Știri: Dragana Radaković, Dragoljub Bajić, invitați speciali în spectacolul ”Nabucco” de pe scena Operei Naționale București (10 octombrie 2019)

33
”Nabucco”. Fotografie de Sebastian Bucur, Opera Națională București
”Nabucco”. Fotografie de Sebastian Bucur, Opera Națională București

Opera Națională București prezintă joi, 10 octombrie  2019, începând cu ora 18.30 spectacolul Nabucco de Giuseppe Verdi, în regia lui Hero Lupescu, scenografia George Doroşenco, coregrafia Doina Andronache, asistent de regie Cristina Costescu, maestru de cor Daniel Jinga. La pupitrul dirijoral se va afla maestrul Mihnea Ignat – invitat. 

Imagine: Ana Constantinescu, Opera Națională București. Montaj: Sebastian Bucur, Opera Națională București

Spectacolul Nabucco de Giuseppe Verdi este una dintre cele mai longevive creații din istoria Operei Naționale București. Pentru această producție, regretatul regizor Hero Lupescu, unul dintre cei mai apreciați creatori de spectacole din istoria teatrului liric românesc, obișnuit să lucreze cu ansambluri mari, a reușit să dea o personalitate deosebită Corului, transformându-l într-un singur personaj, la fel cum era perceput rolul său în teatrul antic. Astfel, Corul sau vocea unui popor subjugat execută simultan aceleași mișcări, ca o singură ființă, are aceleași aspirații și sentimente ca o personalitate distinctă. Pe de altă parte, soliștii ca reprezentanți ai ideilor pe care le transmite opera, sunt în majoritatea timpului statici, ca niște statui impunătoare, ca niște măști care declamă, ca niște mașinării simțitoare. Cadrul scenografic creat de George Doroșenco, deși alcătuit din elemente de decor simple, dar uriașe, exprimă megalomania personajului principal, temutul rege Nabucodonosor.  Premiera operei pe scena bucureșteană în luna octombrie a anului 1987, a reprezentat un act revoluționar din partea artiștilor de atunci ce a reușit să transceadă în timp, rămânând în repertoriu vreme de 30 de ani.

Pentru această reprezentație publicul spectator îi va putea urmări pe soprana Dragana Radaković în rolul Abigaille și pe basul Dragoljub Bajić în rolul Zaccaria, în calitate de învitați ai primei scene lirice a țării. În distribuție: Nabucco: Ștefan Ignat; Fenena: Florentina Soare; Ismaele: Paul Lungu; Marele Preot: Filip Panait; Abdallo: Andrei Lazăr; Anna: Stanca Maria Manoleanu. Solişti balet: Adina Manda, Raul Oprea, Narcis Niculaie. 

Biletele se găsesc pe http://tickets.operanb.ro/ și la casa de bilete a Operei Naționale București (program luni – duminică între orele 10.00 – 13.00 și 14.00 – 19.00).

Sponsor oficial: Enel Green Power. Sponsori: Aqua Carpatica, Zarea, Leonidas. Parteneri: Casa de Flori, Artmark, Sansha. Partener de tradiție: RFI România          

Parteneri media: Radio România Cultural, Radio România Muzical, Romantic FM, Gold FM, Radio Seven, Marea Dragoste, Ziarul Metropolis, Zile și Nopți, Agerpres, Ziare.com, Business24, Raftul cu Idei, Leviathan, Magazinul Verde.

Comunicat al Operei Naționale București

Nabucco

Născută sub o stea favorabilă, cum însuşi compozitorul o considera, Nabucodonosor de Giuseppe Verdi, operă pe un libret de Temistocle Solera, e destinată nu succesului, ci entuziasmului. Prima capodoperă verdiană, amestec de grandoare şi patetism, de trufie, ură, mânie, cruzime şi fatalitate, cu excesul ei de ritmuri ameninţătoare, cu alămuri pe rând heraldice, războinice, funebre, cu inegalabilele coruri, cu arii avântate, pline de dramatism, cu scene spectaculoase, suscită din ce în ce mai mult atenţia în ultima vreme. După o perioadă de absenţă de pe scenele lirice, Nabucco trezeşte din nou pasiuni, e jucată cu săli arhipline, un bilet în plus înseamnă o izbândă teribilă: cel puţin aceasta este atmosfera din jurul spectacolului montat la Opera din Bucureşti, în regia lui Hero Lupescu. Un Nabucco în linie ”clasică”, mai puţin îndrăzneţ faţă de cel de la Cluj-Napoca, sub aspectul teatralităţii – al dramatismului efectelor, al picturalităţii şi monumentalităţii unor detalii. Cadrul hieratic sugerat de subiectul biblic, acest subiect devenit din seara premierei (9 martie 1842, Scala din Milano) parabolă a libertăţii, are măreţie şi tensiune, fior mitologic şi vizionarism, asprime şi deşertăciune, un ton de austeritate suverană, exact în proporţia necesară pentru a nu înăbuşi desfăşurarea dramei, dând astfel un relief în plus portretisticii. Fiindcă, dacă Nabucco nu excelează în motivaţie psihologică (evoluţia personajului principal, cuceritorul rege al Babilonului, de la cruzime fanatică la ipostaza pacifistă e convenţional argumentată din punct de vedere literar), ea înfăţişează eroi străbătuţi de patimi, personalităţi puternice, alcătuite parcă din linii frânte. Ele sunt caracterizate mai ales prin efecte dramatice, ”incandescente”, patosul muzicii cerându-se completat de atribute teatrale pe măsură.

Hero Lupescu
Hero Lupescu

Hero Lupescu (17 iunie 1927, Roman – 4 octombrie 2007, Bucureşti) în 1970, fotografie din Colecţia Operei Naţionale Bucureşti. Sursa: Wikipedia

Spectacolul regizat de Hero Lupescu, în acelaşi timp riguros, auster şi cu accente grandioase, are o unitate ”severă”. Cele şapte tablouri, inegale ca întindere, împărţite în original în patru părţi, la rândul lor inegale, sunt jucate în trei acte (montarea clujeană, în regia lui Viorel Gomboşiu, era şi mai strânsă, cu un ritm interior alert, obţinut prin concentrarea în două părţi). Episoadele se înlănţuie firesc, acţiunea ”curge”, centrul de interes se mută, fără comentarii de prisos, de la un personaj la altul. Legătura o face, de cele mai multe ori, eroul central al dramei, sprijin înflăcărat al parabolei social-politice: poporul. Scenele de grup, numeroase, sunt compuse cu remarcabilă demnitate a detaliului. Primul cor, de introducere în tabloul întâi (Templul lui Solomon), are o maiestate de ceremonial, mişcarea e simplă, exprimând frământarea ascunsă în linia melodică ”dreaptă”, ce scufundă spaima într-o sobrietate liturgică. Următorul e o imagine hieratică a groazei şi, de aceea, apariţia lui Nabucodonosor s-ar fi cuvenit să fie mult mai impresionantă, eventual pe un car de luptă mai impunător, care să răspundă caracterului marţial al acelui Allegro în Re major. În general, ce se poate reproşa montării bucureştene este lipsa unor elemente spectaculoase în câteva momente-cheie. Unul l-am numit, altul este ”fulgerul” din tabloul 3. Pentru a reda tăria pedepsei divine, atrasă de replica scelerată a tiranului (”Nu rege sunt eu, ci Dumnezeu!”), era nevoie desigur de mai multă teatralitate, nu doar de o simplă cădere, teatralitate realizată prin mijloace specifice: lumini, pirotehnie, zgomote, rostogolire, mimică (”la follia appare in tutti i suoi lineamenti” se indică în partitură), de altfel sugerate de cele 12 măsuri fremătătoare ale orchestrei. La fel, mai dramatic – ”idolul sfărâmat”, cu o mişcare mai rapidă.

Încordat şi aspru în Corul leviţilor, ansamblul pregătit de Stelian Olariu dovedeşte cantabilitate şi armonie extraordinare în celebrul ”Va, pensiero, sull’ali dorate”, Corul sclavilor evrei, bisat la fiecare reprezentaţie. Aici, expresia caută cu distincţie monumentalul. Nu prin grupuri statuare, relief sculptural îndelung elaborat, perspectivă, aşa cum se prezintă – fascinant, fără îndoială – tabloul Malurile Eufratului la Opera din Cluj-Napoca, cu acea ”roată” imensă din fundal (roata destinului, roata timpului măsurând dorul de ţară sau pur şi simplu ”întâmplarea”: o moară pe malul fluviului!), ci prin impresia de naturaleţe. O naturaleţe răscolitoare, bazându-se pe relativa individualitate a atitudinii (poziţie a mâinilor, privire) în cadrul ansamblului. Unisonul vocilor se transpune printr-o ieşire ”în linie” la rampă, suferinţa fiind accentuată de privirile ”pierdute”, împietrite aproape fiecare în punctele diferite ale unei bolţi imaginare.

Din distribuţiile urmărite, m-aş opri în primul rând la Lucia Ţibuleac (Abigaille), excelentă într-un rol de mare rezistenţă. Portretul trufaşei sclave are, în interpretarea sa, o încărcătură emoţională deosebită: simţi explozia în fiecare frază, gest, privirea cutremură şi îngheaţă. Vocea impune prin strălucire, e tăioasă în duetul din tabloul 4, princiară în scurtul recitativ rostit în Sala tronului, de o expresie dramatică foarte convingătoare în aria de la începutul părţii secunde, ca şi în finalul operei. În Nabucodonosor, Nicolae Urdăreanu impresionează printr-un timbru potrivit, intonaţie sigură, frazare şi dicţie apreciabile, mai puţin prin volum. Vocea, prezenţa scenică, plasticitatea chipului sunt valorificate deplin în finalul primului tablou – un cânt ”necruţător”, ca şi în scena din cel de-al treilea (”E-aproape momentul urgiei fatale”), cu nuanţări rafinate (de la şoapta întunecată la dezlănţuire) şi claritate – o reuşită marcantă a interpreţilor, moment muzical de excepţie prin frumuseţea arcului melodic şi a intrărilor în canon. În Zaccaria, Dan Zancu şi Pompei Hărăşteanu par a fi egali. Vocea cu armonice mai grave a ultimului este avantajată în ”Profeţie”, sporind senzaţia de grandoare tragică pe care personajul o solicită. Celelalte roluri sunt cîntate mulţumitor de Ionel Voineag (Ismael), Paul Basacopol (Marele sacerdot), un bas promiţător, aici într-un rol mic, Nicolae Andreescu (Abdallo), Cornelia Angelescu, Gerda Radler-Anca (Anna). O surpriză plăcută este tenorul Gabriel Năstase în Ismael: limpezime sonoră în toate registrele, timbru cald, figură şi joc agreabile. Nu se reţin muzical Lucia Cicoară-Drăgan, Ruxandra Vlad (Fenena), Ion Grigorescu, Nicolae Bratu.

Costumele sunt entuziasmante: culoare şi strălucire, într-un cuvânt plasticitate. Autorul lor şi al decorului, George Doroşenco, reuşeşte să creeze atmosfera dorită în fiecare tablou, de la simplitatea canonică a templului la emfaza interioarelor babiloniene (suntem, doar, în patria ziguratelor şi a grădinilor suspendate), cu nelipsitul taur înaripat cu cap de om.

Introducerea momentelor coregrafice în Nabucco a fost privită cu suspiciune. S-a spus că subiectul n-ar permite-o; cât se poate de neadevărat. La urma urmei, de ce s-ar potrivi dansul fabulei din Aida? Cele două secvenţe coregrafice imaginate de Doina Andronache (solişti: Madeleine Vasilescu, Tiberiu Almosnino, Alexandru Doruş) ilustrează cucerirea Ierusalimului şi încoronarea Abigaillei, în deplină concordanţă cu fragmentele orchestrale respective, marşuri care nu te pot lăsa indiferent. Primul realizează trimiterea necesară la urgia ”de-afară”. Evocând cruzimea grozavă a asirienilor, dansul războinicilor pregăteşte intrarea înspăimântătorului rege. În al doilea, coregrafia e mai degrabă decorativă, satisfăcând mândria enormă a fostei sclave. În fine, dar nu în ultimul rând, conducerea muzicală (Cornel Trăilescu), în tonul ”clasic” al spectacolului, fără nuanţe excesive, îmblânzind întrucâtva alămurile (uneori mai auzi totuşi o trompetă ”rătăcită”), cu flaute de o tristă seninătate, cu acorduri puternice în uvertură. Şi tot acolo, maiestuos, emblematic, motivul prefaţator (tromboni – tubă; în originalul verdian, cvartet de tromboni: alto, tenor, bas, cimbasso), sunând ca o melancolie interzisă.

Costin Tuchilă

”România literară”, nr. 3, joi 14 ianuarie 1988, p. 18

P. S. Grandioasă mai ales în condiţiile financiare atât de aspre de atunci, fără excese de modernism, totuşi într-o viziune contemporană, montarea regretatului regizor Hero Lupescu rezistă cu brio şi astăzi, fiind un spectacol emblematic al Operei Naţionale din Bucureşti din ultimul sfert de veac. L-am revăzut în primăvara lui 2008, cu Alexandru Agache în rolul titular. În 1987, la puţin timp după premieră, spectacolul devenise aproape un fenomen social. Se stătea la coadă pentru un bilet de la 6-7 dimineaţa, uneori şi mai devreme, indiferent de anotimp (casa de bilete se deschidea la 10).  Nabucco (în original, titlul este Nabucodonosor) reedita la Bucureşti soarta pe care o avusese după premiera absolută de la Scala din Milano, când publicul vedea în muzica lui Verdi şi în libretul lui Temistocle Solera parabola aspiraţiilor sale politice. Asta nu s-ar fi putut scrie limpede într-o cronică la vremea respectivă, pentru că s-ar fi tăiat fără ”negocieri” de cenzură. ”Va pensiero” producea un asemenea entuziasm încât trebuia reluat de două-trei ori, spre disperarea coriştilor. Era frig dar nu conta, se cânta cu pasiune, parcă toată suferinţa pricinuită de ultimii ani ai regimului ceauşist, foamea, frigul, întunericul se vedeau răzbunate prin acest spectacol, mai ales prin Corul sclavilor evrei. Am ascultat în multe versiuni acest cor celebru, dar niciuna dintre interpretări nu o egalează pe cea a Corului Operei din Bucureşti, pregătit de Stelian Olariu, pe cea de atunci, din anii cumpliţi ai comunismului. Niciuna nu transmite atâta suferinţă şi atâta speranţă în mântuire.

În primăvara anului 1988, aveam să mă întâlnesc la Timişoara cu Hero Lupescu, la o manifestare la care se discuta în stilul epocii comuniste situaţia teatrelor de operă (ca şi cum s-ar fi putut face ceva fără bani şi iarna, cu sălile neîncălzite!). Era încântat de cronica mea, pe care o considera cea mai bună în ciuda obiecţiilor făcute (pe care, fapt mai rar, le împărtăşea).

Cât despre trompeta care mai falsa, aveam să aflu tot atunci ”secretul” (dacă mai era un secret) de la Nicolae Costin, directorul adjunct al Operei: instrumentele de suflat erau foarte vechi, unele abia se mai ţineau… Unul dintre instrumentişti cânta pe o trompetă care avea o gaură pe care o lipise cu scotch… Probabil că pe el îl nimerisem…

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.