– Nepoată dragă, permite-mi să ți-l prezint pe domnul ministru și doctor în drept la Paris… – Nu ai spus esențialul, dragă prietene… și înnobilat cu 16 ani în pușcăriile comuniste. – Mereu trec abil chestiile astea sub tăcere pentru că mă simt vinovat… – N-ai de ce, prietene: ai ispășit ca un martir prin dorul de țară, obida printre străini și tot ajutorul pe care ni l-ai dat nouă, camarazilor, pe căi inimaginabile… [pauză] Ehei, ce oameni de mare spiritualitate am întâlnit eu în iad… bunăoară pe pastorul Wurmbrand, evreu care a trecut la luteranism… – Hai să trecem noi la cele conviviale, că de-asta am invitat-o pe tânăra nepoată la masă cu doi domni… în floarea vârstei… – Octogenare, mă refer la mine. – Însă cu spiritul veșnic ascuțit și tânăr: domnul ministru a publicat recent o carte valoroasă despre anii lui de detenție, În secolul luminilor stinse… – Carte care n-ar fi văzut lumina tiparului fără ajutorul generos al unchiului dvs. Permiteți-mi să vă ofer un exemplar cu dedicație. – Vă recomand în acest restaurant peștele, mereu proaspăt, și vinul alb al casei. – Dar dvs., tânără doamnă, cum vă simțiți în acest oraș financiar steril?
– Mă simt foarte bine pentru că aici mi-am găsit serviciu într-o meserie nouă la nici doi ani după ce am pus piciorul în Germania. – Nepoata mea e doar de o lună în urbe și bineînțeles că este înstrăinată, așa că ne întâlnim duminica la masă aici lângă gară. – Domnule inginer, dar dumneaei trebuie să se distreze cu oameni tineri. – Nu îi stă ei mintea acum la distracții. E în divorț și umblă pe la avocați. – Dragă doamnă, ce avocat ați găsit? – Pe cutare, din centru. Mi l-au recomandat niște cunoștințe pentru că știe românește. – Din păcate acesta este singurul lui merit, altfel lungește procesele fără nicio șansă de câștig pentru clienți. Câștigă doar el onorarii târând procedura la nesfârșit. – Nu o descuraja, va trece și peste asta. – Dar soțul ce v-a făcut, dragă doamnă, dacă îmi permiteți? Ați venit cu el din țară? – Nu, el e de aici. Nu a fost de acord cu serviciul meu. – Vă oferea el alternative? – Da, casnică sau să-l ajut pe el. – Soții se ajută la greu. – Dar noi nu suntem la greu… Greul poate să vină cândva, cum a fost la părinții mei… și atunci trebuie să fie amândoi… uniți și pregătiți. – Iertați-mă, dar așa între voi cum vă înțelegeați? – Nu prea. – Era violent? – Nu, dar nici… – Iubitor? – Nici iubitor… – Asta e grav toată viața, darămite la tinerețe. – După orele de lucru, acasă, fumează tot timpul, bea cola și cafea non-stop, e super dezordonat, nu pune mâna să facă nimic, pe motiv că învârte hârtii și că e creativ; cântă la chitară. – Toate acestea sunt detalii, care nu îl descalifică. – Dar mi-a promis că se lasă de fumat, pentru că eu nu suport fumul; stăteam închisă în camera mea și învățam. – Măi, măi, măi, și tinerii ăștia ce răsfățați sunt. Oricum, nemernicul a lăsat-o înregistrată cu o datorie de un sfert de milion și cu cea mai mizeră clasă de impozit. Nici măcar un televizor sau un pat nu poate să-și cumpere în rate… – Asta-i grav, dar mai grav este că nu am încredere în avocatul dvs… Dar trebuie să vă remontați. Să întâlniți oameni de vărsta dvs. și cu probleme asemănătoare. Vă dau telefonul nepoatei mele. E puțin mai tânără ca dvs., dar e și ea o fată modernă, inteligentă, lucrează de trei ani și acum vrea să se mute de la părinți. – Prietene, sunt cei trei pe care i-a cumpărat neamțul? – Ei sunt, au venit în Germania cu o datorie de 30.000 de mărci. A fost un om formidabil neamțul, cu care se împrieteniseră… pe plajă la Mamaia.
– Unchiule, ți-ai instalat cartierul general internațional la mine în clinică. Las-o mai moale cu telefoanele prin Australia, că mă ia la întrebări contabilitatea clinicii. – Nepoate, fă și tu o faptă bună pentru niște camarazi care fac sacrificii pentru țară. Am să-ți plătesc telefoanele astea. – Unchiule, eu nu ți-am spus să nu mai vorbești, doar să scurtezi convorbirile cu Australia. Scrie-le, știu că îți place să scrii. Îți face bine și la starea de sănătate. Ia arată-mi piciorul rănit acum juma’ de secol la Buchenwald. – Merge mai bine, nepoate. Dar dacă îmi trece, eu ce fac, îmi schimb cartierul general? Tocmai acum când l-am întâlnit la tine pe doctorul ăsta strălucit? – Cel nou pe secție, cardiologul, azilant ca și noi? – El e, un om extraordinar, patriot, cultivat și mare istoric. El mi-a deschis ochii. – ??? – Mi-a deschis ochii asupra unei erori pe care nu am să mi-o iert toată viața. – Ce eroare unchiule, că slujești țara de la distanță de când te știu. – Vârsta nu e o garanție, nepoate, că lucrarea ta este dreaptă. – Cui ai păcătuit, unchiule? – Căpitanului. – ??? – Toată viața l-am urmat cu credință și l-am sprijinit în toate, neabătut, pe jigodia aia de Horia Sima. – Cum, unchiule, dumneata simist până în vârful unghiilor, te dezici acum la bătrânețe de Horia Sima? – O canalie, în viața lui personală și în cauza legiunii. El a distrus-o, cu mașinațiile lui de om meschin, egocentric, grandoman și trădător. – Și doctorul de unde le știe pe toate astea și a reușit să te convingă? – Negru pe alb mi-a arătat documente și m-a pus în legătură cu camarazii din Australia… – Dar de tratat, cum te tratează? – Ascultă aici nepoate, e un om excepțional, renascentist, nu ai niciunul de calibrul lui aici în clinică, ceilalți sunt niște novici.
– Am primit de la tine În secolul luminilor stinse cu dedicația lui bunicu’ pentru tine, îți mulțumesc mult, draga mea, eu am pierdut-o. – Erau oameni frumoși, Parizianco, a apus generația lor… – Tu cum l-ai întâlnit prima dată pe unchiul tău? – Mai vorbisem cu el sporadic la telefon înainte să-mi găsesc aici jobul… Dar când mi-am găsit de lucru și aveam nevoie de bani ca să mă mut, el a fost singurul care s-a oferit imediat să-mi dea banii, fără condiții. Avea un sentiment de culpă. – Mi-ai mai spus asta. Voiam să știu cum a fost când v-ați întâlnit prima dată. – Aici la gară, când mi-a dat banii? – Da… – El stătea drept, atent și se uita de jur împrejur ca să mă recunoască, deși nu ne mai văzusem. Dar eu l-am recunoscut de la o poștă pentru că… semăna leit cu tata. Fizic, era tata, în cel mai mic detaliu. Purta chiar și o pălărie borsalină și o servietă de piele, cum era moda interbelică, pe care le mai avea și tata, de bune. I-am și spus-o de cum l-am văzut. – Cred că erai emoționată. – Sunt și acum, dar îți dai seama cum eram atunci în gară. Tata se prăpădise cu zece zile înainte. Unchiul îmi spusese asta la telefon. – Sigur, voi nu puteați să vă duceți în țară atunci. – Exclus, fără un ban și cu azil politic pe deasupra… Ne-am așezat scurt într-o cafenea. Era cât pe ce să plângem unul pe umărul celuilalt. Ceea ce era extrem de neobișnuit pentru el, cum mi-am dat seama mai târziu. – Îmi aduc și eu aminte de el, ce vajnic era. Un luptător, ferm întotdeuna, fără să șovăie cu cuvântul drept sau cu fapta dreaptă. Când l-am întrebat dacă se duce prin țară, mi-a zis: „M-aș fi putut duce, domnișoară. Nemții m-au întrebat de trei ori dacă nu vreau cetățenia germană. Dar le-am spus: Nu, eu rămân apatrid; eu am o țară și o voi avea din nou, când va scăpa de comuniști.” – Frumos că și tu ți-l amintești tot așa. – Așa s-a purtat și cu bunicul meu. L-a ajutat și în țară, și aici. – Atunci în gară a ținut neapărat să mă conjure să îi cer ajutor oricând am nevoie, cu sfat, cu bani sau cu fapta. Își făcea griji că nu sunt în siguranță; spunea el că umblă gangsterii prin metropolă ca la Chicago… mă rog, eu nu am sesizat dintr-ăștia nici aici, nici acolo. – Bunicul meu l-a iubit mult pe unchiul tău. Mai mult, l-a respectat. – Ceva la unchiul m-a fascinat câteva luni până m-am obișnuit cu el. – ??? – Și până când am reușit să formulez feeling-ul și să i-o spun și lui. L-am emoționat și l-am întristat în același timp. – Ce vrei să spui? – La fizic era tata întreg, dar la vorba hotărâtă și la privirea scăpărătoare era ca sora lor mai mare, Matu-Mara. Pentru mine la început unchiul a fost ca un oracol: era tata prin care vorbea Matu-Mara.
– La mulți ani, unchiule! – Că bine zici: trebuie să mai trăiesc până la 100 cel puțin, ca să mai ajut cu pensiile mele pe familiile nevoiașe ale camarazilor. – Unchiule, dar de zece ani eu le tot duc în țară câte cinci mii, câte zece, unuia, altuia, editurilor istorice, foștilor deținuți politici, nici pe mine nu m-ai uitat… – Nepoată, bine că am de unde, că altfel aș face umbră pământului de pomană. – De unde ai atâta de nu se mai termină, unchiule? Ai găsit vreo comoară nazistă? – Nepoată, am trei pensii și sunt mândru de ele. – Unchiule, eu știu că ai lucrat 40 de ani ca inginer chimist, inclusiv în război, la naziști… – În război am lucrat doar trei ani, până m-au băgat în lagăr la Buchenwald, în urma certei nenorocitului de Sima cu Hitler. Pentru că am fost în lagăr primesc pensie-recompensă de ex-deținut nazist. Iar în lagăr, poți să-ți imaginezi?, ne-au bombardat aliații într-un lagăr nazist! Știau ei prin spionii lor că eram acolo unguri, români și polonezi naționaliști, de-asta ne-au bombardat… De acolo m-am ales cu rana de la picior pe care o duc de-o viață, dar și cu încă o pensie, de invalid de război. Pensiile astea două fac cât pensia mea de inginer. De ce să am eu trei pensii grase și amărâții din țară niciuna? Iar ei au suferit în țară mai mult ca mine. – Unchiule, cum te mai dregi cu rana de la picior? Poți să umbli la doctor? – Să știi că am rezolvat-o: am făcut un pact cu piciorul meu, nu mai suntem dușmani, suntem aliați: eu îl ingrijesc pe el și el mă duce pe mine – până la 100 – așa ne-am înțeles. – Te-ai înțeles și cu inima?
Cu 30 de ani înainte:
– Tată, e târziu, pic și eu de oboseală, crede-mă, dar trebuie să predau biografiile mâine la UTC. Fă un efort, te rog: nu se poate să-ți fi dispărut zece ani din viață nitam-nisam. – Asta e, nu s-a întâmplat nimic deosebit în anii aceia. – Cum, de la 31 la 41 de ani, după ce ai venit din Germania, ai stat la părinți la țară și nu ai făcut nimic? – Da. I-am ajutat pe părinți, erau bătrâni și bolnavi. – Hai, dom’ne, că nu se poate. Nu mi-ai spus tu că ai locuit cu fratele tău mai mare aici, în casa asta din București, când ai venit din Germania în ’41? – Ia mai lasă-mă cu interogatoriul ăsta la miezul nopții, că mâine avem treabă cu toții. Gata, ne culcăm acum. – Poți să te duci la culcare, după ce-mi spui mie ce să trec aici între 1941 și 1951. – Lasă-l, dragă, pe tata să se culce, doar nu stă liceul tău în loc din cauză că nu le duci mâine biografia lui. – Mamă, tu de ce te bagi? Cu tine am încheiat biografia: toți anii tăi ies la socoteală, cronologic. Mai am puțin și termin și cu tata. Du-te tu la culcare. [pauză] – Nu termini așa ușor cu mine. Acum trebuie să asculți și să înțelegi. – Tată, hai să ne culcăm, nu mai sta de mofturile ei! Continuați mâine seară. – Mamă, trebuie să o lămurim odată, pentru că nu e așa de simplu. – Ce nu-i simplu? Nu poți să-ți scrii biografia? [pauză] – În acei ani am stat în închisoare. [pauză] – În pușcărie? – Da, din ’41 până în ’48. Apoi nu mi-am găsit serviciu și am lucrat pământul la bunici acasă. – Cum, aveai două licențe la București și o specializare în Germania și nu ți-ai găsit de lucru? [pauză] Ce-ai făcut? – I-am ajutat pe alții. – Pe care alții? – Pe fratele meu din Germania și pe camarazii lui. – Pe care frate din Germania? – Pe el, pe cel mai mic, voi copiii nu știți de el. A fugit din țară în ’40 pentru că era legionar. – Și pentru el a trebuit să stai tu la pușcărie șapte ani? – Mi-au dat 20 de ani muncă silnică și degradare socială, mai întâi Curtea Marțială și apoi comuniștii. A reușit să mă scoată după șapte ani cumnatul, avocatul, dar cu asta și-a pus cruce carierei. – Și ce-ai făcut tu acolo în pușcărie șapte ani? Cum ai trăit? Unde? – La Aiud… Hai să ne culcăm acum și nu mai scoate biografia mea din sertar…
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère
