Sergiu Celibidache văzut de Adina Romanescu

103
Sergiu Celibidache. portret de Adina Romanescu, 1 iulie 2020. Inedit. Copyright © Adina Romanescu
Sergiu Celibidache. portret de Adina Romanescu, 1 iulie 2020. Inedit. Copyright © Adina Romanescu

„Dumnezeu m-a sărutat de două ori pe frunte când m-am născut”, interviu cu Ioana Celibidache, realizat de Pușa Roth

În anul 2001, atunci când am publicat prima mea carte de interviuri, Convorbiri comode, apărută la Editura Viitorul Românesc, am avut șansa să realizez un interviu cu Ioana Celibidache, soția maestrului Sergiu Celibidache (1), pe care l-am așezat în acest volum. Sigur, așa cum veți remarca, am plecat de la un eveniment editorial, apariția volumului Sergiu altfel, mai ales că trecuseră câțiva ani de la dispariția de pe scenele lumii a marelui dirijor Sergiu Celibidache. Maestrul s-a stins din viață în 1996. De puțină vreme, artista plastică Adina Romanescu a inițiat pe site-ul Leviathan.ro rubrica Galerie de portrete și m-am gândit că ar fi potrivit să ne amintim de Sergiu Celibidache, de familia Celibidache, publicând acest interviu după aproape 20 de ani de la apariția în volum.

Pușa Roth: Aş dori să pornim discuţia de la un eveniment: cartea dvs. Sergiu altfel, apărută recent la Editura Domino. Ce înseamnă această carte pentru dvs., pentru cariera dvs. şi pentru publicul dornic de evenimente tari?.

Ioana Celibidache: Pentru mine este o terapie, în urma pierderii bărbatului meu, a fost ceva îngrozitor. Timp de un an şi jumătate nu am mai putut picta şi atunci m-am gândit că a scrie ceva despre el va fi extraordinar pentru mine în sensul că îi voi fi zi de zi alături. Şi aşa am început să scriu această carte, gândindu-mă la tot ce s-a petrecut în viaţa noastră, la lucruri mai puţin obişnuite, la aventurile care nu fac parte în mod curent dintr-o biografie. în aceşti 35 de ani, câţi am trăit împreună, s-au întâmplat multe lucruri, unele ieşite din comun, întâmplări care vor stârni râsul.

P. R.: Aţi vrut să descoperim un alt om?

I. C.: Absolut. în definitiv, foarte multă lume l-a cunoscut şi l-a perceput altfel: egoist, megaloman, rău. Eu i-aş spune exigent. Exi­gent cu el însuşi, întâi şi întâi şi pe urmă cu ceilalţi. De altfel, eu cred că dacă nu eşti exigent într-o meserie, nu reuşeşti să faci nimic. El era un perfecţionist, şi sigur că pentru anumiţi oameni era exi­gent. Alţii, care au înţeles unde ajunsese, au priceput că nu se poate face un lucru de calitate decât cu severitate şi rigoare.

P. R.Dincolo de rigoare şi de severitate, ce ne oferiţi în această carte?

I. C.: Portretul unui om de o generozitate fenomenală, având vreme pentru oricine şi dându-şi timpul cel mai preţios altora. Şi extrem de vesel, căci el a rămas tânăr până la 84 de ani. Ştia să se joace, ştia să fie copil, aşa cum spunea: „Dacă n-ai rămas copil înseamnă că ai murit.” Descriu nişte episoade pe care nimeni nu le cunoaşte şi din care reiese caracterul acestui megaloman zis Celibidache, un megaloman extrem de uman şi de-o neînchipuită apropiere de oameni.

P. R.: De fapt, o portiţă a fost deschisă chiar de fiul domniei voastre, cu filmul Grădina lui Celibidache, în care am descoperit o altă faţă a maestrului.

I. C.: Filmul a avut un succes enorm, oamenii au văzut o serie de episoade diferite de ceea ce ştia foarte multă lume.

P. R.Cum era soţul Sergiu Celibidache?

I. C.: Era un mare sentimental, care în fond îşi ascundea sentimentele cum putea, fiindcă avea o pudoare extraordinară şi o capacitate sentimentală fantastică. Era un fel de secret al lui personal pe care încerca să-l ascundă. Mai reuşea, mai nu reuşea.

P. R.Secretul acesta puţin dezvăluit v-a ţinut 35 de ani alături…

– Era un om cu care nu m-am putut plictisi niciodată, nici o secundă. Ceea ce este enorm. Scriam împreună, construiam case împreună… ce nu făceam… N-aveam un moment în care să spun: şi acuma ce facem? Era vesel, nu se supăra nici măcar atunci când în orchestre domnea dezordinea. în plus, comportamentul său nu era cel al unui geniu capricios, comportament ce ar fi fost uneori obositor.

P. R.: În mărturisirile sale, maestrul spunea că a fost o întâmplare că un profesor l-a pus la un concurs de dirijat, şi că aşa şi-a  început cariera. Cât joc şi cât adevăr e aici?

I. C.: Nu e aşa aproape deloc. El a plecat din România foarte tânăr şi pe baza unui concurs de compoziţie la care a luat premiul întâi, plătindu-i-se biletul Bucureşti–Berlin. Când a ajuns acolo, s-a dus la profesorul Heinz Tissen. A intrat imediat la Universitate și a luat cu brio, cu magna cum laudae, toate examenele, inclusiv filosofia și matematica, devenind doctor în matematică, în filozofie și în muzicologie. Făcuse compoziţie la Hochschule für Musik, cânta la pian splendid şi îi plăcea enorm jazzul. Făcea dintr-o fugă de Bach ceva extraordinar, à la Duke Ellington, ăsta era hobby-ul lui. Cunoştea toate partiturile posibile şi imposibile şi când l-au invitat să dirijeze, l-au întrebat ce partitură vrea să-i fie adusă. El a răspuns: „Nu am nevoie de nici o partitură.” Nemţii nu puteau să înţeleagă o chestie ca asta, că un românaş de la Iaşi, vai de capul lui, care n-avea nici un ban fiindcă se certase cu tatăl său, care nu voia să fie muzician şi voia să fie, nu ştiu ce, preşedintele României, a plecat cu dicţionarul german, fără să ştie un cuvânt nemţeşte şi aşa a ajuns la 33 de ani directorul general al Filarmonicii din Berlin.

P. R.: Doamnă Celibidache, ştiu că vă leagă amintiri de radio.

I. C.: Da, am fost angajată la un moment dat la Radio Solidarité de la Paris, care era într-un fel ceva politic. Pe vremea aceea eram apropiată de preşedintele Giscard d’Estaing, cu care am rămas prieteni, şi acest radio era într-un fel în opoziţie. Am lucrat vreo 6-7 luni, iar colegii mă numeau soarele redacţiei, pentru că eram totdeauna veselă şi când făceam câte o emisiune, ei îmi făceau tot felul de glumite ca să mă facă să râd. Când preşedintele a pierdut alegerile, atunci mi-am dat şi eu demisia, din solidaritate.

P. R.Ce însemna politica pentru maestrul Celibidache?

I. C.: Spunea că politica nu-l interesează, pentru că sunt numai compromisuri. Făcea politica muzicii.

P. R.: Când aţi început să pictaţi şi în ce manieră?

I. C.: Când eram foarte mică, făceam tot felul de desene în peniţă. Probabil am moştenit acest talent, deoarece am o mătuşă, doamna Brateş, nevasta lui Ion Pillat, care este sora tatălui meu. Iar poezia, poate că am moştenit-o de la un frate al lui papa, care s-a prăpădit la 33 de ani şi care era poet. Pot să spun că am pictat toată viaţa, până ce am început să fiu pe simezele anumitor capitale. Am început prin a fi foarte figurativă. Dar mi-am dat seama că sunt influenţată de la Paul Klee, pe care l-am adorat. Şi soţul meu era foarte entuziasmat de Paul Klee şi probabil, fără să vreau, am început să pictez sub influenţa lui. Am făcut şcoală la Paris, la Grande Chaumière, pe urmă am făcut Belle Arte la Roma, dar am rămas totuşi la ideea abstractă, la non-figurativ. Dar din moment ce sunt culori şi forme, nu se poate vorbi de abstract.

P. R.: În cei 35 de ani în care aţi străbătut lumea alături de maestrul Celibidache, aţi avut vreme să pictaţi?

I. C.: Da, pictam între două avioane şi plecam cu nişte tablouri enorme. Mă ajuta şi el ca să le pot trambala. Pe urmă s-a născut băiatul nostru, pe care nu puteam să-l las singur la Paris. Era, deci, mult mai complicat, pentru că pictam, mă ocupam de băiat şi pe urmă fugeam în diversele oraşe unde Sergiu avea turnee. Băiatul meu a şi-a făcut studiile în America, la Bloomington, unde era profesoară şi Virginia Zeani, pe care am cunoscut-o şi mi-a devenit prietenă. Acolo este profesor şi Matei Călinescu. Serge a absolvit cu brio aceşti patru ani, devenind regizor. A făcut multe sacrificii, dar eu cred că nimic nu se face fără sacrificii.

P. R.: A fost vreo întâmplare neobişnuită care putea să vă schimbe, să vă marcheze existenţa?

I. C.: Sigur, a fost un moment extraordinar al vieţii mele să-l fi cunoscut şi să fi ajuns să fiu alături de Sergiu Celibidache atâţia ani de zile. Sigur că mi-a schimbat existenţa. întâi şi întâi mi-a schimbat complet viziunea asupra vieţii şi m-a făcut să trăiesc altfel.

P. R.: Întâlnirea cu maestrul Celibidache a fost o întâmplare pur şi simplu?

I. C.: Da. Ne-am întâlnit din întâmplare la un concert în America de Sud, la Teatrul Colón; eram în sală; ne-am cunoscut şi am rămas împreună o viaţă de om. Revenind la muzică, eu am o pasiune pentru Lipatti. Şi maestrul de asemenea îl venera. E un mare păcat că s-a prăpădit aşa de tânăr. Era un pianist adorat în străinătate şi venerat de toată lumea. îmi aduc aminte că în urma unui concert cu Benedetti Michelangeli – la care soţul meu ţinea enorm – am fost cu toţii la un dineu în timpul căruia s-a toastat pentru Michelangeli ca pentru cel mai mare pianist al timpului. Michelangeli s-a ridicat şi a spus: „Îmi pare foarte rău, vă mulţumesc foarte mult, dar nu sunt eu cel mai mare pianist din lume. Este Lipatti.”

P. R.: Există un loc în lume, pe un continent, unde n-aţi fost, alături de maestru?

I. C.: N-am fost în India. El era extraordinar de prins de religia indiană şi când era foarte tânăr, pe la Berlin, cunoscuse un budhist formidabil, care i-a schimbat într-un fel viaţa şi mai ales viziunea asupra muzicii. De atunci a rămas într-un fel budhist, dar şi ortodox. Era foarte credincios. întotdeauna înainte de un concert îmi spunea: „Acum mă laşi cinci minute să-mi fac rugăciunea.” Iar eu glumeam, spunându-i că este ca un toreador care intră în arenă.

P. R.: Dintre mărturisiri, aş cita una: „Nu-l căuta pe Dumnezeu în altă parte, este în tine.” În altă ordine de idei, cum era tatăl Sergiu Celibidache?

I. C.: Îşi adora copilul, era chiar exagerat. Era uneori mai rău decât un bunic şi putea să fie catastrofal pentru educaţia copilului… Dar a ieşit foarte bine, e un băiat altruist… Sergiu se juca cu el… A scris pentru copii Jardin de poche.

P. R.: Maestrul Celibidache afirma că a fost român şi a rămas român. Este o profesiune de credinţă pentru un om plecat de la 20 de ani din ţară. Am înţeles că toată viaţa a purtat paşaportul de cetăţean român şi nu un altul.

I. C.: Da, avea un paşaport de apatrid şi niciodată n-a acceptat nici un fel de altă naţionalitate, fiindcă spunea întotdeauna că singurul lucru pe care poate să-l facă pentru ţara lui este să rămână român, ca să nu se spună mâine, eventual, că geniul Celibidache este franţuz sau neamţ sau italian sau orişice altceva. Cu toate problemele de viză pe care le avea fiind apatrid, a rămas român. El spunea întotdeauna: „Am să mor român.” De altfel şi eu am avut probleme, fiindcă a trebuit să-mi iau naţionalitatea franceză şi nimeni nu înţelegea cum e posibil ca eu să îmi doresc să fiu franţuzoaică şi bărbatul meu nu. Atunci a trebuit să explic că este un patriot şi că nu vrea să-şi schimbe naţionalitatea, deşi a avut probleme cu vizele în Canada şi în Elveţia.

P. R.: Ce alte pasiuni în afară de muzică mai avea maestrul?

I. C.: În primul rând fotbalul. Când era foarte tânăr, a jucat într-o echipă la Iaşi, care se numea Macabi. Aflându-mă la Paris de ziua lui, nu ştiam ce să-i mai fac cadou. Ducându-mă într-o librărie românească, am găsit o carte pe care scria Iaşi. Sergiu adora Iaşiul, era pasiunea vieţii lui. Răsfoind cartea, am dat de fotografia lui, aşa că a fost un cadou formidabil. Maestrul Celibidache era fan al unui mare fotbalist, al lui Di Stefano, care juca la Madrid. Am să vă povestesc o scenă pe care am uitat să o scriu în carte. Într-o seară, aflându-ne la Madrid, Di Stefano a venit în loja lui Sergiu să-l felicite, spunându-i: „Maestre, eşti un geniu. N-am mai auzit aşa ceva niciodată.” Atunci Sergiu i-a răspuns: „Eu nu sunt un geniu, dumneata eşti un geniu!”. Şi tot Sergiu a concluzionat: „Dacă suntem două genii, haidem să jucăm puţin fotbal!” Există de altfel o fotografie cu Sergiu în frac, după concert, jucând fotbal cu Di Stefano. Au jucat vreo patru minute.

P. R.: Făcea schi nautic fără schiuri?

I. C.: Asta e ceva destul de rar. Eu nu mă încumetam să fac schi nautic în picioarele goale. A făcut multe năzdrăvănii prin New Mexico. Sergiu s-a prăpădit, copil, jucându-se cu fel de fel de lucruri, interesându-se de orice, de la bucătărie la animale.

P. R.: Îi plăceau raţele?

I. C.: Da, raţele, câinii, pisicile. Nu se putea plictisi, pentru că era mult prea preocupat de toate.

P. R.: Să vorbim despre prietenii.

I. C.: Mulţi au plecat, mulţi care erau prieteni buni ai maestrului. A mai rămas Dan Grigore, pe care îl aprecia foarte mult. Este un pianist de mare valoare şi un om întreg. Era foarte bun prieten cu Eugene Ionesco, care a plecat. Erau sentimentali amândoi şi cred că se iubeau, adică sunt sigură că se iubeau. Nu se vedeau des, pentru că fiecare avea foarte mult de lucru şi timpul era cronometrat, dar asta nu însemna că sentimentele erau cronometrate. A rămas prieten cu preşedintele Giscard d’Estaing, cu politicieni, pe aici nu prea… Pe vremea aceea nu prea veneam în România…

P. R.:Cum s-a hotărât maestrul să vină în România, în 1990?

I. C.: Avea teoria că trebuie să facă ceva pentru România, gândindu-se că România a fost o ţară de cultură şi că setea de cultură există şi că a existat totdeauna, chiar în momentele cele mai grele. A venit necondiţionat, de altfel aşa am venit şi cu fiul meu, în ideea de a da ceva României, care să facă plăcere. Filmul despre tatăl lui, Grădina lui Celibidache, a avut succes atât în străinătate, cât şi în România. Sergiu spunea: „Trebuie să facem ceva, fiindcă nu am făcut destul.” Când era în turneu, cumpăram întotdeauna un caiet în care el îşi nota în diferite limbi diverse consideraţii despre muzică.

P. R.: V-aţi gândit să publicaţi aceste caiete?

I. C.: Sigur, adică mi-au cerut s-o fac. Sunt tot felul de gânduri ale lui despre muzică, foarte greu de pus alături.

P. R.: Nu v-aţi gândit să le traduceţi?

I. C.: A traduce un lucru aşa de serios cum e muzica, e foarte complicat. Sergiu avea câte 120 de concerte pe an, performanţă pe care n-a mai atins-o nimeni. Făcea multe repetiţii în plus, era un om care abia respira. S-a opus mereu înregistrării concertelor, pentru că era o diferenţă ca de la cer la pământ între înregistrare şi concertul live. Finalmente i-a dat dreptate foarte multă lume. Nu avea deloc simţ comercial. Viaţa lui a fost un fel de apostolat. Veneau gratis elevi din toată lumea. Niciodată nu lua bani de la nimeni.

P. R.: Doamnă Ioana Celibidache, maestrul, soţul dvs., lua oamenii aşa cum erau. Nu-şi alegea oamenii, v-a adus acasă chiar un crimi­nal…

– Da, un criminal. Se împrietenise cu el, cânta foarte frumos Debussy, avea o mamă pe care o iubea şi avea un câine… Dar omorâse vreo 17 oameni şi le dizolvase trupurile… însă Sergiu se plimba cu el în Hyde Park… Nu prea îşi alegea oamenii, el totdeauna spunea că şi-a găsit nişte oameni extraordinari şi că trebuie să-i cunosc neapărat.

P. R.Cu ce întâmpinaţi viitorul?

I. C.: Nu ştiu exact, dar aş vrea cândva să pot publica ceva care o să amuze enorm cititorii, o carte pe care am scris-o împreună cu Sergiu. Este vorba despre o pisică, Motănache, îndrăgostită de un şoricel. Legat de maestru, există un proiect. La München, în 2002, se va cânta probabil piesa semnată de el, Haz de necaz, care va dura vreo 20 de minute. Va dirija Barenboim. Un alt proiect legat de maestru este Fundaţia Celibidache pentru tineri muzicieni. Dar această fundaţie are şi o latură caritabilă, care se ocupă de copii handicapaţi, numită Aurora. La Călăraşi avem un azil pentru bătrâni, care are sediul la München.

P. R.: Viaţa a fost generoasă cu dvs.?

I. C.: Foarte. De altfel, încep cartea spunând că Dumnezeu m-a sărutat de două ori pe frunte când m-am născut.

 25 aprilie 2001

________

(1) Sergiu Celibidache (28 iunie 1912, Roman, județul Neamț–14 august 1996, Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, Franța), dirijor și compozitor român, membru de onoare al Academiei Române. Începând din 1936 studiază la Academia de Muzică din Berlin, avându-i ca profesori pe Walter Gmeindl și Heinz Tiessen (compoziție), Fritz Stein (arta dirijatului). În același timp audiază cursurile de filosofie ale lui Eduard Spranger (psihologie) și Nicolai Hartmann (metafizică). În 1945 devine dirijor pro tempore al Orhestrei Filarmonice din Berlin, întrucât directorul acesteia, Wilhelm Furtwängler, fusese suspendat din funcție, fiind suspectat de a fi colaborat cu regimul nazist. Până în 1952, când Furtwängler, reabilitat, redevine șef al orchestrei, Celibidache dirijează peste 400 concerte cu orchestra filarmonică din Berlin, impunându-se ca personalitate muzicală de o excepțională exigență artistică. Suferă o mare deziluzie când membrii Filarmonicii berlineze îl aleg, în 1954, pe Herbert von Karajan dirijor pe viață, ca succesor al lui Furtwängler. Nu a mai revenit la pupitrul Filarmonicii din Berlin decât după 40 de ani, la invitația personală a lui Richard von Weizsäcker, președintele de atunci al Germaniei, ocazie cu care a dirijat Simfonia a 7-a de Anton Bruckner.

Pentru un timp, nu mai are o funcție permanentă, fiind invitat cu regularitate la pupitrul unor renumite orchestre simfonice din America de Sud și europene: Orchestra Radio din Stuttgart (Germania), Orchestra Națională din Paris (Franța), Orchestra Simfonică Radio din Stockholm (Suedia). Între 1960 și 1962 ține cursuri de perfecționare în arta dirijorală la Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia), iar mai târziu la Fontainebleau (Franța) și la München (Germania) pentru tineri dirijori selecționați cu multă severitate.

În 1979 primește funcția de director muzical general al orașului München și de dirijor permanent al orchestrei filarmonice din acest oraș. Sub conducerea sa, Filarmonica din München devine una din cele mai bune orchestre simfonice din lume.

A revenit în România la începutul anului 1978, la invitația lui Ion Voicu, cu un concert extraordinar susținut la Ateneul Român, la pupitrul Orchestrei Filarmonicii „George Enescu” din București: Alborada del gracioso de Maurice Ravel, Pasărea de foc de Stravinski, Simfonia a IV-a de Brahms. La bis: Rapsodia română nr. 1 în La major de George Enescu. După un an, în 1979, a dirijat din nou Orchestra Filarmonicii „George Enescu”. După revoluție, la începutul anului 1990, a dirijat la Ateneu Orchestra Filarmonicii din München.  

A compus un Recviem, patru simfonii și un concert pentru pian și orchestră.

Pentru activitatea sa artistică, Sergiu Celibidache a primit diverse distincții, printre care: cetățean de onoare al orașului München (1992), membru de onoare al Academiei Române (1992), Doctor honoris causa al Universității din Iași (1992), Ordinul Maximillian pentru Știință și Artă (Germania, 1993).

Rapsodia română nr. 1 în La major de George Enescu, dirijor Sergiu Celibidache, Orchestra Filarmonicii „George Enescu” din București, 1978

Bolero de Maurice Ravel, Sergiu Celibidache, Orchestra Națională a Radiodifuziunii Daneze, 1971

Rimski-Korsakov, Șeherazada, Sergiu Celibidache, Orchestra Simfonică Radio Stuttgart, solo vioară: Hans Kalafusz, 1982

Simfonia nr. 4 în Mi bemol major, „Romantica” de Anton Bruckner (versiunea din 1881), Sergiu Celibidache, Orchestra Filarmonicii din München, 1983

Vezi: Arhiva rubricii „Galerie de portrete” de Adina Romanescu

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.