După o adaptare… „nepermis de liberă” cu Mult zgomot pentru nimic, în urmă cu câțiva ani, la Teatrul de Comedie din București, iată-l pe directorul de scenă Andrei Șerban, secondat de către Daniela Dima (regizor asociat), reîntors la universul shakespearian și realizând cu trupa Teatrului de Stat din Constanța o versiune cu A douăsprezecea noapte tulburător de actuală prin mesajul ei îndrăzneț. Ne grăbim să-l vedem cu atât mai mult cu cât constatăm un interes special în teatrul românesc pentru piesa aceasta marcată de încurcături, confuzii, ambiguități, care a făcut să apară în ultimele stagiuni mai multe puneri în scenă, fiecare cu un ce special prin readucerea în atenția publicului. Însuși Andrei Șerban a montat-o cu ani buni înainte la Naționalul din București, dar și în Statele Unite. La Constanța, am descoperit acum un spectacol care pune pregnant și savuros în lumină condiția umană în general și care, explorând adâncimea firii omenești, accentuează, aproape cu puterea unui semnal de avertizare, aspecte ale textului ce rezonează puternic cu spriritul contemporan, marcat de sete de dominare, ură, confuzie. Iar tragismului existențial latent sub spuma vervei comice shakespeariene ce transpare în songul final al bufonului, va îmbrăca aici chiar o notă apocaliptică. Regizorul exprimă concentrat propriile sale argumente: „[…]piesa pe care o montăm acum […] e pe cât de amuzantă, pe atât de poetică și onirică, dar atinge și întrebări și teme grave ale timpului nostru, ca, de exemplu, rolul femeii, ambiguitatea sexelor, identitatea de gen, LGBT, dar și nebunia și orbirea dragostei, sau tentația puterii, fie ea politică ori sexuală.”
M-a cucerit într-un mod aparte faptul că demersul teatral constănțean este „turnat” într-o limbă românească reconfortantă, pe înțeles, fidelă registrelor stilistice originale, subtilelor nuanțe semantice, un înveliș verbal ce dă o savoare în plus formulei scenice de impresionantă ingeniozitate și originalitate. Dimpreună cu mijloacele gramaticii spectaculare de un rafinament cuceritor, profund revelatoare pentru genialitatea acestui scriitor nepereche, coloritul expresiei verbale ni-l aduce astfel mai aprope pe autor ca pe un veridic „contemporan” al nostru, într-un spectacol ca o respirație proaspătă ce ajunge la inima publicului. Cuvintele sună familiar și curgător cu încărcătura de umor, de amar, cu sfichiuirile sfredelitoare din gândirea și simțirea marelui Will. Parcă scrise azi, ele sunt firești, limpezi, în gura personajelor, cu trimiteri de gând la viața noastră de acum și de aici. Textul spectacolului poartă girul directorului de scenă care a zăbovit îndelung cu actorii asupra acestuia, stabilit în formă finală pe baza mai multor versiuni ale piesei în limba română, și nu doar în limba română. Ce auzi te încântă și îți stimulează efectiv propria nevoie, ca spectator, de limpezime în legătură cu jocul insinuant, cu schimbătoare fațete din baletul amețitor al vocabulelor car, în gura personajelor, par dornice de atâtea ori de a ascunde ceea ce, de fapt, nu se poate ascunde…
Scrisă între 1598–1600, comedia A douăsprezecea noapte amintește prin temele ei de Comedia erorilor, Cei doi tineri din Verona sau de Cum vă place, are o acțiune „convențională”, dar „ne cucerește prin varietatea pitorească a personajelor puse în mișcare”, observa prof. Ion Zamfirescu (Istoria universală a teatrului). Într-o cascadă de qui proquo-uri, confuzii, încurcături… Orsino, ducele Iliriei suspină de dragoste după contesa Olivia. Ea îl respinge, dar se simte atrasă de servitorul-mesager al simțămintelor lui Orsino, de Cesario care este…Viola, scăpată dintr-un naufragiu, travestită în straie bărbătești într-o lume unde soarta femeilor este nesigură. Olivia mai este asaltată cu ațâțările lor pofticioase de către sir Andrew, companionul de beții al lui sir Toby, unchiul Violei, dar și de către Malvolio, intendentul trufaș și arogant al contesei, căruia îi vor servi o necruțătoare lecție sir Andrew și sir Toby, împreună cu bufonul Feste și camerista Maria. În vârtejul de rivalități și provocări la duel, pică Sebastian, fratele geamăn al Violei, la chip aidoma ei, pe care aceasta îl credea înghițit de mare, dar care fusese salvat cu ajutorul lui Antonio. În final, Shakespeare ne poftește la două nunți, a Oliviei care se mulțumește cu dublul Violei, adică Sebastian, și a lui Orsino care, îndrăgostit mai cu seamă de dragostea pe care o exprimă prin „lux și voluptate” în versuri, cânt, straie scânteitoare, se va lăsa cuprins de brațele iubitoare ale Violei. Trupa tânără a Teatrului de Stat din Constanța, condus de câțiva ani cu pasiune și pricepere de regizorul Erwin Șimșensohn, este un aluat pe cât de maleabil pe atât de incitant în mâna acestui vrăjitor al scenei care este Andrei Șerban, capabil de a ne oferi o întâlnire cu teatrul în privilegiată stare de grație. Regizorul mărturisește (chiar și în foaia volantă care se împarte spectatorilor la intrarea în sală) că totul a fost decis în legătură cu lucrul la acest spectacol după impresiile sale pozitive la work-shop-ul ținut cu trupa constănțeană în vară. Le-a intuit actorilor înzestrările și le-a scos la lumină. În forme uneori nebănuite chiar de ei înșiși, după propriile lor mărturisiri. S-a spus despre această piesă că nu are personaje secundare, iar Andrei Șerban ne-o arată la modul fermecător. El stabilește fiecărui interpret acea linie care să îl facă vizibil, să-i contureze o autentică individualitate și sens în ansamblul omogen.
Ceea ce am văzut la lucru sunt, cum spuneam, niște actori aflați încă la început de drum (unii cunoscuți mediului teatral bucureștean și nu numai sau din film), alături de experimentații Liviu Manolache (un sir Toby pitoresc) și Iulian Enache (un Antonio nedumerit de iureșul încurcăturilor în plasa cărora cade, afișând și surpriza simțirii sale nelămurite față de flăcăul salvat din mare), cu toții, stimulați de generozitatea și neștirbita dragoste pentru interpreți a directorului de scenă. Ni s-au arătat animați de un real spirit de echipă, de disciplină și armonie interpretativă în beneficiul unui spectacol alert, cursiv, antrenant. Cristiana Luca împlinește un reușit travesti întrupând-o pe Viola, de o cuceritoare candoare între delicatețea feminității și puseurile de masculinitate, între spaime și puterea de a le depăși cu demnitate. Ecaterina Lupu, în rolul Maria, dă dovadă de multă energie pentru a pune la cale și de a duce la îndeplinire răzbunarea față de arogantul și disprețuitorul Malvolio, conturează în chip memorabil imaginea unui personaj viguros, plin de vervă și de voluntarism clocotitor, apelând la o remarcabilă plastică și dinamică gestuală și mimică. Plină de nerv, dar și de sofisticate ascunzișuri este și Olivia interpretată de Mihaela Velicu. Impresionante pilde de virtuozitate interpretativă spre împlinirea unor personaje de un comic savuros, cu subtile accente ne oferă Ștefan Mihai în Feste, cel cu sclipirile de spirit, cu vorbele de duh bine țintite, și Cătălin Bucur în personajul pe cât de tâmp și caraghios pe atât de șiret al lui sir Andrew pe care îl face de-a dreptul simpatic. Superficialitate strălucitoare și ambiguitate plictisită sunt coordonate pe care Andrei Bibire sprijină personajul Orsino. Alături de ei, cu egală dăruire, îi aflăm în partituri mai mici ca întindere pe Georgiana Mazilescu și Alina Manțu (ca doamne la curtea Oiviei sau…polițiști), pe Florentin Roman (căpitan, preot), pe Vlad Lință ( pe care l-am văzut conferind determinare personajului) și pe Teodor Șoptelea distribuiți spre a juca în alternanță rolul lui Sebastian. În sfârșit, dar nu în cele din urmă, Marian Adochiței împarte rolul lui Malvolio cu Emilian Oprea. Reputatul actor de teatru și film, invitat de regizor în mijlocul colectivului constănțean, este cel care a jucat în seara reprezentației văzute de noi. Ne dorim firește să vedem și varianta cealaltă. Emilian Oprea, capabil de a stăpâni o justă tensiune între jocul cu replică și simpla prezență vibrantă sau trecere prin scenă, creează un personaj care îți rămâne puternic în amintire. Insul tenebros, care pândește pe față și din umbră, bântuie continuu ca o amenințare iritantă și terifiantă, îmbrăcându-se de un ridicol care parcă te îngheață și el prin potențialitea-i sumbră când citește scrisoarea ticluită de Maria sub semnătura Oliviei și își metamorfozează chipul și alura sub mângâierea speranței ce-i satisface orgoliul său nemăsurat. Umilit la modul paroxistic de cei patru petrecăreți din casa Oliviei, agresat fizic nu doar prin aluziile scrisorii, din negura malefică ce se deschide în hăul scenei, când părea lumea mai dragă tuturor, el devine îngerul negru al morții descătușând Răul fatal.
Fiecare cuvânt, fiecare frază a piesei sunt subliniate cu variații conturate în filigran prin rostirea interpreților, în acord cu gesturile, mimica, corporalitatea în mișcare (momente coregrafice, Mihaela Velicu) sau, într-o dinamică fluidă și într-un ritm care ține cu sufletul la gură, cu intrările și ieșirile lor din scenă, pe unde nici nu te aștepți, favorizate de pereții „franjurați”, care reflectă, deodată cu proiecțiile luminoase, stările psihice ale personajelor, dramatismul momentelor de intensă tensiune sau debordant umor. În mica sală studio unde este nevoit acum să-și ducă viața teatrul constănțean (al cărui sediu se află în renovare substanțială), spațiu dătător de intimitate capabilă și ea să apropie trăirile actorilor de public, sugestiile generate de geometria spațiului de joc imaginat de către scenografa Carmencita Brojboiu sunt amplificate prin accentele baroce, hilare ori suave ale costumelor, potrivit fiecărui personaj, de la nuanțele diafane ale îmbrăcăminții gemenilor la întunecarea funestă a straielor lui Malvolio. Suntem ca într-o grădină a plăcerilor nevinovate sau damnate, cu câteva alveole în care și printre care se țese jocul complicat al dragostei și al dorințelor, al neînțelegerilor și al geloziei, alimentând elanurile ori resentimentele personajelor într-o alertă schimbare de stări, de percepții, de reacții. Ambientul vizual (lighting design, Cristian Niculescu) și cel sonor (sound design, Alexandru Popa) capătă adesea virtuțile unor personaje însoțitoare ale eroilor cu identitățile lor uneori volatile, în care se amestecă irizări stenice de umor, unduiri de tristeți și frustrări ce izbucnesc intempestiv și completează un demers scenic de armonie și coerență desăvârșite. Viața se înfiripează pe scenă sprințară, proteică, sinuoasă, ea curge imuabil și seducător pentru privitorul îndemnat să vibreze la fiecare imagine, în această „poveste” ca o combustie intensă. Andrei Șerban orchestrează un discurs majestuos, care se articulează și reconfigurează necontenit, provocator mereu și mereu de participare afectivă, dar și intelectuală din partea privitorului. Un spectacol căruia îi întrevedem o îndelungă și viu aplaudată existență.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
