”Săru’ mâna, mamă soacră!” de Lică Barbu

1455
proza scurta soacra desen de lica barbu

proza-scurta-leviathan.ro-logoSOACRA. Un cuvânt simplu, un cuvânt de om, un cuvânt suav şi plin de tandreţe.

Din păcate, acest cuvânt, pentru mulţi dintre noi, înseamnă dezastru, război, ruină, crimă, oroare, rătăcire, boală, mâhnire, durere, lacrimi, infern, zgomot, cicăleală, tristeţe, rană, minciună, moft, bătaie, mătrăgună, noroi, şi toată cutia Pandorei pusă în cârca bietei fiinţe, căreia, cică din respect, îi spunem ”mamă”. Curat cinism.

Sunt total revoltat împotriva acestor hiene umane care-şi ponegresc soacra, şi ea acolo, o rudă prin alianţă, devenită soacră fără voia ei. De reţinut cuvântul ”alianţă”, cuvânt dumnezeiesc de frumos, cuvântul păcii, îndrăznesc să spun, pe care nu-l înţelege nimeni sau îl ignoră intenţionat, aşa de-ai dracului. Câtă invidie şi răutate! Ţz, ţz, ţz!

Lică Barbu
Lică Barbu

Măi nesimţite nurori şi gineri jegoşi! Ca să citez din adânca filozofie a acestei adorabile fiinţe, soacra voastră cea de toate zilele, hai şi nopţile, prea mult urâtă de atâtea generaţii neîntregi la minte. Voi nici n-aţi fi existat fără ea. Soacra există din cele mai vechi timpuri şi sunt dovezi de necontestat că primul om din Lume a fost soacra, apoi Adam şi Eva. Şi nu una, ci două soacre. Că dacă n-ar fi existat cele două cuscre, cei doi nu ar fi fost izgoniţi din Rai. Istoria tace şi nu spune adevărul. De ce? Din nesimţirea celor doi dezbrăcaţi. Cum să staţi voi goi-goluţi în faţa soacrelor? Bine le-a făcut!

Toată Lumea, de la trilobiţi încoace, îi este datoare acestei blânde zeiţe, aducătoare de noroc şi fericire în viaţa familiei, mama soacră, această rază călăuzitoare pe drumul timpului nemuritor. Poate că timpul are şi el un capăt până la urmă, dar soacra nu. Se termină Universul şi soacra tot continuă în alte, şi alte, şi alte lumi. E infinitul pur.

Azi am fi fost în beznă dacă soacra lui Edison nu-l făcea prost ca noaptea ţipând la el să inventeze becul. Şi l-a inventat. De bucurie, soacra lui a inventat imediat întrerupătorul. Vedeţi? Sau… Mai vedeţi?

Dacă multele soacre ale lui Chaplin nu l-ar fi făcut vagabond, dictator, circar, pici sau nehalit după aur, azi nu am fi trăit bucuria zâmbetului şi a hohotelor de râs. Soacre celebre, ce mai!

Şi multe alte exemple în istoria omenirii cu soacre ale celebrităţilor din ştiinţă, artă şi politică, care au fost (şi sunt) motorul important al evoluţiei omenirii. Au rămas anonime din invidie.

”Noroc” cu unii scriitori sau caricaturişti, mă rog artişti, care neavând inspiraţie, dau în soacre cu subtilă ironie. Fără milă. Soacra e subiectul lor de râs. Se poate face umor din orice, normal. Dar de ce neapărat din soacre? Eu unul, nu am văzut nicio soacră să râdă la creaţia lor. Şi dacă nici soacrele nu au simţul umorului, atunci cine? Deci, fără aprecierile acestor adevărate cunoscătoare în ale artei râsului, creaţiile lor sunt nule. Verdict dat de însăşi critica veridică a soacrelor.

Nu te simţi, tu, creatorule, învins de propria operă, de propria ta soacră? Nu simţi deşertăciunea din inima soacrei ştiindu-se de râsul lumii. Nu. Sigur că nu simţi. Vrei să devii celebru pe spinarea soacrei, ai? Egoistule! Ipocritule! Vii tu acasă după lansarea cărţii.

Această fiinţă divină merita o statuie. Dar din pasiune pentru nuduri de femei tinere, obsedaţii sculptori nu s-au gândit ce opere măreţe ar fi realizat cioplindu-i măcar chipul soacrei lor. Măiestria artistului în piatră, a lovirii daltei cu sete în lucrările lor celebre este condusă de forţa gândului la soacre. Piatra nu e mămăligă. Să le mulţumească pios soacrelor pentru că i-a făcut celebri. Acuma, na. O piatră, un bolovan acolo, merita şi ea.

Sau măcar un compozitor să-i fi închinat o melodie, un cântec. Chiar dacă această muză a vibraţiilor muzicii este ea însăşi un cântec, sau cu cântec, mă rog.

Ce triluri înălţătoare ar fi ieşit din piepturile voinicilor plecaţi la luptă cântând un imn închinat soacrelor. Duşmanii ar fi fugit rupând tot de pe ei. Ei?

Soacra, această fiinţă nemuritoare, merită un loc pozitiv în dezvoltarea societăţii. Ea este celula de vază a vieţii familiei. Are un rol educativ, paznic de nădejde în treburile de zi cu zi. Ochiul Soacrei nu este o glumă de jargou ieftin. Fără el am fi orbi şi morţi de foame. De foame spirituală, zic. Frigiderul oricum e gol când venim acasă de la muncă. A făcut curăţenie scumpa soacră, că na, noi nu avem timp. Ne ajută şi asta nu înţelegem.

Fără învăţăturile şi sfaturile ei obercăim în întuneric. A se vedea momentul când e de-ajuns să spunem un simplu cuvânt, dar ce spun eu un cuvânt, o literă doar, şi iubita noastră soacră continuă totul. Pentru că ea ştie TOTUL. Noi, doar simpli ignoranţi. Dar învăţăm.

Desene de Lică Barbu
Desene de Lică Barbu

Ferice de cei, sau cele, care au trăit la maximum având mai multe soacre în viaţa lor. Biata mea viaţă a fost vitregită de acest noroc. Soarta mi-a dăruit doar o soacră, Dumnezeu s-o ierte, că eu nu am reuşit cât trăia. E firesc. N-am avut timp. Zi de zi încerc a încropi o iertare acolo, cât de cât. Merg spre cimitir, întâmplător este drumul spre piaţă, şi încerc să intru ca să aprind o lumânare. N-ai să vezi! Nu mă lasă spiritul ei, măi oameni buni. Câtă generozitate la această fiinţă trecută în nefiinţă, câtă dragoste în cuget şi simţiri. Emoţia mă cuprinde şi liniştea din mine mă îndeamnă spre piaţă. Of, Doamne! Ce linişte! Liniştea libertăţii dăruită de acest suflet minunat al soacrei. Mulţumesc, mamă soacră, că pot merge liniştit la piaţă!

Îi invidiez pe cei/cele care locuiesc şi lăfăie în huzur cu soacrele lor. Raiul pe Pământ. Iadul e o iluzie de speriat nurori şi gineri. Nici nu merită să mori. N-ai cum. Nu te lasă soacra. Mereu le spune gingaş: ”Măi copii! Mâine-poimâine am să mor. Faceţi cum vă spun ca să trăiţi ca oamenii. Ehe, pe vremea mea!” Şi dusă a fost. Pentru că ei, încăpăţânaţi, nu au făcut aşa, ca pe vremea ei. Şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe.

Sufăr îngrozitor şi simt un pustiu în inimă, pentru că eu nu am avut bucuria de a locui cu soacra mea, decât în rare ocazii. Ce sublim era atunci, ce fericire pe mine, toată lumea era a mea, inclusiv soacra. Zburam peste tot. La toate indicaţiile blândei mele soacre. Era de-ajuns o privire misterioasă de-a ei şi ştiam ce am de făcut. Invers nu aveam curaj.

Au fost perioade memorabile în viaţa mea. M-am împlinit ca om. Aş fi rămas un amărât de om sărac dacă mama soacră nu m-ar fi impulsionat să câştig mai mult. De câte ori aduceam salariul întreg pe toată luna, draga de ea, mă întreba neştiutoare: ”Ăsta-i avansul?”

Asta mă mobiliza la mai mult şi cu toate eforturile trăgeam la două joburi. Curgea bogăţia în casă, dar şi boli dăruite de un banal stres. Am căzut bolnav la pat. Simbolic. Nu voiam să mă ştie slab.

Şi cu câtă grijă mă îngrijea mama soacră când eram bolnav! Îmi dădea medicamente alese… de pe jos, atunci când mi le arunca cu multă graţie. Mă târam pe jos după pastile. Tot simbolic, dar brav.

Şi m-am mutat cu familia. Nu, nu simbolic, ci peste nouă mări şi nouă ţări, acolo unde nu a călcat gând de soacră. Iar soacra s-a mutat la cimitir, ca un simbol al veşniciei unde nu e nici durere, nici întristare, nici suspin. Doar soacre îngeraşi. Din ceruri ne priveşte mereu cu acelaşi ochi de zeitate, supraveghind înţelept destinul oamenilor simpli care au curajul de a deveni nurori sau gineri. Amin!

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.