…cu toate că la mine, pe balconul de la etajul șase, toate florile și copăcelul dau semne de toamnă și-și lasă deja frunzele obosite de atâta căldură să îngălbenească, să se usuce. Mă fac că nu le văd și ud în continuare, în fiecare după-masă, florile. Uneori culeg frunzele îngălbenite atât de timpuriu și le arunc peste balcon. Și totuși e încă vară, îmi spun, frunzele astea galbene nu au ce căuta printre florile de aici. De fapt, florile mele sunt niște dalii pitice, cu flori de o culoare minunată, mai rar întâlnită prin grădini… mov-grena. Prima oară le-am văzut cu câțiva ani în urmă, aflându-mă într-un concediu prin Bayern. Grădina care se afla în jurul unei case era plină cu lujerii acestor dalii, încărcați de minunatele flori. Unele crescuseră chiar și mai înalte, dincolo de gardul ce împrejmuia grădina, aplecându-se sub greutatea florilor peste lemnul și sârma lui, așa că am putut aduna fără nicio greutate câțiva „sâmburi” plini cu semințe, pe care i-am împachetat cu grijă și adus apoi acasă, pentru grădina mea suspendată. Mi-a plăcut culoarea florilor și mi-am dorit tare mult să le am și la mine în jurul meu. Întotdeauna am făcut așa. Când vedeam flori frumoase, culegeam semințe de prin grădini sau de pe aleile parcurilor, sau de pe pajiștile pe unde m-am mai plimbat… Dar nu toate semințele au avut curajul să prindă rădăcini și să înverzească, și să înflorească în ghivecele și cutiile mele pline cu pământ de flori… Le lipsea, cu siguranță, libertatea spațiilor grădinilor și a parcurilor în care crescuseră cândva… le lipsea cântecul păsărilor din jur, bătaia și alinarea vântului și cerul liber, albastru de deasupra… Le înțelegeam, desigur, dar îmi părea rău că nu le puteam ajuta cu nimic, că nu mă puteau bucura în continuare și la mine acasă de frumusețea florilor lor… Dar nu mă las impresionată, adun în continuare semințe când văd câte-o floare care-mi place, îmi umplu buzunarele cu ele, le-aduc cu grijă acasă și-apoi le păstrez până la primăvara viitoare… Aștept o iarnă până le voi semăna cu o mare nerăbdare, în speranța că se vor bucura și ele de noua lor „grădină” și vor răsări… și-mi vor dărui florile lor multicolore… Este o așteptare plină de surprize…
Cum tot suntem în lumea florilor, îmi aduc aminte cum, acum zeci de ani în urmă, la prima mea revenire prin București, era tot într-un sfârșit de vară, am văzut undeva, pe gardul unei curți de oameni gospodari din cartierul Militari, florile albastre și violete ale unor zorele ce stăteau agățate printre frunze, cu pălăriuțele lor delicate, aproape transparente, înălțate către soare… Întotdeauna mi-am dorit să am și eu, în grădina improvizată cu mult drag pe balcon, asemenea zorele albastre, dar, de fiecare dată mi-a fost imposibil să găsesc măcar căteva globulețe pline cu semințe și să le fur și să le iau cu mine… Eram în București și mă plimbam pe străzile prăfuite ale periferiilor orașului, colindând în căutarea bisericilor pe care nu le știam și doream să le văd. Și curțile bisericilor sau a mănăstirilor erau pline de flori, nu numai grădinile din jurul caselor rămase, ca niște ciuperci, în pădurea blocurilor care le încojurau. Era cald și mult praf, dar albastrul acela puternic, strălucitor, adunat în petalele cupelor de zorele aducea o anumită lumină și curățenie în jur. Nu puteai să nu te oprești și să nu le admiri, uitând pentru o clipă de tot praful din jur. Totuși era încă vară, iar zorelele înfloresc până la sfârșitul lunii lui cuptor, înfrumusețând gardurile grădinilor cam toată vara, știam asta. Așadar, ar fi trebuit să mai aștept până se trec florile și se coc semințele… iar timpul petrecut acolo, în București, era mereu scurt, limitat, nu-l puteam prelungi de dragul zorelelor albastre… așa că am rămas pînă azi fără semințele râvnite. Dar mi-am promis mereu că data viitoare voi avea mai mult timp, mai mult noroc și voi găsi câteva… Am rămas în așteptarea acestui moment, mereu amânat, al trecerii verii și al venirii toamnei aurii ca să pot culege semințele… Dar m-am consolat cu semințele zorelelor din balconul mamei, care erau mai mici, e drept, dar tot frumoase. Florile acelea cu petalele lor gingașe, roz, violet, aproape albastre, mi-au bucurat ani de-a rândul privirea, înfrumusețând și balconul de aici în fiece dimineață… Am adus tot felul de semințe culese de la florile înflorite pe balconul mamei – gura leului, regina nopții, crăițe, scânteioare – care au răsărit, au înflorit și rămas cu mine mulți ani… acum, parcă au obosit și ele și s-au uscat una câte una… Păcat!
Mi-e dor de florile răsărite și înflorite la mine pe balcon, aduse de-acasă, din România și-mi amintesc de vremea aceea de demult, când culegeam semințele lor cu mama alături… Uneori, când nu puteam veni vara sau toamna, în anotimpurile florilor și a semințelor, mama îmi aduna căteva și mă aștepta să vin și să mi le dăruiască pentru o viitoare primăvară… Toate semințele de flori culese și dăruite de mâna mamei mi-au dăruit la rândul lor, mai apoi, bucuria să le văd răsărind și înflorind aici la mine… Un timp. Apoi au rămas, rând pe rând, uscate în pământ, de parcă au știut, au simțit că nici mama nu mai era cu noi, să adunăm împreună iar și iar semințe pentru o altă primăvară…
Vorbim de flori acum, când totuși e încă vară, când vacanțele și concediile ne împrăștie în toate colțurile lumii, aruncându-ne în bucurii estivale lipsite de griji. Multe dintre aceste călătorii se bulucesc acum asupra mea și-mi răscolesc amintirile estivale de odinioară, căci aproape de doi-trei ani nu am mai călătorit decât cu gândul și cu sufletul pe balcon, printre flori, visând și imaginându-mă în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii… unde nu am fost încă sau revenind în locurile îndepărtate pe unde am călătorit cândva, New York, Florida, Canada, Mallorca, Spania, Italia, Austria, Portugalia, Franța, Grecia, Elveția, Monaco, Luxemburg, Belgia, Malta, Olanda sunt numai câteva dintre popasurile de vacanță unde am trăit zile și nopți de neuitat… Un buchet de amintiri mi-a rămas încă în glastra sufletului din care încerc să desprind câteva frumoase, neuitate întâmplări, retrăindu-le…
Cândva, de mult, mă aflam în Rotterdam, un minunat oraș-port, la Marea Nordului, pitoresc, curat, cu străzile colorate multicolor de petalele florilor din parcuri și grădini… O plăcere și o bucurie să te plimbi pe străzile acestui oraș minunat, să-l cunoști, să vizitezi cât mai multe locuri și, mai ales, într-un târziu, să poposești obosit la umbra unei terase și să-ți răcorești oboseala adunată de peste zi… Așa a și fost atunci, de mult, când aflându-ne la masa unui restaurant foarte pretențios, savurând delicioasele bunătăți culinare specifice locului, am ajuns într-un târziu și la desert… Totul ne-a fost servit cu un ceremonial deosebit și bine coordonat de un șef de sală îmbrăcat într-un frac negru și cu mânuși albe, albe de tot, care observa, dintr-un colț, discret, fiecare mișcare atât a tinerilor chelneri și chelnerițe, dar, mai ales, a oaspeților așezați ceremonios la masă… Așadar, după ce am trecut cu bine mânuirea cleștilor și a tacâmurilor potrivite pentru toate soiurile de crustacee și pești, am ajuns și la desert…. Înghețată de fistic cu sorbet de trandafir și felii subțiri, aproape transparente, de mango, felii care au fost tăiate proaspăt, pe o tavă de argint, lângă masa noastră, și-apoi așezate cu o grijă delicată în farfuriile mari, ovale, de culoarea untului, având marginea aurie. Totul făcea parte dintr-un ceremonial bine pus la punct, care fascina mesenii. Stăteam cuminți fără să comentăm, tăcuți, observând doar mișcările elegante ale mâinilor peste farfuriile și paharele de pe masă. Erau parcă mișcările mâinilor unui dirijor. Priveam fascinată întregul spectacol, așteptând cu nerăbdare finalul dulce „mult așteptat” care se lăsa cu atâta grijă pregătit și servit. Pe farfuria mare, ovală, tronau cele două mici porții de înghețată, de culoare verzuie, de fistic. Alături, ca o tijă de floare roz, se prelungea o mică porție de sorbet de trandafir și de-o parte și de alta, ca adevărate frunze, au fost așezate 2-3 feliuțe subțiri, aproape transparente, de mango. Toate frumos așezate, ca un decor floral în mijlocul acelei farfurii mari, ovale, de culoarea untului și cu marginea aurie, strălucitoare. La final, au fost depuse la un colț al farfuriei câteva flori frumos colorate, proaspete, cu un ultim gest final, de mâinile dibace ale unor fete tinere, subțiri, cu părul strâns sub o bonetă albă, curată, scrobită, dantelată, așa cum poartă olandezele în mai toate fotografiile… de parcă ar fi coborât dintre ramele tablourilor lui Vermeer sau Rembrandt… Un spectacol fascinant la care participam în tăcere, fără comentarii, așteptând gestul final…
Când s-au îndepărtat de la masa noastră cu pași mici, după săvârșirea întregului ceremonial de servire a desertului… am îndrăznit să ne aplecăm și noi privirea asupra farfuriilor atât de frumos ornate, că aproape nici nu îndrăzneam să le stricăm ornamentația și să ne schimbăm impresiile numai din privire… Unii dintre noi, cei aflați la masă au îndrăznit să atingă cu lingurița de argint florile colorate de la marginea farfuriei atât de frumos prezentată și oferită nouă… Comentam în șoaptă, pe românește, întrebându-ne cu ce să începem!? „Începem cu înghețata, că se topește”, se aude o voce de femeie, în timp ce lovea petalele florilor… „Cu florile”, s-a auzit o altă voce, învăluită de un râs derutat… În tot acest timp șeful de sală ne urmărea discret din colțul lui… apoi s-a apropiat de masă, s-a aplecat liniștit la urechea mea și mi-a șoptit cu o voce calmă, aproape silabisind, ca să înțeleg mai bine, pesemne… desigur că și-a dat seama că vorbim o altă limbă decât cea știută de el!… ”Die Blumen sind nur als Dekor… nicht zum essen” și s-a retras cu pași mici, neauziți, în colțul său de observație… Din nou tăcerea s-a așternut la masă. Toți așteptau să le dezvălui mesajul primit… M-am grăbit să le comunic, cu o voce la fel de calmă, ca a șefului de sală: florile sunt numai ca decor, nu sunt de mâncat…
Așa și este. De fapt, florile rămân cel mai frumos decor pe care ni-l oferă natura an de an. Florile ne comunică în limbajul numai de ele știut un mesaj al frumuseții tuturor anotimpurilor. În goana trecerii timpului, în goana înfloririi, dându-și ștafeta lună de lună. Căci fiecare lună este îmbogățită, împodobită și înfrumusețată cu flori de sezon, trecătoare, flori de primăvară, de vară, de toamnă, știu chiar și flori ale iernii, care au curajul să înflorească sub cerul și în pământul înghețat, când celelalte flori și-au scuturat de mult petalele și semințele pentru o viitoare primăvară… cedând în fața iernii ca întotdeauna, după un ritual bine știut și respectat de ele…
Acum e totuși încă vară, cu toate că sub copacii cu coroana lor încă verde, apar frunzele îngălbenite, grăbite, care, uscate, moarte, își părăsesc ramurile încă verzi la fiecare bătaie de vânt… Toamna își anunță, puțin câte puțin, venirea. Uneori cedează în fața soarelui și a toropelii de peste vară și îi dă șansa verii să-și prelungească viața conviețuind într-o toamnă canadiană, aurie… O vară târzie… Vara nu se lasă descurajată, nu se arată impresionată și intimidată de generozitatea toamnei. De parcă nu ar fi încă pregătită să predea ștafeta florilor ei florilor toamnei, legănându-se încă în brațele florii-soarelui și a mușcatelor, vara întâmpină toamna cochetând. Îmbrăcată în rochița-rândunicii, încălțată cu ciuboțica-cucului și cu părul strâns în coada-șoricelului, cu brațele pline de crini, margarete, trandafiri, iriși și hortensii, se gătește pentru ultima oară, acum în aceste zile încă toride de vară, să întâmpine toamna predându-i ștafeta florilor… a crizantemelor, a gladiolelor, a tufănelelor…
Un ceremonial la care asistăm cu inima înfloritoare, petrecut acum când încă mai este totuși vară, iar toamna bate nerăbdătoare, cu degetele udate în picătorile de ploaie, la poarta grădinilor…
Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.
