„Scrisoare peste timp către tatăl meu” de Lică Barbu

32
Colaj de Lică Barbu
Colaj de Lică Barbu

logo lumea lui licutaDragă tată!

Te rog să mă ierţi pentru că nu ţi-am scris niciodată, cu toate că noi doi vorbim în fiecare seară când visele sunt călătoare.

De abia acum îmi dau seama. Mă întrebam mereu de ce ies eu în fiecare seară să privesc cerul înainte de culcare? Şi am înţeles că tu mă chemi de fapt, ca să-mi arăţi Carul Mic şi Carul Mare, Cloşca cu pui, Luceafărul, aşa cum făceai atunci când mă luai de mână în serile senine de vară şi-mi arătai cerul.

Astăzi, nimeni nu mai priveşte cerul. Nici nu are cum. Privirile oamenilor sunt blocate de televizoare şi de reclamele luminoase. Dacă întrebi pe cineva unde este Luceafărul îţi va spune că e la bibliotecă în poezia lui Eminescu. Nu e greşit ce spun, dar dacă ar privi cerul ar vedea planeta Venus, adică Luceafărul, ce ne veghează viaţa de dimineaţă până seara târziu şi poate îl vor înţelege mai bine pe marele poet Eminescu.

De câte ori mă luai cu tine în pragul nopţii, ca să-mi arăţi cerul, mereu ţeseai o poveste despre fiecare astru. De unde le scoteai, nu ştiu. Le-am căutat toată viaţa şi nu le-am găsit în nicio bibliotecă. În schimb, am găsit poveştile cu Baronul Münchhausen, Gargantua, Legendele Olimpului, Pinocchio, poveşti pe care mi le citeai seara, înainte ca să ajung în lumea viselor. După ce le-am citit, m-am tot întrebat de unde le ştiai tu aşa de bine, pentru că aveai doar patru clase? Şi acuma, sincer. Poveştile din cărţi nu sunt aşa cum mi le spuneai tu seara. Tu le înfloreai frumos şi născoceai altă poveste din altă poveste.

Bunul meu povestitor!

Am ajuns la vârsta pe care o aveai tu când ai plecat Acasă, aşa cum spuneai atunci despre cer şi sunt sigur că acum te plimbi cu Carul Mic sau cu Carul Mare, că doar ai tot timpul din Lume.

Să ştii că nu s-a schimbat nimic de când ai plecat. Lumea tot Licuţă îmi spune, iar prietenii mei de atunci, Barbony, berbecul, Vasile, cocoşul, Paul, păianjenul, Pufosul, motanul, Mingiuţă, mărul din curtea noastră şi toţi aceia pe care tu îi botezai special trăiesc, sunt vii şi îşi trăiesc faptele în poveştile din ,,Lumea lui Licuţă”, aşa cum le ştiai şi tu. Barbony behăie şi acuma după tine şi vrea tot timpul să mă împungă. Din prietenie, normal. Iar Mingiuţă îmi dă câte un măr ca să-l mănânc aşa cu spuneai tu, încet şi cu poftă, ca să-i simt toată viaţa parfumul copilăriei.

După atâţia ani, a revenit în mine clipa aceea când îmi povesteai, lângă soba în care trosneau lemnele din foc, că scânteile sunt ale unor căpcăuni şi ale unor zmei cu şapte capete, plus dinţii lor fioroşi. Atunci mă temeam de născocirile tale, dar acum nu îmi mai este teamă de căpcăuni. I-am transformat în flori de păpădie pe care le-am presărat în poveştile din ,,Lumea lui Licuţă”.

Clipa aceea a fost readusǎ în mine când am descoperit ţinutul Leviathan, un ţinut de basm cu oameni buni şi primitori ca tine. Ei m-au primit în ţara lor cu o singură condiţie: să le povestesc despre tine şi despre toate cele petrecute cu toţi prietenii mei. Şi cuvântători, şi necuvântători, cărora tu le găseai iute o poreclă. Nici nu mă mai mir de ce fac şi eu astăzi la fel.

Oamenii din Leviathan mi-au oferit un loc de cinste pe Câmpia Cuvintelor şi mi-au spus aşa: ,,Licuţă! Lumea e a ta. Culege cele mai fermecătoare cuvinte şi încântă-ne cu copilăria ta!”

Aşa au spus, pe cuvântul meu de Licuţă!

Să nu crezi că am dat buzna. Am căutat să fiu un musafir cuminte. Aşa i-am sfătuit şi pe prietenii mei: Zburlita, Perluţa, Tatalai şi Parfeu. Nu zic, am zbenguit noi în multe întâmplări neobişnuite şi caraghioase, dar au fost cu bune intenții educative, să ştii.

Prin toate acestea am căutat să le aduc recunoştinţă oamenilor din Leviathan şi cred cu toată tăria că m-au înţeles.

Această scrisoare către tine îmi doresc să fie ca o mulţumire către leviathanii care mi-au găzduit copilăria, nu numai a mea, ci a tuturor copiilor din lume.

Aşa că am spus frumos, tată?

Ţi-aş mai scrie multe, dar mă grăbesc să mă întâlnesc cu alţi copii, la fel ca cei din ,,Lumea lui Licuţă”, de fapt, tot o lume a copilăriei. Grupul lor se numeşte „Nino Nino” şi nu îndrăznesc să întârzii. Ştii cum sunt? Ca un uragan. Mă iau pe sus una-două.

Ştiu că mă înţelegi, dragă tată. Nu mai am suficient timp să-ţi scriu tot ce am să-ţi spun, dar îmi rămân gândurile pe care ţi le trimit.

Şi aceste rânduri vin la tine tot prin gânduri. Primeşte-le, tată!

Am să-ţi mai scriu. Leviathan mi-a deschis o poartă către tine.

Fiul tǎu, Licuţă!

Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.