Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Start Party” de Florika Waltère

86
start party rubrica florika waltere

logo rubrica stress & the cities– Ce ziceți, fetelor, ne angajăm în acțiunea „Stress & the Cities”? – Ooo! Îi ții un toast voluptuos sărbătoritei? Atunci să curgă șampania in the city! – „Stress” am zis, draga mea, nu „sex” și „cities”, nu „city”, tu ești cu gândul la „Sex and the City”. – Și eu mă gândesc automat tot la serialul american. – Sărbătoritei și Artistei le-am spus deja: de la serial pleacă și acțiunea noastră, serialul ne dă impulsul creator! – Ce serial? Eu nu știu de el. – Rulează marți seara pe RTL, toată Germania vorbește de el. – Exagerezi tu… dar oricum, și la mine la serviciu îl discută cucoanele în pauze… – Aș, la mine colegii se dau în vânt să urmărească legăturile amoroase ale newyorkezelor, jucate de actrițele alea cu sex appeal de la Hollywood… – OK, încă un film Hollywood, dar noi ce legătură avem cu el sau cu ele? – Păi, dacă nu te uiți la televizor, nu știi ce animă populația germană. Nici eu nu mă uit, așa cum umblu seara cu treburi prin casă, dar se uită mama și cu fiica și m-am oprit în ușă să văd ce le captivează… Ei, pot să-ți spun că m-am așezat lângă ele să le văd și eu pe fetele alea, cam de vârsta noastră, foooarte cochete și ușor frivole… – Cum ușor frivole? Samantha, the businesswoman, care face și rolul cel mai bun, e ahtiată după sex și probează bărbați pe bandă rulantă, ea fiind decana de vârstă… – Bine, bine, dar mai e și Charlotte la polul opus, burgheza mironosiță, care numai la mariaj se gândește… – Ei, când am văzut cu ce se ocupă doamna-mamă și domnișoara casei mele, în loc să pună mâna la treabă, respectiv pe carte, le-am spus cu năduf: „să vină fetițele astea aici la noi în migrația românească din marile orașe europene și să vadă ele ce stress in the city avem noi aici!” [pauză]. Nu vă place? Putem să culegem din experiențele noastre, din partea mea și de sex, dar avem atâtea altele, cu joburile, cu emi- și imi-grarea, cu șefii de la serviciu și de-acasă, totul scăldat în dulcea limbă germană… – Ei, cum în germană? Că noi între noi pe românește ne defulăm… – Pe românește ne defulăm între noi, de-abia după ce ne-am refulat, adică ne-am înșurubat și stresat, în lumea germană. [pauză]. Dar ai dreptate, ne defulăm mai firesc în limba maternă… – Să știi că nu-i deloc rea ideea: de la fete adunate și pentru fete aranjate, ca să înțelegem și noi încercările prin care trecem și să nu ne repetăm greșelile! – Aș, greșelile le repetăm oricum, ele sunt ce-ul nostru. Și de ce mă rog doar pentru fete? Crezi că pe bărbați nu-i interesează pățaniile noastre? De ce-i discriminezi? – Ei în general nu se dau în vânt să comunice între ei, ca femeile… Apoi știu și eu dacă-i interesează să citească? Ei sunt de regulă scriitorii, nu cititorii. Recent mi-au căzut în mână două romane noi de bărbați, cutare și cutare, îl știm din renume pe primul și pe al doilea îl știm personal. Scriu despre lumea actuală de la București, cu unele ieșiri în vest. Au multe idei substanțiale, dar vor neapărat să pară… antrenanți și atunci [pauză] își diluează ideile în pălăvrăgeală șarmantă și în anecdotică de Dâmbovița… [pauză]. – Fetelor, ideea e strălucită, eu subscriu, dar cine se încumetă să se pună pe treabă? – Ce fete, dragă? Cine se mai uită la noi? Patru dintre noi suntem semicentenare. – E perfect, aveți experiență mai bogată! – Ești tu semicentenară! Eu tresar ca la prima iubire când îmi taie calea câte un grizonat cu ochi focoși sau îmi ține ușa amabil… – Fericito, îți mai ține ușa câte unul aici în vest? Mie parcă nu mi s-a întâmplat minunea. Le e frică acum să nu-i bage la sexism sau la hărțuială. Au și ei, bărbații, destule probleme ca să-și țină capul sus într-una. – Eu zic să ne restrângem la ale noastre, palpabile, pe care le cunoaștem pe pielea noastră, și în niciun caz să nu tragem din condei realitatea, care ne poate pune într-o lumină… nefavorabilă. – Ei, acum, doar nu o să m-apuc să mă împărtășesc la tot omul, cum am venit în Germania la surioara mea iubită, după un an l-am adus și pe soț, care după îndelunga despărțire m-a lăsat gravidă, iar după șase luni a lăsat-o gravidă și pe surioara, așa că s-a trezit tată la doi deodată în același an. Iar acum ex-soțul e bine-merci în România, la a treia sau a patra soție și noi „cumnatele” ne creștem copilașii aici. Bine că ne-am re-înfrățit sau mă rog, re-însorit. – E la fix ce ne spui: viața bate ficțiunea, îți preluăm episodul, păstrând anonime datele personale. Ca rețetă: amestecăm bine ingredientele în shaker, rude, locuri, eșecuri, reușite, dozăm cu emoții și obținem un cocktail amețitor. – Sper că se decantează și ceva esențe tămăduitoare… – Super, iată primul episod! Sărbătorito, adu șampania și microfoanele ca să ne înregistrăm! – Dar cine le transcrie?

Câțiva ani mai târziu:

– Mă doare un deget, doamna Vraci, și nu vreau s-ajung la doctor, ai vreun leac băbesc?

– Asta nu-i bine… Trebuie să fie de la canalul carpian, masează-te zilnic cu apă caldă, cât suporți tu de caldă. – Nu numai atât, doamna Vraci, mă chinuie și… talentul, cum spune poetul nostru. – Asta-i chiar foarte bine! [pauză]. – Aș putea să te rog să-ți dai cu părerea dacă este citibil ce scriu? Nu-mi dau seama dacă dialogurile noastre non-stop sunt ingurgitabile…[pauză]. – Crezi tu că eu sunt cititorul avizat? De ce nu îl întrebi pe poetul nostru? – În niciun caz! Mai întâi pentru că sunt niște dialoguri între femei, poate doar pe sfert apar și bărbați. Pe urmă el nu vrea să interfereze cu alte lucrări sau cu poeți, ca să nu-l abată de pe orbita lui… poetică. – OK, pot să încerc, dar să nu ai mari pretenții de la mine. –Pretenția e să fii sinceră, dacă merită să umplu maculatură cu elucubrațiile fetelor, care nu sunt nici line și nici liniare. – Doar n-o să scrii ca în secolul 19. – Sigur, scriu în epoca în care oamenii n-au timp și nu citesc… – Bine, trimite-mi-le. [pauză]. – MERCI, te rog totuși să nu te chinui prea mult cu chinul meu… Biciclista, de exemplu, s-a străduit să le citească, însă a renunțat. N-a putut să facă legături. – Păi, ce legături voia să facă? – Să găsească personaje și idei bine conturate în trei pagini sau o acțiune cronologică, deși eu o prevenisem de fragmentarism…

– Înseamnă că are creier de bărbat. – Ce vrei să spui, d-na Vraci, i-ai făcut tu un RMN? – Nu eu, ci un cabaretist american prezenta la o lecție-show de anatomie pe Youtube un mulaj de creier de bărbat și altul de femeie. Sunt cu totul și cu totul diferite, demonstra el: cel de bărbat este alcătuit din mii și mii de sertare, câte un sertar pentru fiecare temă sau problemă, familie, job, auto, copil, golf etc., iar sertarele nu comunică niciodată, NEVER. În plus, bărbații mai au sertarul special pentru NIMIC, în care se retrag când nu fac nimic, pentru că ei pot face și asta. Dimpotrivă, femeile au în cap un ghem mare, alcătuit din milioane și milioane de fire interconectate, în care TOTUL este MEREU la îndemână și în perpetuă relație și agitație, totul dirijat de emoție. Astfel femeilor le pasă într-una de tot, sunt empatice și vorbesc despre tot deodată, iar când nu vorbesc riscă să cadă în depresie.

– Chiar așa, îmi fabric un vis că femeile ar putea sesiza în dialogurile culese de la fete diversitatea vieții noastre stresante, deseori amuzante, uneori angoasante, dar și fascinante, în câteva orașe din lume. De aici titlul „Stress & the Cities”. – Cum, cum, de ce e în engleză? –Nu știi de serialul TV „Sex & the City”, de mare succes, până în 11 septembrie 2001? – Cine avea timp să se uite atunci la televizor? – Nici eu, dar m-am uitat pe fugă la câteva secvențe, fiindcă discutau colegii la serviciu: niște fete cu sare și piper, cam de vârsta noastră, se agitau prin New York cu o puzderie de drame amoroase. Să știi că s-a reluat la TV. În fine, le-am incitat atunci pe fete să scriem și noi versiunea noastră, STRESS & the City, așa ca un exercițiu terapeutic de autocunoaștere… [pauză]. Mi-aș dori ca pentru femei câte un capitol să fie ca felia de tort de la cafeaua de după-masă: un deliciu și o revelație a ceea ce au trăit și ele, super ambițios, nu?  [pauză]. Poate intangibil. [pauză]. – Îmi trasezi așadar sarcina calificată, să apreciez, ca femeie, dacă mă pot regăsi în dialogurile tale. – Exact, după socoteala lăptăresei din mine, aș atinge cititoarele calificate, adică pe acelea care își iau timp să citească mai mult decât doar pe Facebook… Și atunci nu am voie să le mănânc timpul cu banalități sau intimități ieftine, într-un cuvânt cu chestii irelevante pentru ele.

– De ce-ți faci atâtea griji? Toți scriu acum în spațiul public fără stachete fixate de jurii, nici măcar de propriul lor arbitru. În curând vom trăi cu un portabil la piept sau cu un cip injectat în braț, care ne va transpune gândurile într-un text editat direct în spațiul virtual, poate îl și difuzează imediat. Auzi tu? Din gând direct în medii… Îți dai seama ce producție de vorbe, vorbe și iar vorbe va fi atunci? [pauză]. – Nu-mi doresc să sporesc și eu maculatura lumii. Slavă Domnului că nu sunt constrânsă ca autorii damnați să trăiască din scris, acum când se publică enorm și cititorii sunt rari… – Ei și-au ales soarta de artiști. Și noi am avut în țară altă vocație și altă meserie și aici am fi putut să ne cramponăm de ele… – Daaa, cu riscuri incalculabile, dar să lăsăm asta, e altă poveste. [pauză]. – Bine, am să fiu vigilentă. [pauză]. Totuși, tu te-ai gândit serios? Dacă cititorul de azi e oricum stresat, tu tot stress compact îi servești? – Nu chiar compact, am plasat și amoruri, chiar și nițel sex în stress. THX, THX, THX. [*thanks/mulțumesc].

Germania

Vezi promo: În curând, o nouă rubrică: „Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe” de Florika Waltère, 22 august 2020

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.