Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Salvarea vine de la telefon” de Florika Waltère

23
telefon salvare stress (1)

logo rubrica stress & the cities– De ce-ai venit? Nu ți-a spus fata că nu vreau să văd pe nimeni? – N-am putut să o cred că ești așa de rău… – Asta voiai? Să mă vezi cadaverică? Cu 40 și ceva de kile? – Dumnezeule, ce ți-au făcut? Te țin nemâncată? – Da! După operație m-au chinuit trei zile cu o sondă stomacală ca să se hotărască dacă să-mi facă o gastroscopie! – Nu înțeleg, de ce trei zile? – N-ai cum să-nțelegi. Șeful de secție de aici e în rivalități cu șeful de la interne… Un amic medic a țipat la mine la telefon să-mi fac imediat gastro. Cu ultimele forțe, când n-am mai suportat sonda și arsurile, le-am spus că ies din spital pe proprie răspundere… îmi fac gastro în oraș… și-i dau în judecată dacă-mi găsesc cauza la gastro. Mi-au făcut-o în aceeași zi. – Sigur că e de la stomac, după cât ai slăbit! – Mi-au perforat stomacul cu laparoscopul, căutând ocluzia intestinală care era mai jos. Cinci înțepături mi-au făcut în burtă, de sus în jos. Nu le-a dat prin cap să înțepe de jos în sus, că jos aveam durerile. – Lasă, nu-mi mai spune, că-ți faci sânge rău. Mi-a povestit fiica ta cum s-au lălăit medicii cu diagnosticul pre OP și cu infecția post OP… E foarte speriată, sărăcuța… – Eu i-am spus să nu vină! Nu voiam să mă vadă ca moartea-n vacanță. Doar oasele și gura au mai rămas de mine! – Medicii de pe secție trec și pe la tine? – Cei mai mulți sunt la schi. Nu vor pacienți înainte de Crăciun! Spitalul e aproape gol. Mă tratez la telefon cu amicii chirurgi, unul e la soare în Florida și altul la golf în Portugalia… – Bine că ești în stare! Și ce fac suferinzii care n-au cui telefona sau nu se mai pot pronunța? – Sunt la cheremul doctorilor și mai ales al aparatelor lor. Și al contabililor. [pauză] – Uite, stăm de-o oră la taifas și n-a intrat nimeni să te vadă, s-au culcat? E șase seara. – Nu știi tu ce zumzăie ca albinele în camera de alături, în jurul unei amărâte terminale, conectată pe toate orificiile… Și-n urechi cred că-i bagă morfină. [pauză] De la terminali curg banii gârlă! – Atunci e semn bun că nu zumzăie în jurul tău, înseamnă că tu nu ești în pericol… [pauză] Am și eu aceeași percepție, că spitalul sau cabinetul medical a deviat către un alt sens, kafkian, către un mercantilism disimulat în spatele sănătății. [pauză] – Tu ești bine, măcar? – Vrei să-ți vorbesc eu de funie în casa spânzuratului? – Nu mă face să râd că mă doare tăietura. – Prin comparație sunt… chiar bine, mi-a spus și internistul: „Sunteți bine merci, madam, este psihic! Vă mai pot trimite pentru o tomografie la radiolog.” – Ce știu ei mai bine, să te bage în aparate, cât mai scumpe! Dar să te palpeze și să lege niște date de la cap cu altele de la burtă nu sunt în stare… – Știi, eu sunt ipohondră, intru în panică dintr-un fleac. Din orice junghiuleț mi se pare că gata, îmi vine sfârșitul! – Hmm, depinde de… fleac. Eu am avut un semnal cu ocluzia, dar m-am luat cu alte treburi. [pauză] Trebuie să ies de aici ca să mă fac bine acasă… să mă trateze prietenii la telefon… – Noroc cu doctorii noștri…

Peste șapte ani
– Îl lasă să orbească! L-au amânat pentru la anu’! Deși operația era programată poimâine, iar lockdown-ul începe de-abia săptămâna viitoare în Germania! – Ferească-ne Dumnezeu de spitale și de aziluri! – Dacă dai de un azil mai omenesc, chiar și acolo trebuie să fii cu ochii-n patru la cum ne tratează și să ripostăm. Dacă nu îndrăznești să soliciți ce-ți trebuie, te lasă dumnealor, îngrijitoarele, în zeama ta! – Chiar așa să fie și aici? – Oho! Am fost martor ocular la o scenă de Zorba Grecul, în primul azil pe care l-am vizitat și l-am refuzat. Le-am spus că mă duc și la etaj ca să-mi fac o părere cum arată holurile… Am văzut prin ușă la un bătrânel… niște zdrahoance de țoape scotoceau prin sertarele lui și-și împărțeau ce-i adusese familia… – Draga mea, uite, bătrânelul nu putea să mai riposteze. De-asta ajungem la azil, fiindcă nu mai suntem în stare de nimic, de niciun reflex de autoapărare… – Atunci familiile trebuie să fie active. Trebuie să le faci în sâc indolenților și inumanilor! Sâc, că nu poți să-l tratezi pe omul meu ca pe un rebut! Doamneee, ce nebună m-am făcut! – Eu aș zice să nu asmuți mica lor mafie de azil, că poate-ți reziliază contractul!

– În țară cum a fost? Ți-ai rezolvat angaralele? – Parțial. A trebuit să mă reîntorc din cauza operației soțului… – Și care e starea de spirit a oamenilor? – Proastă. La pământ. Îi înțeleg pe bieții oameni că sunt surescitați, pe cei cu ceva minte în cap, care respectă regulile. – Și dacă nu le respectă, îi amendează ca aici? – Asta-i, că acolo nu sunt obișnuiți să fie sancționați pentru indisciplină. Sunt atâția nerozi care fac hully-gully. Iar cei la locul lor, familia mea și prietenii, respectă regulile draconice. Sunt foarte stricte, ca-n Franța. E nervozitate mare… Aici e… parfum! Și destrăbălare! [pauză] – Ți-ai mai adus aminte de lista mea? – Cum să nu! M-am tot gândit printre picături că asta este soluția noastră, individuală, ca să ne orientăm nițel în sistemul medical insondabil de aici. Te-am înțeles bine? Voiai o listă cu cabinete și cu spitale la care poți să te duci cu încredere și altele de care să fugi? – Exact, pe specialități, orto, interne, fizio, cardio… profilaxă, paliativ, dar strict din experiența ta nemijlocită și a prietenilor, chestii trăite pe pielea voastră. E bine să avem mai multe adrese la o specialitate, ca să consultăm trei medici când trebuie să ne tratăm de ceva anume. De ce se cere licitație la ofertele pentru investiții, minimum trei oferte, iar tu cu sănătatea ta să mergi orbește pe mâna doar a unuia? – E foarte utilă o asemenea listă! Doar dacă nu ești în urgență! Atunci câte păreri mai ești în stare să ceri? Oricum, o vreau și eu când o completezi, îți trimit datele zilele astea, le am în cap pe toate. – Nu e musai acum, dar trebuie să ne orientăm unde avem șanse de supraviețuire într-un caz grav. [pauză] – Am avut foarte multă treabă cu azilul și primăriile. Telefoane, emailuri, scrisori… Zilnic! Aproape cât un job full time. Nu știu dacă mă crezi… Am multe de scos din funcțiune, rezilieri de asigurări, reglementări de chirie și multe diverse… E impresionat chiar și soțul de cât mă lupt ca să-i fie lui bine la azil. [pauză] Azi mi-a spus că mă iubește. [pauză] – E prima dată că-ți spune? – Da. – De cât timp sunteți împreună? – De 30 de ani. [pauză] Să știi că totuși m-am bucurat… – Îmi închipui, te iluminează. Parcă recuperați timpul… într-un târziu. [pauză] – Știi? Cu corespondența oficială mă descurc cam greu, ai văzut… – N-am văzut asta, dimpotrivă, e foarte ok ce le scrii! – Decât să solicit pe câte cineva, care mă amână sau mă întreabă de o mie de ori „ce vreau să spun”, mi le fac singură, așa prost sau incorect cum pot eu. – Nu-i deloc rău, te și exersezi totodată… – În fond nu voi putea în veci mai mult, fiindcă nu mai am timp să merg la școală. – Nu-ți face griji cu germana ta aproximativă. Mai ales în administrația locală trebuie să fii jurist ca să te descurci prin toate chichițele. [pauză] – Noaptea, când am timp să respir, mă gândesc că ne dă Dumnezeu poverile de cărat prin viață, boli sau altfel de lipsuri, anume ca să reflectăm la ce facem greșit cu noi și cu ceilalți, ca să ajungem să ne cunoaștem cândva pe noi înșine… – Așa cred și eu. Poate să ne și vindecăm sau măcar să ne consolăm și să ne depășim necazul.

– Vrem-nu vrem, o luptă-i boala, deci cu ea te luptă pe viață și pe moarte! Uite, eu am luptat și-n armată contra ei! – Eu te știam doar rezervistă, după stagiul din București… – Nuuu! Am luptat într-o zonă rurală. Eram tanchistă și mergeam la atac cu un convoi de tancuri pe un drum de țară, printre dealuri mioritice, până într-un sat. Pe marginea drumului localnicii stau pe bănci și se uită nedumeriți, dar fără să se alerteze. Gurile de tun subțiri se rotesc în căutarea unui inamic invizibil: virusul corona. – Nu-i de mirare că le visezi și noaptea, de când te uiți la știri în neștire! – Acum serbează Europa 75 de ani de la eliberarea de sub naziști. Se dau documentare din război… Ce calvar trăiau toți atunci, sub bombe și dărmături! Acum sunt toate la locul lor și avem ce mânca.

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.