Fane şi Sile joacă şah. Acţiunea gânditoare se petrece într-un parc sau la scara blocului, sau unde vor ei, că d’aia sunt Fane şi Sile.
Cei doi sunt foarte concentraţi. Atât de concentraţi, încât atunci când îşi apleacă privirile spre tabla de joc, amândoi odată, se lovesc cap în cap cu un zgomot sec de bile pline de pătrăţele alb-negru.
– Ai făcut-o intenţionat! sări ţâfnos Fane, frecându-şi fruntea, apărătoarea creierului său prea înfierbântat.
– Scuză-mă!… Din neatenţie. Mi-era teamă de nebun, justifică Sile incidentul, total imun la impact de parcă nici nu a observat.
– Hai mută! E rândul tău, pacifică Fane coliziunea.
Sile se frământă, se scarpină în diferite părţi anatomice, se sucește brusc, dă să mute calul şi în ultima secundă, decisivă, se răzgândeşte şi mută un pion. Cu una dintre mâini mima că a dat lovitura. Cu cealaltă făcea bezele galeriei sale inexistente. Două muşte ameţite se ciocniră în aer. Gimnastica lui Sile le-a perturbat traseul în traficul zoologic. Aripioare frânte cad pe tabla alb-negru.
–Ptiu! Ce mutare domnule! reacţionă Fane ironic. Precis că mi se deslipesc papucii de oftică.
– Am văzut asta într-un film, începu Sile deconspirarea strategiei sale originale, desenând în aer, planul său de succes. Când să sară calul, pac, a sărit şi pionul, adică actorul… şi le-a salvat viaţa.
– Cui?
– Papucilor tăi, că erau dezlipiţi…
Fane ”savură” o secundă, cu ochii daţi peste cap, gluma lui Sile şi ca să dea dovadă că are jocul în mână, aplică printr-o manevră blitz mutarea următoare.
– Ce să spun!… Ne dăm acum cu filme, cu năsturei. Asta-i mutare? Na! Ţi-am luat calu’. De, altă dată să nu te mai uiţi la filme cu cai morţi.
Sile e distrus. Îşi reia forţele mintale, transpirând în palmă. Se uită neajutorat în toate direcţiile. Hău total. Prilej pentru Fane de a puncta cu vârf mica sa victorie:
– Hai, joacă! Ai vrut şah pe bani… Ai să plângi după ei, când ai să primeşti un mat în două mutări şi-o palmă peste ceafă… Ca să te trezesc din prostie.
– Bine, măi Fane! Ia-ţi tu papuci din ei, reacţionă Sile, bătând în retragere, cu aceeaşi glumă ieftină. Acuma taci, că mă concentrez!
Fane e degajat şi priveşte chinuiala lui Sile, de undeva, de la înălţime. Aşteaptă următoarea mutare idioată a inamicului. Inamicul, înfrânt temporar, se gândeşte la toate filmele cu război. Nimic. Toţi morţi. Undeva, într-o groapă, parcă-parcă mai mişcă un rănit. E ultima şansă. Ce-o fi, o fi!
– Na! Şah de la nebun, veni mişcarea lui Sile drept în plexul lui Fane.
Lui Fane i se rupe filmul ca un fâlfâit de păsărică lovită de o praştie şmecheră cu crăcan în V şi mâner rabatabil:
– Ptiu!… Cum dracu’?… Cred că la plezneală. Din prostie ai mutat.
– Te pui cu nebunul… gânguri vesel Sile, neprecizând care nebun. Ce spuneai de banii ăia?… Parcă plângeam, mutam, ceafă plezneam… Băăă! Ia lecţii de la maestro Sile!
Lui Sile i s-a deschis cerul şi-o ploaie de flori i-a căzut în gură. Un stol de privighetori îi cântă gratis bucuria. Ce mai! Extazul victoriei.
Fane e cu un picior în groapă. Nici nu i se mai vede capul din mâini. Caută noi strategii de a riposta la ”norocul prostului”.
În acel moment, lângă ei apare spectatorul Titi. Acesta e însămânţat cu indiferenţă şi ronţăie zgomotos câte un chips dintr-o pungă obraznică pusă pe foşnit.
În liniştea concentrării, Fane simte că ceva îl deranjează.
Ronţ-ronţ! Şi creierii lui Fane o iau razna. Îl priveşte cu un singur ochi pe Titi şi-l scanează scurt ca pe o persoană în plus. Titi înlemneşte instantaneu şi dă drumul la un chips spre gură cu încetinitorul. Mâna greşeşte milimetric intrarea în tocătorul bucal şi nimereşte una din nări nepregătită pentru absorţie.
– Bă, nene! explodă nervii lui Fane. N-ai alt loc de strivit creierii?
O ploicică de cartofi prăjiţi pornită brusc din punga şi nara lui Titi, se împrăştie în aerul întâlnirii şahiste.
– Mă uitam şi eu…. Ce-am făcut?
– Bine, bine! Uită-te! Dar uită-te, aşa, de la un kilometru. Este acolo o peluză pentru ronţăitori. Are şi suc… Hai! Du-te mai încolo!
– Aici e bine? prinse Titi curaj de la doi paşi daţi înapoi.
– Stai cum vrei. Da’ nu mai ronţăi, da?
– Bine, nene… Pot să tuşesc?
– Auzi? Nu fi obraznic. Te-am rugat, dă-te mai încolo şi-atât. Lumea te va aplauda pentru gestul tău umanitar.
Titi emoţionat de profunda dragoste a oamenilor, fandează un mic pas lateral, dar nu dă înapoi. E absolut convins că el e un spectator cu drepturi depline şi întinde gâtul, ţintuind cu privirea curioasă câmpul de luptă al tablei de şah. Nu poate rata această ocazie. Şi gratis, şi unic spectator. Păi nu?
Fane, cu toate că este adâncit printre piese, îl simte pe Titi cu toată distanţa lui. În loc să vadă pioni, ture şi nebuni, îl vede pe spectatorul clandestin pictat pe toate pătrăţelele. Până şi regele inamic are capul lui Titi. Simte cum teama îl copleşeşte, cu gândul la lupta deja pierdută. O picătură de transpiraţie cade ca o prevestire rea fix la C4 unde se afla regele său imobilizat prin şah de la nebunul lui Sile… sau de nebunul Sile.
– Băi, vere!… Eşti imposibil, explodă Fane detonând tăcerea.
Unda de şoc a ”exploziei” verbale îl luă pe Sile prin surprindere şi căzu pe spate prin gesticularea mâinilor ce căutau un punct de sprijin. Nu se lovi rău, dar simţi că victoria e uneori dureroasă.
– Ce ai, bă, de ţipi? îşi reveni Sile, frecând cotul său uşor avariat.
– Nu mă pot concerta… ăăă… contesta… Ptiu! Nici concentra nu pot zic neconcentrat… Băă, Ronţăilă! Numai mutra ta o văd. Dă-te mai încolo!
– Aşa?
– Mai încolo.
– Păi, aici nu mai văd.
– Dar te văd eu, măi, tâmpitule! urlă Fane violent, de se cutremură regele său blocat în şah, iar o frunză instabilă căzu speriată din înălţimi pe umărul său. Du-teee!… să nu te mai văd în raza mea de acţiune.
Titi s-a îndepărtat de punctul fierbinte la vreo zece paşi sportivi, perpendicular pe spatele lui Fane, iar ca egalizare, execută un semicerc întorcându-i şi el spatele. Manevră utilă în continuarea ronţăirii chipsurilor. Evident că, îşi aruncă privirea peste umăr, încetând o clipă ronţăitul.
Fane revine în luptă căutând reculegerea în gânduri. O secundă, două…
– Băi, nu mai pot!… Îl simt în ceafă. Renunţ! abandonă el lupta dărâmând piesele. M-ai bătut, şi gata! Mă dau predat că altfel mi se strâmbă logica. Nu înţeleg cum pot să pierd din cauza unor chipsuri?… Ia-ţi banii pe pariu şi cumpără-ţi papuci! Să ai cu ce juca şah mai departe. Bineînţeles, cu alţii. Cu mine, în niciun caz. Uite! Ia-l pe idiotul ăla nemâncat. ’Ţi-ar chipsurile otrăvite, să-ţi fie!
Fane predă premiul în numerar lui Sile şi plecă înjurând toate rozătoarele umane din lume.
Sile îşi numără banii victorios, şi-i bagă în buzunar cu tot cu mână, dar îi scoate repede şi-i mai numără odată. Sunt toţi. Îl căută cu privirea pe Titi care rămăsese statuie, ca într-o reclamă pentru chipsuri. Stop-cadru eficient pentru Sile. Îl fluieră prieteneşte, chemându-l:
– Băă! Vino, mă, tâmpitule, încoa’!…
– Hai, domnule! veni el timid şi fără încredere. Ce-am făcut?… Dacă vreţi mă leg la ochi. Nu mă mai uit…
– Vino, măi, şmechere! Ai fost pe fix la prima cheie, nene. Te pupă tata pentru gest şi uite!… Ia şi tu de-o bere!, îl recompensă Sile cu o bacnotă pe spectatorul clandestin. Ba chiar, plusă. Na! Ia-ţi şi o pungă de chipsuri!
– Mersi, pentru… Da’, nu trebuia.
– Hai, lasă, că meriţi! M-ai scos campion la partida asta, cu toate că fraierul ăla nu mai ieşea el din matul meu. Auzi! Să-mi iau papuci. Hm!
Lui Titi îi sclipiră ochii a afacere şi înaintă o ofertă:
– Domnule, campion! Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Mai caută un fraier d’ăsta concentrat în şah cu lipici la pariu. Eu vin, îl enervez, tu îl baţi, îi iei banii şi-am pus-o de-o afacere. Ei?
– Băă!… Ştii că nu eşti prost?… Scuză-mă! N-am vrut să te jignesc. Eşti deştept, d-le! Gata. Batem palma. Am plecat să mai caut un şahist maiestru în fraiereli, declanşă Sile acţiunea, plecând cu cutia de şah la subţioară şi fluierând candenţat o melodie compusă pe loc.
Titi îl conduce cu privirea zâmbind complice. Parcă ştie de undeva melodia asta. Sigur e un plagiat. Investigaţia lui muzicală este întreruptă de apariţia sau reapariţia lui Fane:
– A plecat bou’ ăla, mă?
– Zburdă.
– Bun. Ţine-l aşa toată ziua, cât sunt la el acasă cu nevastă-sa… Ahh! Abia aştept zvâcnirile dragostei. Hai, c-am plecat. Sunt aşteptat de regină.
– Şi comisionul meu?
– Ţi-l dă blegu’ ăla. Mâine schimbăm fenta şi-mi trag şi eu comision de şahist. Vezi să nu cheltui banii pe prostii!
Răspunsul lui Titi veni scurt şi convingător:
– Ronţ-ronţ!
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
