Cu ocazia Sărbătorilor Pascale, Opera Națională București vă invită să ascultați joi, 13 aprilie 2017, la ora 18.30 ”Messa da Requiem” de Giuseppe Verdi. Seara este dedicată memoriei maestrului Stelian Olariu.
Soliști: soprana Sorina Munteanu, mezzosoprana Maria Jinga, tenorul Marius Budoiu și basul Ramaz Chikviladze (Georgia). La pupitrul orchestrei şi a corului Operei Naţionale Bucureşti se va afla dirijorul Marcello Mottadelli, coordonator artistic muzical al Operei Naționale București.
Recviemul de Verdi
În istoria muzicii, ”Messa da Requiem” de Verdi ocupă un loc cu totul aparte. Ea are particularităţi speciale printre lucrările de gen. Dacă muzicianul nu a trăit, poate, cu intensitate sentimentul religios, el avea însă simţul grandiosului, pe deplin verificat aici şi o tehnică prin care ştia să exprime în modul cel mai convingător un asemenea subiect, indiferent cu câtă vibraţie se apropia de el. Apoi, există cel puţin o trăsătură care îl distinge de partiturile ”canonice” de celebrare funebră: este sfâşietorul sentiment tragic care are drept consecinţă conflictul dramatic nelipsit de sugestii aproape scenice. Pornind de aici, conţinutul de idei ce poate fi invocat prin această muzică, limbajul ei uneori ”teatral”. În nici una dintre lucrările similare (cel puţin în cele celebre), nu poate fi întâlnită atâta suferinţă dramatică – şi întrucâtva dramatizată – ca la Verdi. Veşmântul funerar acoperă zvârcolirea şi revolta. Câtă dorinţă de împăcare, atâta dramă.
Dacă Recviemul în re minor de Mozart sugerează, dincolo de patetismul unor pasaje ori de reculegerea meditativă din altele, o solemnă demnitate, dacă acela de Berlioz e terifiant, simili-apocaliptic, iar Recviemul german de Brahms, o cantată funebră ce părăseşte textul liturgic, ampla partitură terminată de Verdi în februarie 1874, pentru comemorarea poetului Alessandro Manzoni (1785–1873), a reprezentat de la prima ei audiţie, la 22 mai 1874 (Biserica San Marco din Milano), o problemă nu numai din unghiul clasificării ca specie, cât şi al conţinutului. Libertăţile formale, nerespectarea tiparului structural, interpretarea mai liberă a acestuia sunt într-o măsură responsabile de respectiva ”dificultate”. Pun cuvântul între ghilimele pentru a trimite la şirul de încercări de definire a lucrării. Evident, Recviemul lui Verdi a şocat. Albert Schnerlich îl considera ”un monstru liturgic”. Pentru Carl Dalhaus, ”verdiana messă de recviem poate fi plasată în acel grup de compoziţii sacre ce se pot cânta în biserică, grup ce reuneşte lucrări precum Oratoriul lui Mendelssohn, Recviemul german de Brahms şi poate chiar şi Parsifalul lui Wagner.” Caracterizarea se referă desigur la libertăţile de conţinut şi formă din această ”reprezentare panoramică în formă de frescă”, cum definea Gustavo Marchesi Recviemul lui Verdi. Unii l-au învinuit că a folosit textul liturgic ”doar pentru a-şi satisface fanteziile teatrale”! Dar, indiferent de asemenea obiecţii, ”Messa da Requiem” rămâne una dintre cele mai zguduitoare din întreaga muzică de inspiraţie religioasă. Îţi trebuie, ca ascultător, o veritabilă rezistenţă în fata valurilor de suferinţă care înăbuşă orice speranţă. ”Pacea eternă”, iluzia împăcării sunt aici devansate mereu de teribila ciocnire de forţe. Verdi nu poate imagina o muzică statică, de pură contemplaţie (în paranteză fie spus, muzica refuză prin natura ei staticul; dar nu e mai puţin adevărat că e arta care poate sugera cel mai direct atmosfera de reculegere ori contemplarea imaginii funebre). Totul, chiar şi fragmentele lirice, se adresează unui imaginar în mişcare, în care deschiderea e sinonimă de obicei cu forţa şi caracterul înfricoşător. Mijloacele sunt însă diferite faţă de cele ale lui Berlioz din Messe des morts (1837), iar impresia de irealitate – alungată.
Cer şi pământ se află la Verdi într-o opoziţie tragică. Personajele aparţin, cu revoltă şi disperare, unei lumi pentru care fiorul metafizic nu înseamnă eliberare. Moartea presupune, în primul rând, consfinţirea unui conflict. Divinitatea există pentru a dezvălui tragicul condiţiei umane. Funcţional – pentru a fi invocată în încercarea de descătuşare a spiritului. În acest fel s-ar putea interpreta însăşi structura Recviemului verdian, care depăşeşte, prin caracteristicile construcţiei, forma de suită, obişnuită unor asemenea compoziţii. Dies irae, partea a doua, are proporţiile unui act de operă: se prefigurează furtunos – şi începe să fie dezvoltat – nucleul dramatic, după ce în prima, Requiem aeternam et Kyrie, starea de linişte şi spiritualizarea anunţau mai degrabă suprema împăcare. Dar Verdi este un maestru al răsturnărilor dramatice, iar Recviemul rămâne şi el, într-o măsură, o creaţie ”scenică”, mai ales prin impresiile teatrale din extraordinarul Dies irae, deschis cu un potop orchestral: acorduri violente ale întregii orchestre, izbucniri ale percuţiei în contratimp, o adevărată cascadă la viori. Acordurile detunătoare vor reveni cu şi mai mare concentrare emoţională. Orchestra este şi aici, pentru Verdi, un instrument dramatic important, chiar dacă rolul de prim-plan revine soliştilor şi corului. Ariile, duetele, recitativele (puţine), cvartetele se sprijină aproape permanent pe dramaturgia orchestrală, pe efectele psihologice astfel create. De exemplu, dialogul ”trâmbiţelor apocaliptice” din Dies irae. Opt trompete, dispuse în două grupe, una în orchestră, cealaltă la distanţă, ascunsă, invizibilă îşi încrucişează fatidicele chemări la Judecata de apoi. Aceste ingenioase suprapuneri, răsfrângeri şi efecte de ecou ”pun în scenă” bogăţia de sensuri muzicale din această parte, urmată de un poetic offertorium (Domine Jesu Christo). Pentru a marca semnificaţia relativ schimbată faţă de modelul canonic, recviemul se încheie nu cu obişnuitul Agnus Dei (finalul tradiţional al missei), imagine a jertfei purificatoare, sau cu un communio (Lux aeterna), ci cu o spectaculoasă fugă pe tema Libera me, Domine, de morte aeterna, revoltă condusă la înalta transfigurare.
Costin Tuchilă
Fragmente din ”Messa da Requiem” de Verdi
Dies irae. Orchestra Filarmonicii din Berlin. Dirijor: Claudio Abbado, 2002
Tuba mirum spargens sonum. Solist: José Van Dam. Wiener Philharmoniker. Corul ”Svetoslav Obretenov” (Bulgaria). Dirijor: Herbert von Karajan
