Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Tatăl secolului 21” de Florika Waltère

28
florika waltere diaspora (1)

logo rubrica stress & the cities– Ura, am tipărit PDF-ul!  – Tu aici sau sora ta la ea acasă în nordul Germaniei? – Ea a reușit! – E vorba de tabela cu consumul de căldură pe anul trecut de care vorbeați alaltăieri? – Da. De-atunci a învățat multe! – Nu a mai tipărit nimic până acum? – Ba da, dar asta o făcea fiul ei, care s-a mutat de acasă. – La spital nu trebuia să-și tipărească rapoartele de medic sau diverse analize? – Se împrietenise cu o asistentă care era mai tehnică. – Atunci e bine că s-a hotărât să facă un curs de folosire a programelor de calculator. – Cred că o să-i pună pe râs pe profesorii și pe colegii de acolo… – Sau pe fugă… – Dacă le va cere explicații de genul: „Ce se vrea mânuța aia care nu știu ce face pe banda colorată?” sau „Cerculețul care se învârte înseamnă că e blocată aplicația?” – Nu e singura doctoriță care a reușit să supraviețuiască ignorând tehnica digitală. – Nu cred, ea e unicat! Încă mai dă comanda de transfer bancar prin telefon. – Și prietena din Elveția, tot medic psihiatru, nu e în stare să trimită un email și și-a angajat un secretar pentru emailuri, rapoarte editate pe calculator și pentru transferuri bancare online. – Are curaj să își lase contul pe mâna unui angajat oarecare? – Ai dreptate, dar a pierdut și ea trenul tehnic. S-a strecurat tot așa ca sora ta, iar acum are o vârstă și e din ce în ce mai dependentă de alții. – Cel puțin soră-mea își ia acum inima în dinți să meargă la un curs. Dar nu-i așa că sunt o tagmă aparte psihiatrii ăștia? – Poate sora ta, că a crescut în puful familiei și al miracolului economic german, demult apus de altfel… Însă prietena mea trage din greu la multe angarale de familie. Cei din jurul ei o exploatează, ea fiind genul care se jertfește pentru aproape…

– Ai comenzi pentru mine? – De ce începi așa încordat ziua asta frumoasă cu soare? –`Tocmai ca să rămână tot senină și fără griji până diseară, ca de obicei. – Spune și tu dacă nu suntem privilegiați? Fructele astea proaspete și minunate la prima oră. Ce merite speciale avem noi ca să ne bucurăm de ele pe câțiva euro? – Cum să nu avem merite? În primul rând am muncit o viață, apoi tu mi-ai făcut o listă clară pe zile, săptămâni, trimestre și ani, ce să cumpăr, în ce ritm și de unde, iar eu le cumpăr conștiincios. – Tocmai de-asta putem să ne relaxăm și să nu vorbim mereu de ce mâncăm, fiindcă, slavă Domnului, nu avem nicio grijă în privința asta. – Dar dacă te trezești mâine la prima oră în bucătărie că nu ai ghimbir pentru salata de fructe? Nu pic eu răspunzător? – Nu neapărat, verificăm mai întâi dacă ghimbirul era prevăzut corect pe listă. Se poate să nu fie lista corectă și să o rectific. – Dar dacă am uitat eu? – Atunci înseamnă că ai ignorat lista, munca mea, și într-adevăr ești răspunzător. – Ei, acest lucru vreau să îl evit, nu vreau să cad vinovat. – Nu ți se pare că suntem într-o piesă de Eugen Ionescu, în care protagoniștii stau de vorbă despre banalitățile cotidiene și încet-încet alunecă în absurd? – Nu-l cunosc… – Adevărul e că nu avem nicio grijă și suntem sănătoși. Avem privilegiul că nu trebuie să stăm la coadă ore în șir pentru iaurt și că nu avem zahărul sau uleiul strict raționalizat pe lună… – Iată, vine și Madame Pisi să stea de vorbă cu noi. – Te-ai șters, scumpi, pe lăbuțe? Să nu ne aduci vreun virus de pe coclauri!

– Ce zicea sora la telefon, sunt bine cu toții? – Da, sunt bine: fiului i-a trecut gripa aia virulentă cu 39 temperatură. – Poate a avut corona. – Poate, dar l-a prins primul val din land [stat federal] și nu l-au luat în evidență, autoritățile nu se dezmeticiseră. – Nu l-a anunțat ea la circa sanitară a landului? – A tot încercat, deoarece era îngrijorată, fiindcă simptomele i-au apărut după ce luase un italian de la carnavalul din Köln ca să doarmă la el. – Nu se poate, e doar major, are diplomă și a crescut cu părinți medici; el nu știa care este situația în Italia și în satul ăla de lângă ei, pus complet sub carantină? – Știi ce năuc e. – Atunci l-a tratat mama-doctor la ea acasă? – Da, cu paracetamol și comprese reci. – S-a pus ea la risc? Nu le-a explicat celor de la circă? – Nu a avut cu cine să vorbească și n-a avut nici motive ca să cheme salvarea, pentru un tânăr cu febră 39°, după ce a umblat dezbrăcat pe-afară la carnaval.

– Dar acum care era buba? – Nu-i merge butucul de la ușa de jos. – Nu e treaba chiriașilor, nu folosesc ei ușa aia? – Nu, întrucât nu au spart ușa, ci s-a deteriorat cu timpul. – De ce nu îl cheamă pe meșterul ei să i-l repare? – Sunt toți izolați la domiciliu, inclusiv meșterii. Nu au voie să intre în legătură pentru bagatele. – Să lase atunci ușa descuiată, că nici hoții nu se-nghesuie să dea spargeri. – Află că totuși a rezolvat. – Aha? – Am trimis-o în pivniță, unde avea Opa uneltele lui, și i-am spus unde să caute uleiul de clanțe și balamale și cum să îl infiltreze în butuc… și a mers. – Cred că e în culmea fericirii. – Este! Cum a fost și săptămâna trecută când a reparat la telefon mașina de spălat. – Dar acolo spală chiriașii zilnic, de ce nu se ocupă ei? – Ei sunt și mai neajutorați ca ea. – Și ce a făcut cu mașina, ca să știu și eu la nevoie? – I-am spus cum să înlocuiască filtrul și cum să facă un ciclu de decalcifiere. – Nu se simte ca nou-nscută? Iată, în zece zile a făcut minuni tehnice cât în tot restul vieții: și-a scos pe imprimantă tabela cu consumul de căldură, a reparat mașina de spălat și butucul de la ușă… – Oh, da, dar acum îi vin alte idei, ce ar putea să repare prin casă și cine știe ce boroboațe mai face. – N-o descuraja, izolarea planetară îi este benefică, las-o să se reinventeze.

– Meriți premiul „Tatăl secolului 21”! – De ce? S-a pronunțat pisica în sensul ăsta? E de părere că o servesc devotat? – Nu spuneai de sora ta că e happy după ce a încheiat cu succes prima săptămână de consultații psiho la noul cabinet? – Da, și? – Păi, nu ai stat tu pe capul ei încă din facultate, cu bani și cu sfaturi, să-și facă un rost profesional, când ea era mai mult artistă? – Ea e un caz aparte de trai pe vătrai, cu capul în nori. – Dar tu ai păstorit-o cu răbdare, ani de-a rândul: să-și termine studiile, să-și ia diploma, să practice, să se reîntoarcă la spital după divorț… – Ai dreptate, nu ne-a fost ușor. – Drept mulțumire, ea e acum fericită cu psihopații ei… – Dar ce-i și mai remarcabil, zice că se descurcă binișor cu sistemul informațional al clinicii. – Păi, n-ai bătut-o tu la cap să se alfabetizeze cu sistemele de email și de editare pe computer? – Nici nu știam câte merite am, bine că mi le contorizezi! – Sigur, mai ales că ai scos-o pe doamna doctor din starea de precaritate la care se condamna singură, prin angoasa ei față de lume sau din indolență. Vezi tu? Acum prinde gustul propriei profesii și poate n-o să mai vrea să iasă la pensie. – Fabulezi, dar am să-i dau ideea, să se amuze. – Nu sunt gata cu contorizarea meritelor tale de tată: toată familia te votează! – Aha? – Fiica te numește dintotdeauna „cel mai bun tată”, tanti care s-a prăpădit avea un faible pentru tine, inexplicabil, ca și alte prietene care s-au perindat pe la noi… Nu-mi rămâne decât să subscriu la votul majorității zdrobitoare și să anunț decernarea. – Ce onoare, sunt tușat!

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.