pe care sunt agățate obiectele pe care n-am reușit să le identific, apoi sunt atârnate niște lampioane (?) multicolore. Scara servește de două ori în cursul serii: prima dată Hlestakov, în odaia lui de la han, se ascunde între cele două laturi ale scării, așezat pe o găleată (?), în spatele unui șervet alb – nu îndrăznesc să bănuiesc că asta ar putea să însemne că el s-a retras, discret, la umblătoare; a doua oară, tot Hlestakov se suie repede până sus, ilustrând pentru ascultători una din rodomontadele lui.

Costumele sunt fantezii scenografice pe motive istorice – combinații fanteziste de redingote și nădragi largi cu cracii relativ scurți, câteva caftane. Dar când pleacă să-l caute pe presupusul revizor la han, primarul se schimbă pe scenă cu un veșmânt în care ar putea, zic eu, să-l joace și pe Boris Godunov. Regizorul pare, de altfel, să aibă slăbiciune pentru dezbrăcat actorii pe scenă: când se întoarce ușor abțiguit de la masa care i-a fost oferită, înflăcărat de lăudăroșenie, Hlestakov își scoate de pe el și haina, și cămașa, și în ținuta asta se azvârle pe spinările mai-marilor care s-au cocârjat din slugărnicie în fața lui. Când, către sfârșit, Bobcinski și Dobcinski sunt acuzați că ei au lansat vestea potrivit căreia Hlestakov ar fi un revizor și haita mai-marilor se repede asupra lor, cei doi prieteni nedespărțiți se dezbracă până la piele.

Din programul de sală publicul află că va vedea o comedie populară. Subtitlul acesta nu-i aparține lui Gogol. Ei bine, ce înțelege Teatrul Koliada prin comedie populară?

Un prim preludiu la spectacol e, în banda sonoră, o versiune orchestrală, foarte dulce, a unui cânticel care la începutul anilor ’60 se transmitea în URSS la radio pot spune că toată ziua: ”De-a pururi fie cerul, de-a pururi fie soarele, de-a pururi fie mama, de-a pururi să fiu eu”. În cursul serii mai figurează în banda sonoră ”Valurile Amurului”, cântece populare și cântări bisericești. Și, bineînțeles, una dintre clasicele intrări muzicale de clovni la circ. Intenția acestei alăturări neașteptate de melodii pare să fie indicarea nivelului cultural (popular) al universului pe care îl satirizează comedia.

Într-un soi de prolog al montării, apar, cu lumânări aprinse, șase femei în veșminte de târgovețe sărmane. E limpede că habotnicia nu e pe gustul realizatorilor. Înainte de a se amuza cu jocul de copii Podul de piatră s-a dărâmat,/ A venit apa și l-a luat./ Vom face altul pe râu în jos,/ Altul mai trainic și mai frumos” – câte două dintre femei își țin brațele ridicate ca un pod, iar pe dedesubt trec ținându-se de mână alte două dintre ele – aceste târgovețe aranjează în fața practicabilelor ceva ce, iarăși, de la locul meu n-am putut desluși ca lumea; păreau să pregătească pământul pentru un răsad de ceapă verde (?). Firele astea de ceapă (?) sunt mai târziu smulse din pământ, dar pământul devine un leit-motiv al spectacolului – în câteva scene el figurează… banii cu care mai-marii târgului îl mituiesc pe Hlestakov, și tot cu pământ Hlestakov se mânjește pe sine, aruncă în parteneri și mânjește rochiile albe ale primăresei și ale fiică-sii în scena în care, potrivit piesei lui Gogol, el le curtează pe amândouă simultan. Oare ce simbolizează pământul în sistemul de referință al montării? Cotidianul etern al naturii? Noroiul existenței umane?

revizorul 3

Un alt leit-motiv al spectacolului este spălatul podelelor. Cred că nu e nici un personaj al piesei care să nu intre în scenă măcar o dată cu o găleată de plastic colorată și să nu frece podelele cu cârpa – chiar și soția și fiica primarului se îndeletnicesc câteva clipe cu treaba asta. Ce oare semnifică metafora spălatului podelelor? Camuflarea mizeriei cu festivism de paradă? Lampioanele, oare erau într-adevăr lampioane?, par și ele a face o trimitere în această direcție. O parte din găleți sunt pline cu apă și periodic câte un personaj își moaie picioarele desculțe în apă, după care, eventual, și le vâră, fără ciorapi, în încălțări. Să însemne oare asta un simulacru de igienă al unor indivizi iremediabil jegoșiți?

Sunt în spectacol câteva soluții care nu cer o descifrare specială, dar care, trebuie să recunosc, m-au șocat. În prima scenă a comediei, cea în care primarul își anunță subalternii că vine un revizor, unul dintre aceștia găsește la fiecare câteva propoziții un pretext să-l sărute pe șef de-a dreptul pe gură. Lingău-lingău, dar est modus in rebus. În scena în care Hlestakov se presupune că flirtează cu Maria Antonovna, acesta, cu bustul gol, o trântește cu fața spre podea pe fiica primarului, îi dă fustele peste cap și se cocoață pe ea pe la spate, într-un veritabil viol, ceea ce, iar, e excesiv pentru gustul meu old fashioned.

Primarul (Serghei Fiodorov) are prezența impunătoare pe care o cere rolul, dar pentru urechile mele urlă cam des. M-a interesat felul în care spectacolul îl prezintă pe Osip, servitorul lui Hlestakov (Denis Turahanov): actorul nu are nici masivitatea și nici suculența devenite tradiționale ale personajului; e mai degrabă uscățiv și foarte rezonabil, foarte la obiect în cugetări.

Interpreții mai-marilor târgului sunt toți o apă și-un pământ; e imposibil să distingi ce actor, ce rol joacă (Maksim Tarasov, Aleksandr Kutchik, Aleksandr Sâsoiev, Serghei Kolesov, Evghenii Cistiakov, Anton Makushin). Poate că în asta e o intenție regizorală subtilă la care eu pur și simplu nu vibrez, dar nu vibrez chiar deloc. Poate că într-o sală foarte mică s-ar deosebi cumva unul de altul.

În rolul Annei Andreevna, soția primarului, Svetlana Kolesova e o matroană respectabilă, iar în rolul Mariei Antonovna, fiica primarului. Vasilina Makovtseva – o gâsculiță cu ifose, așa cum și cere personajul.

În ce-l privește pe Oleg Iagodin (Hlestakov), am apreciat viteza de mitralieră cu care debitează una dintre tiradele rolului, viteză cu care chiar a obținut aplauze, dar mi s-a părut uscat ca o foaie de placaj; dramaturgul și-a definit eroul ca dispunând de o ”ușurătate incredibilă a minții”; Hlestakov e, desigur, un netrebnic, dar trebuie neapărat să fie un netrebnic șarmant pentru ca piesa să funcționeze.

Despre numeroasele figuri episodice din textul lui Gogol, toate semnificative, nu are nici un rost să vorbesc. Menirea lor pare să fi fost transferată corului târgovețelor anonime.

Sunt dispus să explic vorbirea imperfectă a mai tuturor actorilor din distribuție prin aceea că sunt obișnuiți să joace în săli mititele. De multe ori în cursul serii am avut sentimentul, din cauza dicției defectuoase a acestor actori și din cauza tendinței celor mai mulți dintre ei spre turuit vorbele, că pe scenă nu se vorbește rusește, ci un idiom necunoscut mie. Că în aceste condiții se pierd mai toate nestematele limbii și stilului lui Gogol nu mai menționez.

revizorul 2
Fotografii din spectacol

Respectând, cel puțin în mare, textul lui Gogol, regizorul și-a îngăduit să-i aducă o modificare prin care e denaturat unul din sensurile esențiale ale comediei lui Gogol: după ce iese la iveală că Hlestakov nu era un revizor, ci un terchea-berchea care a profitat cu neobrăzare că e luat drept un funcționar important, în piesă este anunțată sosirea în localitate a revizorului veritabil și asta produce faimoasa scenă mută care încheie comedia; Koliada a suprimat știrea sosirii revizorului adevărat și spectacolul se termină pe talmeș-balmeșul provocat de descoperirea de către mai-marii târgului a cumplitei lor greșeli. Nu cutez să afirm în mod categoric că Gogol a lăsat cu intenție, în finalul piesei lui, să răzbată în bezna lumii pe care a descris-o, o geană de lumină; se prea poate ca gândul lui să fi fost mai complex. Nu cutez nici să afirm categoric că finalul spectacolului dovedește că în 2005, când a avut loc premiera lui, Koliada era mai pesimist decât Gogol, că avea motivele lui pentru asta și că, suprimând din textul lui Gogol, știa ce făcea. Nici nu pot explica noul final al comediei prin faptul că scena mută, așa cum a conceput-o dramaturgul, e o scenă de amploare, în timp ce spectacolul Teatrului Koliada e, prin forța împrejurărilor, mai degrabă un spectacol de cameră, decât unul de mare montare. Fapt e că absența în spectacol a unui final adevărat produce auditoriului, după mine, un sentiment de frustrare.

De felul meu, nu sunt, jur, un nostalgic și un paseist, dar mi-am amintit cu duioșie, urmărind straniul și problematicul Revizor, pasămite ”popular”, al Teatrului Koliada, de spectacolul din ’52 – desăvârșit în tradiționalitatea lui – al lui Sică Alexandrescu, la Teatrul Național din București, cu Alexandru Giugaru (primarul), Radu Beligan (Hlestakov), Grigore Vasiliu Birlic, Marcel Anghelescu ș.a., spectacolul atât de apreciat în turneul din ’56 la Moscova. Din păcate, Revizorul” lui Lucian Pintilie n-am apucat să-l văd. Dar am citit mult despre ”Revizorulrevoluționar al lui Meyerhold (1927). Îmi pot închipui și admira, în imaginația mea, ce înseamnă o montare cu adevărat revoluționară a satirei lui Gogol.

Astăzi e, cred, de-acum un loc comun că Gogol, ca și Caragiale, ”vedea enorm și simțea monstruos”; satira lor arde, nimicește răul, e ucigător până în ziua de azi. Viziunea ”populară” asupra comediei ”Revizorul, cu toate referirile ei la o anumită realitate socială, la o anumită realitate istorică, și cu toate îndrăznelile ei regizorale, aduce nemuritoarei scrieri, în opinia mea, un rău serviciu. Se înțelege de la sine că asta nu va dăuna cu nici o iotă eternității genialului autor, dar dăunează cu siguranță felului în care tânăra generație îi recepționează opera.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.