La fiecare cotitură a istoriei (neapărat cu un război pe-aproape!) un cal de lemn nechează a pustiu.
De la grecul Ulysse ni se trage meteahna de a pune în înveliş de inocenţă miezul amar al gândului însemnat cu moarte.
De câtă inocenţă să fi avut nevoie acei tineri studioşi frecventatori ai Cabaretului Voltaire din Zürich care, în februarie 1916, în miezul fierbinte al Marelui Război (Mondialul acela cu numărul Unu!) au adus un nou cal troian la porţile Europei, un cal ciudat care nu despre moarte ţinea să ne vestească, ci despre dezgustul tinerimii europene faţă de ororile şi absurdul războiului, despre refuzul oamenilor simpli de a muri din nebunia celor care se vor stăpânii lumii!
Dintr-un NU răspicat violenţei şi măcelului, s-a fost ivit mişcarea aceea un pic anarhică, un pic zgomotoasă, un pic cam prea agresivă, al cărei nume nu era decât repetarea românescului DA (da, da… care nu-i de fapt decât: Nu! Vezi să nu! S-o crezi tu! Mai vedem! Las-o baltă…): Mişcarea Dada.
Iniţiatorul mişcării era junele Tristan Tzara (Sami Rozenstock, 1896 – 1963), plecat din Moineşti după terminarea liceului să-şi desăvârşească studiile în Elveţia. Împreună cu el, Marcel Iancu (pictor în devenire pe atunci), Hugo Ball şi Richard Helsembeck (din Germania), Hans Arp (din Alsacia) şi, mai apoi, când Mişcarea s-a… mişcat spre Franţa (1918), Francis Picabia – pictor cubano-francez, André Breton (cu Suprarealismul lui cu tot!), Louis Aragon, Paul Éluard, Frenkel, Benjamin Péret şi Philippe Soupault (cu al lor cântec de sirenă de vrajă nouă pre numele său Comunismul…). Ce urmăreau în fond dadaiştii? Să identifice revoluţia socială cu revolta poetică, să nesocotească (ba chiar să distrugă) toate valorile estetice, filosofice, morale şi religioase pe care se baza lumea occidentală.
Pentru început s-au manifestat printr-o critică nihilistă a limbajului, organizând prin diverse capitale europene, dar mai cu seamă la Paris, serate ”artistice şi literare” scandaloase, cu scopul de a replica absurdului prin incoerenţă. (Vezi ”poezia” lui Tzara, Pour faire un poème dadaïste, unde se înşiruie la întâmplare cuvinte decupate dintr-un ziar; vezi Manifeste Dada, 1918, care începe cu: ”Orice produs al dezgustului susceptibil de a deveni o negare a familiei este Dada![…]”).
Punând mare preţ pe rolul întâmplării, al hazardului (nu aleseseră ei numele mişcării deschizând la întâmplare un dicţionar unde primul cuvânt de pe pagină era DA?) şi al inconştientului, dadaiştii pretindeau că ”poezia este o forţă vie sub toate aspectele, chiar antipoetice, scrisul nefiind decât un vehicul de ocazie, deloc indispensabil”.
Povestea asta a durat până prin 1923 când André Breton s-a cam săturat de atâta nihilism şi revoltă de dragul revoltei şi şi-a văzut de Suprarealismul lui, Aragon a aflat că ”Il n’y a pas d’amour heureux”, Paul Éluard s-a îndrăgostit de Galla şi a cântat-o în versuri coerente, până când Salvador Dalí i-a furat-o făcând din ea modelul preferat, soţie, muză, iubită, Madonă Dumnezeie, suflet pereche, pictorii au inventat cubismul şi l-au exportat peste ocean, Picasso ne-a dăruit-o pe acea înduioşătoare femeie plângând dintr-o perioadă albastră ca viaţa. Omenirea a continuat să creadă în poezia-poezie, compozitorii au pus pe note texte poetice din cele ale căror cuvinte nu fuseseră alăturate din voia hazardului, lumea se îndrepta spre un alt Mare Război – tot Mondial, dovadă că nu înţelesese nimic nici din revolta dadaiştilor, nici din Liberté a lui Éluard, nici din Guernica, nici din ”somnul raţiunii” cel născător de monştri…
Şi iată-ne în februarie 2016.
La Bucureşti, la Cabaret (a se citi cafenea!) Ramada Majestic, Societatea Română de Radiodifuziune a celebrat împlinirea a o sută de ani de la apariţia Mişcării Dada, printr-o audiţie cu public, Dada Cabaret, o producţie a Teatrului Naţional Radiofonic, în regia artistică a lui Mihai Lungeanu, după piesa Cabaret Dada de Matei Vişniec. Piesa a beneficiat de o distribuţie notabilă: Marcel Iureş, Marius Bodochi, Cristina Ţopescu, Florin Busuioc, Ada Navrot, Dan Aştilean, Alexandru Georgescu, Mihai Bisericanu, Zoltan Octavian Butuc, Pavel Bartoş, Anne Marie Zigler, Ionuţ Kivu, Dani Popescu, Vlad Ivanov, Ioana Calotă, Violeta Berbiuc, Adina Lucaciu, Daniela Ioniţă, Claudia Drăgan, Vasile Manta, Adi Rădulescu, Ştefan Huluba, Rareş Zimbran.
Tuturor o plecăciune.
Au contribuit deopotrivă la realizarea spectacolului Stelică Muscalu – regia muzicală (excelentă!), Monica Wilhelm, Bogdan Golovei şi Robert Vasiliţă – regia de montaj, Janina Dicu – regia de studio, Vasile Manta – regia tehnică.
Să fie întâmplător că pe afişul de prezentare ca şi pe CD-ul realizat sub egida Societăţii Române de Radiodifuziune tronează un cal de lemn cu, pe creştet, o coroană regală în clătinare şi, de jur împrejurul acestuia, roţi şi rotiţe dinţate/zimţate, cât să se tot ducă de-a rostogolul lumea asta ”ca un urlet de dureri crispate, ca o încrengătură de contrarii şi de contradicţii, de grotesc şi de inconsecvenţă – Viaţa!” (de-ar fi să-i dăm crezare lui Tristan Tzara cu al său Manifest Dada, 1918, publicat la Paris la Editura J. J. Pauvert!)
Au trecut, vai!, o sută de ani de când bântuia prin Europa acel ”esprit nouveau” provocator – Dadaismul. Ce ar trebui să înţelegem din îndemnul manifest al lui Tzara: ”Voi sunteţi stăpâni pe tot ceea ce veţi sfărâma. S-au făcut legi, morale, estetice, doar pentru a respecta lucrurile fragile. Dar ceea ce este fragil e menit să se sfarme”?
Fragilă o fi şi viaţa noastră?
Dar credinţa în legile morale?
Dar îndrăzneala de a alege esteticul în locul haosului?
Dar teama deloc absurdă de caii de lemn uitaţi (trimişi) la porţile sufletului nostru care nu mai vrea să ştie de războaie, oricât de frumos ar fi ele înveşmântate în poveşti estetice foarte, artistice foarte, filosofice foarte, poetice mai cu seamă, muzicale cam cât un bocet de mamă care-şi primeşte acasă fiul iubit, într-un sicriu de plumb!…
Ascultă
Data difuzării în premieră: 7 februarie 2016. Copyright © Radio România.
