Mi-am dorit foarte mult să văd spectacolul ăsta cu faimoasa piesă a lui Shakespeare, prezentat în premieră cu o lună în urmă sub egida Teatrului Ghesher, ceea ce, în principiu, făgăduiește un anumit nivel – respectabil – de calitate artistică. Reamintesc cititorilor mei că dramaturgie clasică nu se joacă în Israel nici peste tot și nici foarte des. Nu am avut și nu am despre realizatorii montării mai multă informație decât numele care apar în caietul-program și, la drept vorbind, nici posibilitatea să aflu despre ei mai mult. Sunt perfect conștient că, și dacă aș afla, asta n-ar avea – n-ar trebui să aibă – nicio importanță. De ce mă simt întrucâtva în încurcătură? Fiindcă, pe de-o parte, spectacolul e înțesat de idei regizorale admirabile (Ealeal Semel) – la fiecare 2-3 minute câte una, iar, pe de altă parte, profesionalitatea interpretării actoricești a acestor idei lasă foarte mult de dorit. În acest punct, cel mai dureros e că actorii care apar în Romeo și Julieta nu știu să vorbească pe scenă, de vorbit în versuri nici nu mai pomenesc. Spectacolul se joacă în Hangarul Teatrului Ghesher, la câteva minute de mers de sediul teatrului; costumele – deosebit de frumoase – ale montării sunt concepute de Polina Adamov; cât din decor e imaginat de reputata scenografă nu-mi dau seama – acesta pare să folosească abil, expresiv, date din construcția clădirii… După cum era și de așteptat, piesa e mult scurtată – montarea durează, fără pauză, o oră și jumătate. Numărul participanților la marile scene de ansamblu a fost redus simțitor – numai zece actori apar în spectacol, nici unul mai mult. Un personaj-cheie în piesa scrisă de Shakespeare, fratele Lorenzo, a dispărut cu totul, funcțiunea pe care el o îndeplinea în text a fost preluată de un slujitor care pare a fi „în cuplu” cu doica Julietei – un cuplu de altfel foarte simpatic (Ghilad Kletter, Tali Osadchi). Nu mi-a lipsit, de fapt, din „adaptarea” textului decât celebra „scenă a balconului” (aflu într-un târziu că, în realitate, balconul în chestiune nici nu există!), dar dacă ea mi-a lipsit asta e din cauza prejudecăților mele – în fond, scena aceea, eminamente lirică – nu „împinge” cu nimic înainte acțiunea piesei. Nici monologul lui Mercutio despre regina Mab nu împinge acțiunea piesei înainte, dar abia întorcându-mă acasă după spectacol, am realizat că monologul ăsta a fost omis din montare. Desigur, suprimarea din spectacol a numeroase personaje cu roluri mărunte îl văduvește de o anumită atmosferă și de o anumită culoare, dar, din fericire, regizoarea a izbutit să echilibreze absența lor prin limpezimea cristalină cu care a pus în pagină celelalte elemente alte istoriei. Ce e cuceritor e că montarea de la Teatrul Ghesher e foarte tânără, nu numai prin vârsta biologică a actorilor, ci și, mai cu seamă, prin mentalitatea pe care ei o exprimă pe scenă. Tinerii eroi aristocrați ai tragediei, inclusiv un Romeo îmbrăcat în nuanțe de alb (Noam Frank), se amuză regește cufundându-se în tomberoane de gunoi violent colorate. Atrage atenția – nu pot să nu semnalez asta – că ei vădesc atitudinea zilelor noastre și față de nud – e drept, strip-tease-ul pe care-l execută eroii titulari ai tragediei (Julieta – Neta Roth) nu e complet, dar el întrece tot ce am putut vedea sau imagina vreodată pe scenă în marea lor scenă de iubire; și astfel scena asta dobândește deodată un mișcător adevăr. Nu sunt deloc, dar deloc convins, că semnificațiile piesei sunt mai bine puse în valoare prin faptul că Lady Capulet, mama Julietei (Karin Seruya), a devenit în spectacol alcoolică, chiar dacă această reinterpretare a personajului a fost înfăptuită coerent și cu măsură, dar am motive serioase să gândesc că războiala a două familii de nobili în Italia secolului al XVI-lea e mai puțin grăitoare pentru publicul de acum decât fenomenul care se cheamă în ziua de azi „o familie disfuncțională” (Lord Capulet – Ori Yaniv). Am fost încântat de asemenea de șarja subtilă la care teatrul a supus personajul lui Paris (Itamar Peres) – copilul cuminte, cavalerul model.
Nu pot să nu semnalez – așa cum am mai făcut-o aici în câteva rânduri – că dacă unui țicnit ca mine i-au lipsit de pe scenă anumite pasaje pe care le ține minte după lectura repetată a textului, spectatori cărora titlul celebru al piesei le era desigur cunoscut, dar care nu e deloc sigur că o citiseră înainte de a veni la teatru, au urmărit captivați spectacolul, și pot fi sigur că l-au și înțeles. Și de data asta Ghesher și-a onorat pe deplin misiunea.
Tel Aviv, Israel
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
