Priveliștea intitulată astfel se desfășoară, timp de un ceas și jumătate, într-una din sălile mici ale Teatrului Cameri. Locurile plătitorilor de bilete se află ‒ am povestit asta recent ‒ pe niște gradene, dispuse în forma unui U cu baza foarte lată. Se joacă pe o platformă care pare să aibă înălțimea unei trepte obișnuite, nu mai mult.
Spațiul de joc este închis de un bar prelung, cu tot ce trebuie să se afle într-un bar ‒ sticle felurite cu băuturi felurite și etichete viu colorate, pahare etc.; în dreapta barului e situată intrarea spectatorilor, în stânga barului se află un ecran de televiziune și o foarte lată deschidere spre spații dinafara „scenei”. Pereții sunt ornamentați cu o lozincă din tuburi fluorescente albastre ‒ Încetați să gândiți, începeți să beți ‒ și cu un desen decorativ din tuburi fluorescente portocalii care par să înfățișeze o banană, sugerând totodată un membru viril.
După câteva minute de spectacol publicul constată că foarte multe dintre liniile de contur din decor (canturile platformei de joc, canturile barului ș.a.m.d.) sunt dublate de tuburi fluorescente colorate, subțirele, care se aprind și se sting într-una, fără ca în aceste manevre să poate fi descifrată vreo semnificație oarecare. Dar, cum se spunea pe vremuri în România, ele „dau bine”. O parte considerabilă din mobilierul care e adus pe platformă dinafară și dispare apoi din nou în spatele spațiului de joc e prevăzută cu aceleași contururi fluorescente colorate, al căror sens rămâne cu desăvârșire obscur, dar care, una peste alta, „dau bine” și creează în mod constant o atmosferă de crâșmă dotată cu ultimele răcnete ale tehnicii.
Către sfârșitul spectacolului, ochii mei, violentați de atâta modernitate estetică, au parvenit să deslușească faptul că suprafețele dinspre public ale barului și ale unui perete conțin niște parșive jocuri de umbre întocmite din pete în nuanțe diferite de negru pe fondul unei alte nuanțe de negru, fără nici o altă noimă decât aceea de a interzice orice oază de calm coloristic real în scenografia lui Ringo, concepută de Shiran Levi.
Însă toate astea la un loc nu parvin să creeze o atmosferă primitoare și veselă. Barul din spectacol e ușor deprimant. De ce oare? Asta îi conferă o semnificație care mie mi-a scăpat?
Costumele (Alex Kochman) sunt bălțate, asta e cam tot ce se poate spune despre ele; sunt „ce se poartă” acum.
Bun. Hai să lămurim acum ce înseamnă Ringo. Un tânăr și o tânără vor să se căsătorească, după ce au conviețuit deja o vreme. Numai că, dezastru!, junele constată că i-a dispărut… mădularul genital. Aflu din presă că ideea dispariției unui falus a mai figurat cândva în dramaturgia israeliană. Nu ghiciți la ce autor? Chiar nu ghiciți? Păi, la Hanoch Levin, bineînțeles, unde altundeva!
Falusul plecat la plimbare în 2021 e opera lui Yaron Edelstein, dramaturg și regizor.
Eroul văduvit de bărbăție e întrebat cum își numește el membrul din dotare, fiindcă, după cum se știe, fiecare bărbat are porecla lui personală pentru fala masculină cu care e înzestrat. Răspunsul la întrebare este Ringo. Oare în onoarea lui Ringo Starr? Oricum, sună mai șic decât John, Paul sau George.
Cum o fi, cum n-o fi, întreaga distribuție a piesei poate pleca acum în căutarea mădularului dispărut. Mutilatul însuși ajunge mai întâi într-un spital, unde e cercetat, dar fără rezultate, de către medici.
Între timp, publicul s-a lămurit că asistă la un soi de musical. De fapt, nu chiar la un musical, ci la un program zgomotos de disco; programul acesta acompaniază diversele vorbiri și activități cu caracter sexual ale eroilor spectacolului aflați în căutarea febrilă a prețiosului obiect dispărut; îndeletnicirile respective (vorbiri și activități sexuale) sunt, desigur, mult mai importante decât regăsirea acelui articol care, până una alta, nu mai e, ‒ pur și simplu, nu mai e, a dispărut. Ceea ce însă nu constituie un fapt cu adevărat tragic, fiindcă toată lumea știe că într-un musical e musai ca totul să se termine cu bine.
Se înțelege de la sine că televiziunea dă seamă de mersul investigațiilor; întreaga poveste ia în acest moment o întorsătură politică. Îmi pare nesfârșit de rău, dar nu stă în puterile mele să expun și implicațiile politice ale dispariției membrului viril al eroului. Presupun ‒ cu suficient temei ‒ că orientarea politică a eroilor piesei, care, ca niște tineri ce sunt, sunt total obsedați de împreunări, orientarea lor politică, deci, este de stânga, fiindcă numai stânga politică se armonizează în chip desăvârșit cu discotecile, cu muzica specifică a acestora și cu dansurile specifice care se practică acolo, cu alcoolurile care se consumă acolo și cu celelalte atribute definitorii ale acelor localuri. Fără a mai vorbi de personalitățile celor care conduc Teatrul Cameri și care sunt, fără excepție, de stânga.
Am întreprins o mică cercetare lexicografică pentru ca să mă lămuresc ce spun specialiștii din domeniul respectiv despre folosirea termenului uzual în ebraică pentru denumirea membrului viril. Avraham Even-Shoshan, marele lexicograf, ocolește cu eleganță tema, menționând numai sensul originar, sensul de „armă” al cuvântului. Internet-ul notează că termenul e socotit argotic, dar e, totuși, frecvent folosit în vorbirea de toate zilele.
La un moment dat, personajele piesei încep să celebreze regăsirea penisului dispărut, precum și transformarea perechii de îndrăgostiți de la începutul piesei într-un soi de cvartet; în ce regim matrimonial va urma cvartetul să existe, pe mine personal, în momentul în care a ieșit la iveală transformarea menționată mai sus, nu mă preocupa chiar deloc; la fel, nu mă exalta în acel moment chiar deloc nici victoria ideilor politice ale șturlubaticului tineret israelian; în acele clipe înălțătoare eu încercam să-mi imaginez actorii Teatrului „Bulandra” intonând pe scenă în cor „Sula, sula, sula, sula!”. Adevărul adevărat e că, în pofida tuturor eforturilor, n-am prea izbutit. Dar cine știe – progresul artistic nu cunoaște stavile.
Două lucruri mai am de adăugat, înainte de a-mi pune semnătura sub aceste însemnări.
Cel dintâi e că junii actori distribuiți în Ringo (în broșurica de reclamă pentru montările teatrului sunt trecuți, după penibilul obicei din partea locului, toți actorii la grămadă, în ordine alfabetică, și numele nici unuia dintre cei zece interpreți nu-mi este cunoscut; ei reprezintă viitorul, iar viitorul încă nu s-a conturat suficient de limpede la orizont), așadar toată distribuția lui Ringo cântă foarte bine, toată, și toți și dansează foarte bine (unul dintre ei execută chiar veritabile acrobații coregrafice). Energie și farmec au de asemenea toți. Singurul lucru pe care nu-l știe, din păcate, mai nici unul dintre ei, e să vorbească ‒ acești tineri actori nu rostesc cuvintele, ci le molfăie și le turuie. În cazul concret dat, asta e, poate, în folosul textului ‒ nici o singură propoziție din textul respectiv nu sună shakespearian. În orice caz, vorbirea ininteligibilă e, neîndoielnic, un semn distinctiv al teatrului modern.
Broșura cu care stimabilul Teatru Cameri își face reclamă precizează că spectacolul e interpretat de echipa de tineri a instituției, o nouă generație de actori. „La trecutu-ţi mare, mare viitor!”.
Broșura respectivă precizează că pentru dramaturgia montării sunt responsabili Gur Koren și regizorul montării, Amit Apte. Realizatorii lui Ringo au primit îndrumare artistică din partea lui Ghilad Kimchi, directorul artistic al teatrului, din partea Ornei Smorgonski și din partea lui Amir Lackner. Îndrumare vocală interpreții musical-ului au primit, pe câte înțeleg, din partea lui Adi Keshet-Cohen, care, după știința mea, e muziciană, nu și specialistă în vorbire scenică.
Fapt e că văd în Israel spectacole de teatru începând din 1986. Am văzut și mai bune, și mai rele. Teatrul care se poate vedea la Tel Aviv e, în general, mai puțin glorios decât cel pe care am avut norocul și bucuria să-l urmăresc timp de câțiva ani la Leningrad și la Moscova, e mai puțin glorios și decât puteam vedea la București în instituția condusă de Liviu Ciulei sau în spectacolele lui Radu Penciulescu. De ceea ce se poate vedea în zilele noastre pe scenă la Londra sau la Berlin nu are rost să vorbesc. Și totuși – în 35 de ani de văzut teatru israelian, un asemenea monument de idioție și de vulgaritate încă nu mi-a fost dat să văd prin partea locului și nici un asemenea prost gust piramidal. Nu sunt o mironosiță și am mai declarat aici cândva că pe divinul marchiz îl citesc cu foarte mare plăcere și fără să roșesc. Ringo mi-a făcut fizic rău. Și încă mai rău mi-a făcut reacția publicului, care la final părea adus în stare de transă de rafinamentele umoristice din spectacol.
Nu demult prieteni apropiați m-au sfătuit să-mi îndulcesc formulările foarte dure dintr-o cronică; argumentele lor m-au convins și formulările le-am îndulcit. De astă dată să nu încerce nimeni să mă îmbune! Spectacolul Ringo e o rușine. O RUȘINE. O RUȘINE. Nimeni și nimic nu poate s-o justifice.
În prelungirea necuviinței la care au asistat, spectatorii au fost invitați în cele din urmă să petreacă un pic la barul deschis în clădirea teatrului. „Încetați să gândiți, începeți să beți”… GRRRRR!
Tel Aviv, Israel
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
