Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Epilog 2 – Jar” de Florika Waltère

16
florika waltere epilog

logo rubrica stress & the citiesScrisoarea 9

Poezia mea, iubita mea, puțină poezie este tot ceea ce iradiază afectiv printre rândurile tale ermetizate. Câteva amintiri lovesc cumplit, atât prin detaliu cât și prin dulcele amintirii. Plutește îndepărtarea în rândurile tale și frica de nehotărârea ta. Mai pregnant însă răzbate o idee extrem de tăioasă, mai tăioasă decât fațetele diamnatului ce îl visam în adolescență. Ești chiar capabilă să pui modalitatea de realizare a deciziei înainte de decizia însăși? Dur, extem de dur… Temporizezi. Un fuior de fum tot șerpuiește între noi… Nu te voi ierta nicio clipă și niciun milimetru dacă te eludezi de la un răspuns DA sau NU pentru ceva atât de clar cum ți-am scris. Nu voi devia de la ce ți-am cerut și nu voi accepta o punere în gardă delicată sau o non-explicație duioasă, menajamente, „stai să mai vedem sau încă 7 ani, poate epoca modernă”… Deduc de aici că de fapt nu ți-ai închipuit viața cu mine și finalizarea tradițională a ce ne tot povestim că ne iubim. Nu te poți eschiva de la a răspunde DA sau NU. De fapt, mi-e teamă că nu ai curaj să-mi spui că nu mai sunt piatra prețioasă cu multe fațete care îți închipuiai că sunt. Din acest moment cererea mea se încheie, fiindcă avem amândoi cam același simț al proporțiilor și simt că alunecăm spre balcanic: Eu te cer, tu zici „mai la vară”, eu iar te cer, tu zici „așteaptă un piculeț să-mi iasă un act”, mă joci pe jăratec și eu sar cu mâinile în gâtul tău… Greșești dacă zâmbești, pentru că sunt în stare! Îmi închipui în 7000 de feluri cum ne vom revedea și mă umplu astfel de niște delicii fantastice, care s-ar pierde dacă ți le-aș descrie… E ca sărutul pe umăr înainte de culcare, înainte de a trece spre subconștientul somnului după ce făceam dragoste, după ce te înfășuram cu totul, de-abia atunci erai prinsă și-ți abandonai luciditatea, cum rar aveai curajul să te lași dusă, chiar și când făceam dragoste. Numai respirația aceea și liniștea celulelor care știau că se vor odihni total, numai cu tine am izbutit să mă odihnesc dormind… ei bine, senzația asta mi-e teamă că n-o să o mai avem… Mi-e imposibil să continui, niciodată n-am fost așa de trist, yours

Scrisoarea 10

Iubita mea, eforturile de a citi printre rândurile tale îmi provoacă o nesiguranță când amară, când catastrofică, când furie neputincioasă sau gelozie idioată… Ah, tu știi cât de confuz mă manifest când lucrurile îmi scapă de sub control… Confesiunea eliberatoare din scrisorile mele este și o infuzie de regenerare pentru mine. Cred că te înțeleg cum ticăi: deși sunt convins că nu problema raporturilor noastre este nr. 1 al tău pe agenda actuală, îți cer să te gândești că niciodată nu vom rezolva ceva pe bucăți: întâi curs, apoi job, apoi fixare, apoi vom mai vedea… după ce-mi rezolv problemele. Eu aici mă gândesc numai la noi doi! Desigur, se prea poate ca ceea ce cred eu aici să fie nul și neavenit acolo. În timp vom afla cine a avut dreptate… Trimiterea ta să te citesc printre rânduri mi se pare doar un subterfugiu de a mă refuza politicos, dar înțelege că așa cum te iubesc nu voi suporta „n” scrisori voalate. Poate nu mă mai vrei sau dacă tot mă vrei, eu nu mai pot pătrunde în inima ta. Sunt ca un condamnat la moarte care are de ales între otravă sau  ștreang.

Scrisoarea 11

Iubito, a 6-a întârziată este ca un garou binefăcător pe o venă deschisă de mult timp… La dracu’ cu corespondența asta trunchiată! În sfârșit îmi scrii ceva apropiat de ceea ce visam. Pe noi temerile de noi înșine și unul de celălalt ne-au făcut să ne manifestăm confuz: eu tac, tu nu întrebi, fiecare pune limite în a-și deschide brațele către celălalt în cele mai nefericite momente… și iată cum trec 10 ani. Dacă nu suntem atenți la calendar, încă 7 vor zbura. Dar, iartă-mă, iubito, atunci nu știam cât știu despre mine azi. Nu știam ce-mi trebuie. Ții minte iarna aceea când jucam în patru poker la Mamaia și tu a trebuit să apari într-un cearșaf ca pedeapsă că ai pierdut? Știi că atunci eu am fost în off side deoarece trișasem cu o carte? Ei bine, un complex mare, pe care mă străduiesc să-l depășesc, este că nu pot să accept să pierd. Întotdeauna am pus răul înainte și m-am ridicat ipoteză cu ipoteză spre mai bine. Mai lent, dar sigur, fără să pierd. Ești singura problemă pe care nu pot să o rezolv punând înainte răul. La începutul corespondenței noastre îi spuneam lui Hans că aș dori să se întâmple repede ceva iremediabil cu tine, ceva care să mă ajute să te omor în sufletul meu, să te măriți cu un tip mai în vârstă, în sfârșit ceva care să taie brațele caracatiței de spaime care mă cuprindea. Este ceva al meu pentru tine ca unicat în sine, constructiv și conceptual de nerepetat. Este pentru prima oară, și ultima, cred asta cu toate fibrele, când cer pe cineva pentru mine, fără să premeditez, fără să aștept o confirmare, fără să verific dacă am șanse, fără să încerc apa cu mâna… Am dat buzna peste tine și mi-e frică să nu spui: „Idiotul, acum s-a trezit, după ce 10 ani a zăcut la 5 stații de tramvai de mine”. Dragostea moare din prostie sau din lașitate. Cred că noi ne calificăm pentru a doua… Mă chinui prea mult scriindu-ți și te chinui și pe tine cu cititul, Orfeul meu, iubirea mea. Aici e o primăvară devastatoare. Îmi mutilează sufletul, îți simt și mai mult lipsa. Vorbește cu Ely și cu Hans, ei te pot ajuta să te orientezi sau cel puțin cu o vorbă bună. Cred că eu voi fi iarăși călăul nostru, căci înnebunesc la oscilațiile tale despre acest răspuns, Nebunul tău.

– Ely, ai puțin timp? – Draga mea, nu te formaliza! După ce că mă suni din an în paște, mai vrei să fii și scurtă. M-a prevenit Hans că l-a rugat el să stau de vorbă cu tine și să te încurajez sau să te îndrum, credea el… Spune ce ai pe suflet și pe rol! – Sigur, e vorba de el. [pauză] Voi ați fost buni prieteni mulți ani înainte de a veni încoace. [pauză] Noi doi ne-am iubit, așa cu o sărutare – două la 16 ani. Ne-am uitat după alții, altele și iar ne-am regăsit furtunos și scurt la 19 ani. În facultate și apoi fiecare la serviciul lui și la casa lui, că eram amândoi independenți, n-am mai știut despre el decât de la alții, la fel și el despre mine. – Draga mea, pare o poveste lungă și diluată. Eu știu ce-am văzut când ați fost la noi de ziua lui Hans, înainte să plecăm: că erați frumoși și drăgăstoși împreună! Pe el nu l-am mai văzut așa… liniștit. Nu-și mai debita repertoriile mondene și spumoase. Emanați un fel de suficiență, o armonie… cumva finală, mă rog, ultima vară de dragoste. El ne spusese că tu erai în expectativă și în tensiune cu pașaportul, cum eram și noi de altfel. – Da, ne revăzuserăm la aniversarea de 10 ani de la bac. Dar n-a fost să fie ultima vară, fiindcă el s-a retras în umbră trei luni până a reușit să plece pe rivierele Mediteranei și Adriaticii… – A, da, știu, era pasiunea lui în fiecare vară. Bine, dar n-a fost plecat decât trei săptămâni. – Da, dar a așteptat trei luni să-i iasă pașaportul și-i era teamă că ori eu, ori el suntem urmăriți, eu mai degrabă, așa că m-a pus în stand-by. [pauză] Ne-am reluat iubirea la semnalul lui când s-a întors, dar nu ne-a mai rămas mult timp. Printre mutări, lichidări, lăzi, geamantane, dulapuri, acte și alergături, am prins și câteva nopți de dragoste, înainte de evadarea mea în Vest. – Sună ca titlul lui Camil Petrescu. – Eram pe-aproape. [pauză] Ely, ce vreau să te-ntreb, și de-asta ți-am povestit toată idila. Dacă ai putea să te detașezi puțin de prietenia voastră și să-mi spui deschis cum apreciezi tu. [pauză] Mi-a spus și el să te caut, dar eu vreau să te întreb altceva, nu despre munca ta la calculatore. [pauză] – Am să-ncerc, draga mea, spune! – El nici mai mult nici mai puțin, în scrisori încântătoaree și foarte hotărâte, mă cere în căsătorie… și nu înțelege… – M-ai lăsat paf! Ne era clar că te iubește sau, mă rog, că e îndrăgostit, dar el, reticentul, socotitul, cu șapte mișcări de șah anticipate în cap… Nu-ți cunoaște situația? – Eu tot încerc să-i explic, metaforic, în corespondența noastră, probabil interceptată. Îi scriu la părinții mei, care sunt destul de tracasați… În fine, îi dau de înțeles că sunt în procedură de azil, dar nu pot să-i scriu ce înseamnă asta, acum și încă șapte ani după ce primesc azilul, dacă-l primesc. Poate el își închipuie că sunt ca voi, nemții, cu cetățenia în buzunar și că pot să revin în țară când poftesc. – Nici la noi nu-i chiar așa: Hans este oripilat de ce-au pățit el și ai lui până am scăpat, cu câți bani. Familia lui e aici și el a zis adio patriei. Dar eu ar trebui să merg s-o văd pe mama, care nu e bine… Dar cum își poate închipui el că tu în mizeria ta, iartă-mă, ești în stare de vreo mișcare? [pauză]. Cum mai merge cu sorella? [pauză] – Ufff! – Să ne spui dacă îți trebuie ceva. Poate bani? [pauză] – Ely, întrebarea de baraj, te rog: tu crezi că el la vară, când iese din nou într-una din excursiile lui, va rămâne în Vest, cu cerere de azil politic, fiindcă neamț sau evreu nu e? [pauză] – Tu stai jos acum? Așază-te. [pauză] Luna trecută el a fost la Londra 10 zile pentru niște negocieri ale institutului. De acolo ne-a sunat și ne-a spus că ești tristă și neajutorată și el la fel din cauza ta. [pauză] Ce faci? Plângi? Nu știai? [pauză] Iartă-mă, dar cred că e bine să știi. [pauză]   – Da, da, trebuie să știu, Ely, ca să nu visez alți șapte sau paișpe ani cai verzi pe pereți. Dar nu pricep, nici în ruptul capului, cum poate să mă țină în tensiunea asta emoțională, iar el nu face pasul hotărâtor ca să fim împreună? [pauză] – Poate așteaptă să-l faci tu. [pauză] Tu cunoști raporturile lui cu tatăl lui? – Știu că-l respectă foarte mult, că e un model pentru el, o icoană… – Ei, pe motivul ăsta să fii sigură că el nu va risca să aducă nici cea mai mică fisură pe imaginea tatălui venerat și a expertului internațional, care are totuși privilegii în țară… și care i le transferă ușurel fiului. [pauză] Înțelege că el este „le fils unique de son papa” și viceversa tatăl este „le papa unique de son fils”. – E și frumos așa, Ely, nu? Îl iubesc și pentru modelele și loialitățile lui. [pauză] – Draga mea, tatăl și-a trăit epoca, pe când fiul are impresia că și-o începe. El nu va rămâne niciodată în Vest, nu va risca status quo privilegiat de acolo. [pauză] – Ely, dar el nu se poate angaja în Vest, cum a făcut și Hans, au făcut doar aceeași facultate? – Ascultă-mă, 1. Hans are cetățenie germană. 2. De când a venit a făcut vreo 20 de aplicații ca inginer de aerospațiale cu experiență, nu numai în Germania, dar și în Suedia, Anglia, Elveția, Franța și Italia. A primit răspunsuri amabile de refuz. Cel mai promițător, din Franța, l-a amânat pentru la anu’, când poate s-ar extinde ei, dependent de alte necunoscute. Așa că Hans s-a reprofilat în Germania în industria auto, care-i sigură, dar a luat-o de la munca de jos. Trebuie să mai învețe și germană. Ei doi au comunicat și prietenul nostru știe prea bine că aici: 1. Nu va avea drept de muncă, iar azil nu va primi niciodată din cauza voiajelor lui prin Vest și 2. că nu va găsi de lucru în meseria lui și oricum nu cu engleza. [pauză] Totuși eu mă mir de tatăl lui că se tot crede acolo într-o situație roză imuabilă, mă rog, roz prin comparație cu muritorii de rând. Și că nu vrea în ruptul capului să-și piardă fiul unic. [pauză] Puțini sunt ca părinții tăi și-ai mei care ne-au bătătorit calea ca să-i părăsim… [pauză] Ce faci? Plângi? [pauză] Ah, nu! [pauză] Nu încerci să te angajezi la noi la Stuttgart, dacă reușești să faci școala IT? [pauză] – Nu am voie să mă mișc din loc și nici să încep vreo școală sau vreun job până nu primesc azilul. [pauză] – Drastici, domnule, nemții ăștia. Noi am avut noroc aici. – Păi, nu sunteți de-ai lor, Ely? – Draga mea, când mă duc în țară la mama, am să iau și o scrisoare necodificată de la tine pentru el, ca să vă lămuriți. – Mulțumesc, Ely.

Scrisoarea 8

Iubitul meu nedrept, grație riscurilor pe care și le-a luat Ely cu scrisoarea asta, am acum șansa să fiu explicită, ca să nu ai impresia că oscilez anume ca să te perpelesc. Am să-ți spun fără menajamente, cum mi-ai cerut, care este situația mea în lumea de aici, cu toată sinceritatea, care mereu m-a costat. Mă va costa și acum. Presimt zbuciumul sufletesc și furia care te vor cuprinde, dar și eu sunt torturată tăinuindu-ți lucruri pe care trebuie să le știi. De la bun început am fost informată că aici trebuie să cer azil politic pentru a obține, eventual, cu greu, drept de ședere după un an, dacă am noroc. Cu un asemenea statut, dacă îl obțin, n-am să pot intra în țară 7 ani, până nu primesc cetățenia. Ca să-mi sporească șansele să mi se aprobe azilul, sorella s-a angajat în scris că mă susține ea financiar, fără să se oblige la ceva precis (un minim pe lună), deci pentru orișice nimic, ciorapi, timbre, prune, telefon, sunt la mâna ei. Nu-mi pică bine după 5 ani de studii și 6 de serviciu. Nu am voie să lucrez, la alb și mai ales la negru, nu am voie să părăsesc locul. De-abia cu azilul primit pot să mă recalific, IT de ex., dacă am aptitudini și dacă am cu ce să plătesc școala, 12.000 DM. Dacă după un asemenea viraj am șansa să-mi găsesc de lucru, stă scris în stele. Dar nu am altă cale… Sentimental, starea mea e deplorabilă: când ne-am reîntâlnit la începutul verii trecute știam precis că mai aveam 4–6 luni la dispoziție în care să luăm de comun acord orice hotărâre legată de noi, chiar și un mariaj ar fi fost posibil, de ce nu? Atunci simțeam sfârșitul iminent al lumii mele de acolo, simțeam că te pierd și-mi pierd visurile de iubire odată cu tine. Tu însă trebuia neapărat, ca-n fiecare vară, să-ți faci voiajul european, pentru care erai tot anul cuminte și-ți cultivai pilele sus-puse. Iar după voiaje snobeai la domiciliu cu serate cu impresii și diapozitive din călătorii. În timp ce eu voiam să-mi trăiesc cu tine iubirea noastră alungată, chiar și incognito, fără să-ți periclitez statutul. Căci trebuia să aflu neapărat, să te cunosc, să știu pe cine am iubit profund, încă de când s-a înfiripat dragostea în mine, când s-a nimerit să fii tu acela… Prietena noastră, cu care tu ai păstrat legătura, ți-a spus, desigur, cât te-am iubit peste ani. Știai. Într-un târziu, la sfârșitul verii fierbinți mi-ai dat semnalul de revenire. Și ne-am iubit ca disperații. Ții minte? Se făcuse toamnă și mergeam în pas cadențat la braț, la unison pe toată lungimea corpului, în ploaia rece de noiembrie bucureștean. Ne era cald și bine, alipiți sub umbrelă. Traversam parcul pe aleile lucioase, multiplu luminate de felinare și de reflecțiile lor în ploaie. Cântai baritonal Noi doi și-o umbrelă. Eu mă desprindeam și schițam arabescuri dansante în afara clopotului umbrelei și iar reveneam la pasul nostru. În noaptea ploioasă ne făceam planuri unde să ne întâlnim în Vest, când vei ieși și tu la proxima deplasare. Pluteam pe nori și ne credeam majori… Acasă nu puteam să vorbim, nici la mine, nici la tine, mai mult ca sigur ne ascultau pereții. Acasă ne iubeam, pe tăcute. Mi-ai spus: „Vreau să te culci lângă mine” și „Vreau să beau din tine” și „Vreau să dorm în tine” și „Vreau să mă învelesc cu tine”, deși ultima nu s-a mai potrivit, deoarece eu eram „plapuma” mai mică. [pauză] Ce vreau să spun? Cu „vreau, vreau, vreau”, care-l are ca obiect pe celălalt, pe mine, m-ai teleghidat și eu m-am supus orb ordinelor tale delicioase. Totodată m-a străfulgerat că tot tu mi-ai dat, cu aceeași volițiune, la începutul celei mai lungi veri din București, cel mai atroce ordin: „Nu ne mai vedem acum un timp, până-mi iese pașaportul și până când mă întorc din excursie. Suntem precauți. Nu mă mai cauți. Ne-am înțeles? Da?” Ca o cravașă m-au plesnit peste față vorbele tale. Pentru ce? Pentru o excursie de trei săptămâni, dormind în mașină sau la amicii care se pripășiseră în Vest, cu totul și cu totul secreți pentru securitatea care îți aprobase ție pașaportul. După cum secretă, poate inexistentă, trebuia să rămân și eu, ca să nu te privez printr-o indiscreție, improbabilă, de privilegiul aleșilor. Pentru trei săptămâni cât ai bătut drumurile, am pierdut iremediabil trei luni în care am fi putut să ne cunoaștem și să ne iubim aievea, nu în vis. Explică-mi ce s-a întâmplat în mintea ta? Poate e ceva major de care nu îmi dau seama. Vorbește-mi despre tine, ce te animă, în afară de aerospațiale și cross-Europe road trips. Explică-mi, să știu cum ticăi, ca să nu rămâi pentru mine învolburat în enigma eternului macho-masculin. Iubitule, îmi pare rău, dar te cunosc doar din visurile mele adolescentine și din minunatele tale scrisori. Mai știi pe cineva în zilele noastre care s-a căsătorit prin corespondență? Eu nu mă-ncumet…

Ce-ți voi scrie acum nu se spune în mod normal iubitului, dar tu ești mai mult de-atât, tu ai fi putut să-mi fii a doua natură. Ar fi mai multe de explicat, cu multe mizerii subiacente, dar trebuie să mă circumscriu unei scrisori și nu unui roman… Acum trei săptămâni am cunoscut prin sorella un doctor german tânăr care pare dispus la un mariaj dacă mă avantajează cu actele. Cred că s-a îndrăgostit, deși eu sunt o tristețe ambulantă în ultima vreme. E un tip original, desigur, care se înhamă știind ce probleme am. Se pare că îl distrează să se înțeleagă cu mine în franceză sau în engleză și să-mi dea lecții de germană și de condus. Deocamdată nu am niciun motiv în afară de tine să nu fac pasul acesta. Sorella e happy că scapă de o piatră de moară ca mine. Știu că e pripită decizia, că proba de foc e conviețuirea sub același acoperiș și în același pat și că nici după șapte ani nu poți fi sigur că ai trecut-o cu bine. Doc singur s-a oferit să mă ajute cu actele printr-o căsătorie, care ar fi în trei luni. Asta înseamnă dreptul de ședere în Germania și de liberă mișcare în afara țării, dacă nu știai. Pe celelalte le-om mai vedea, a zis el, dacă ne dăm silința. Tu și cu mine nu ne-am dat silința. Uluitor pentru mine și în nicio relație cu ce profesezi în scrisori, am aflat că luna trecută ai fost 10 zile la Londra cu servicul. De ce nu ai rămas acolo? La o oră de zbor de mine? Ca să faci pasul hotărâtor spre mine! Sau te-aștepți să te scot eu cu surle și trâmbițe pe la pașapoarte? Pe ce cunoaștere? Pe ce încredere? Ca să nu mai vorbim de precondițiile obligatorii, acte și finanțe, inexistente la mine… Îmi atragi atenția că tu te gândești la noi doar sub formă de entitate. Dar e tardiv. Eu trebuie să văd aici cum supraviețuiesc, faptic, dacă poți să înțelegi asta… Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă, mi-e sufletul chisăliță. Știu că ai să mă înțelegi și că n-ai să mă maltratezi. Și sper, sper, sper că poate în ultimul moment, tipic pentru tine, vei face pasul hotărâtor spre mine. Scoate o soluție din piatră seacă. Altfel, ne vom regăsi cândva, căci ne aparținem. Povara e acum la tine, iartă-mă.

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.