Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Vârfuri și abisuri” de Florika Waltère

25
florika waltere germania

logo rubrica stress & the cities– Să nu vă fie teamă! Nu vă agresez în niciun fel… V-am privit doar ce frumos pășiți. [pauză] Sunt pictor. Am atelierul sus. Aici beau o cafea și mă odihnesc puțin, nu-mi pierd timpul, am mult de lucru. [pauză] Nu vreți să urcați să vă alegeți un tablou de-al meu? Simt eu că v-ar plăcea. Am multe, pot să mai dau din ele… cui simt eu că vibrează la frumos. De la mine de sus se vede tot Cișmigiul… M-a frapat frumusețea dvs., nu perfectă în sensul clasic, ci tulburătoare, care vine dinăuntru și se așterne pe ochi și pe zâmbet. – Frumusețea este în ochii celui care privește! – Deci veniți! Dar nu e nevoie să fiți în gardă cu mine, relaxați-vă! Sunt om serios, am soție și copil, o fetiță.[pauză] Ce noroc pe mine: m-ați inspirat pentru toată ziua! Trebuie să vă ofer un tablou! Nu sunt un pictor ne-cunoscut, sunt cutare. [pauză] Dvs. nu aveți mai mult de 20 de ani, nu-i așa? – Am 22. – Trebuie să aveți grijă de dvs., fiindcă sunteți vizibilă. Sunteți prea expusă la 20 de ani. [pauză]  – Mulțumesc pentru florile pictate! Și pentru complimente… Nu vă faceți griji din pricina mea: ce-i frumos pentru dvs. nu spune altora nimic. – Cine are grijă de dvs.? Părinții pierd controlul cu vârsta, controlul lor și al copiilor. – Eu!

– Cam până la 15 ani mă stăpânea o trăire înălțătoare când părăseam sala de cinematograf după un film aventuros, cu fapte nobile, eroice și cu protagoniste fermecătoare și pasionate. Ce se întâmplase acolo îmi aparținea mie, mă potența pe o cale presărată cu fapte mărețe și împliniri, o cale ce mă va purta pe culmi. Putea să apară în scenariu și un iubit tinerel, dar nu era esențial. – Așa-i cu iubiții foarte tineri, ei au visuri care cer imperios să fie împlinite, care nu lasă loc de sacrificiu pentru visurile celuilalt. [pauză] Însă nu rămâi veșnic tânăr și ferice: la un  moment dat, cu vârsta, basculezi, se cheamă că te-ai maturizat, nu? Constați că trebuie să te supui împrejurărilor. Rareori le supui tu pe ele, dacă ești pe val. Atunci poți chiar să-ți depășești visul. [pauză]  – Sau vine o vreme când simți că ești singur, dacă nu ai avut norocul să-ți întâlnești sufletul pereche. Îl aștepți acum mai… ponderat, nu mai vrei să pleci spre zări de zbucium. – Poți să-l aștepți mult și bine, căci în viața celor doi nu se potrivește momentul cheie al maturizării. E o iluzie: de cele mai multe ori nu-i niciun timing, trecem unul pe lângă celălalt cu un flirt sau cu o partidă de sex. De aici mișcarea noastră fuzzy [nelămurită] de căutat – încercat – lăsat. – Just! Unii nici nu se maturizează: se împovărează până la bătrânețe cu iluziile din tinerețe. – E modul lor de supraviețuire, al femeilor mai ales, poate mai frumos, prin auto-iluzionare. – Nu-i mai frumos: se însingurează, căci cei din jurnu le înțeleg iluziile. [pauză] – Mai târziu ca studentă, când dansam la disco, mă contraria hit-ul lui Gilbert Bécaud, A Little Love and Understanding”, deși îi sesizam tonul autoironic: de ce să fie doar un pic de dragoste și înțelegere? Or, dragostea nu se poate cuantifica. Când te cuprinde, o face plenar. Ai revelația că în doi ești deasupra lumii. – Te-am citit eu bine? Tu încă mai crezi în marea întâlnire? – Sigur că m-ai citit, de cât timp ne știm: eu nu depun armele! Trebuie să îți aștepți șansa și să fii pregătit pentru ea; dacă te-ai înșelat, mai încearcă o dată și încă o dată. Căutând să lovești cât mai puțin. – În cine? [pauză] În tine? În el? – Nu poți să fii loial cu toți și cu tine, în același timp. Mai ales, să nu obosești, adică să nu îmbătrânești. [pauză] – Ce păcat că n-am primit educație sentimentală, cum să ne cunoaștem emoțiile și cum să ne împlinim dorințele. Ce materie de studiu senzațională ar fi fost Dialectica generozității și a egoismului în relațiile intime! – Dar tu ai încercat să le faci copiilor tăi educația sentimentală? [pauză] Cineva trebuie să înceapă…

– Ehe, la 25 de ani, cu job-ul în buzunar și cu apartamentul primit de la părinți, mă baladam suveran pe Victoriei, pe lângă palate, Ateneu, terase, buticuri și biblioteci… Câte un tip îmi șuiera pe stradă „Bellissima” sau „Îmi dai telefonul tău?” Altul mă curta în metrou spre institut, iar altul la locul de muncă. – Ma chère, ce adânc ai oftat „ehe, la 25 de ani… Ehe, pe vremea noastră nu se plângeau femeile că sunt inoportunate pe stradă cu complimente.” – Ce pierdere, draga mea, cu sexual harassment: bărbaților le e frică acum să-ți facă și cel mai banal avans, să-ți deschidă o ușă sau să-ți sărute mâna. Despre o artă a curtoaziei, ca pe vremea părinților, nici nu poate fi vorba! – Găsesc că cel mai în pierdere sunt fetele rușinoase: vreun admirator spontan, pe stradă, ezită acum să le întărească încrederea în feminitatea lor. – Adevăr grăiești! Avansam deci pe Victoriei ușoară ca o fregată răpitoare cu pânzele larg deschise în vânt… Totuși, o încărcătură grea de pe fundul calei mă trăgea în jos: obsesia pentru cel căruia îi dedicam versuri de iubire ce se conturau mental în arșița verii. – Ooo, nu te știam poetă! – Nu m-a ținut mult talentul. M-a atins doar atunci, în infatuarea mea cu iubitul… inaccesibl. – Cum așa? Nu a rezonat ’mnealui la diapazonul de 25 de decibeli? – Păi, aici e nepotrivirea: omul nu putea să audă decât de la 40 db în sus, doar 25 nu sesiza. – Anemico, n-ai știut cum să-i atragi atenția! Am nimerit-o? – Atâta fizică și metafizică nu știam pe vremea aceea. Și am rămas fără rezonanță. Sau doar cu rezonanța mea. A fost frumos și-așa. [pauză] Eram prea puștancă pentru el, prea neemancipată. Mă simțeam în inferioritate. – Deh, pentru unul ești neemancipată, iar pentru altul ești prea-prea. – Ulterior am aflat că ’mnealui era combinat cu o divă din lumea literară și ulterior cu alta de pe scena artistică. – Aha, erau din altă ligă.Nu-i bai, te-ar fi stresat! – Hmm, poate m-ar fi stimulat…

– La 30 de ani eram fericită de parcă mă mușcase o viperăcu efect euforizant pentru luni de zile. [pauză] Adormea cu măinile așternute până la ultimul milimetru pe trupul meu. Hotăra el singur, de necombătut, un ritm pe care îl urmam muțește: ne culcăm, ne sculăm, ne îmbăiem, ne iubim, ne reîntâlnim, nu ne sunăm, nu ne vedem cu alții, păstrăm totul avid doar pentru noi. Și totuși, nu am fost mari, maturi, nu am putut împlini durabil nimic împreună. Nu ne-a rămas decât regretul neîmplinirii și un fel de blestem să nu ne putem uita vreodată. – Sorry, dar eu n-aș putea să intru în rezonanță cu un tip ca ăsta: în fața bărbaților cu personalitate marcat egocentrică, chiar și abil mascată de atractivitate, mă crispez, mă pun în gardă, mi se formează instantaneu anticorpi. I-am înfruntat destul, nu mai vreau să mă fac sclava lor. Mai bine fug din calea lor. – A fost o pasiune…

– Iar te aprinzi! Ia-o mai domol! – Mai bătrânește, vrei să spui? – Nu, mai cu simțul propriei experiențe. – N-am mai avut experiența ca un bărbat matur, stăpân pe el, sociabil, sincer, în scurt timp și divorțat (nu din cauza mea), să-mi pună inima pe tavă. – Mamă, mamă, ce înflăcărată ești și ce convențional mi-l prezinți pe dumnealui! – Vrea să mă cunoască în toate chipurile și vrea deci să-mi cunoască și prietenele, așa că în curând ai să-l vezi pe viu. – Și tu pe-ai lui? – I-am spus că până nu termină divorțul nu vreau să-i cunosc apropiații, oricum n-am nicio legătură cu viața lui de până acum. [pauză] Îmi spune cu glas întretăiat de dorință: „Ce ochi frumoși ai” sau „Ce bună bomboană!” când îmi soarbe fărâma de ciocolată de la colțul gurii. [pauză] E senzual. – Ceva nu-i curat! Ce-a apucat-o pe nevastă-sa să-și găsească un iubit în Elveția? – Au tras prea mult ca să se ajungă material. – Ziceai că el a tras și ea a stat acasă. – Nu i-o fi fost nici ei ușor. E frumoasă și elegantă… E trup și suflet cu fiică-sa, ca  și el, de altfel. – O, o! Cu fiica se complică treaba! – Nu cred. După bac ea pleacă la Berlin la universitate. – Vezi să nu plece toți trei la Berlin! Dacă e el fără cusur, nu e ea nebună să-l lase… Sau are el niște hibe. – Rămâne un mister. Dar preaplinul pe care îl trăiesc când e cu mine sau când mă gândesc cum va fi cu el peste două zile, îmi dă atâta energie! [pauză] Am încercat o explicație cu el cum de au ajuns la separare. El zice că de luptat au luptat împreună, dar că plăcerile și le-au căutat separat: ea cu fiica și cu excursiile în Elveția, el cu baschetul și cu bricolajul prin casă. I-am spus că au făcut o greșeală, că trebuiau să facă invers: să muncească fiecare separat, dar cumulând împreună, iar plăcerile să și le trăiască neapărat în doi. – Ce povețe istețe îi dai! – I-au plăcut și a zis că așa vom face noi doi, dacă vreau eu, fiindcă el e sigur că vrea să rămânem împreună… – Ce mai, declarație în forță de la a treia întâlnire! Să fie de bine, să fie adevărat! – Și mie mi se pare ireal cum începe idila asta. [pauză] E frumos ca un Adonis, mai ales la piscină. Se uită tipele după el, dar el nu are ochi decât pentru mine. E genul expansiv, fără temeri că se apleacă pe fereastră sau că e ridicol. – Se leagă cu ce face el la serviciu. Nu ziceai că e la relațiile cu clienții. Trebuie să le inspire încredere în utilajele alea pe care le produce. – Tocmai! E profi în a se pune în lumina bună. Mi-e teamă că e prea frumos ca să fie adevărat. – Qui ne risque ne gagne! În cel mai rău caz, câștigi niște amintiri frumoase și poate o experiență tristă. – Ești singur în birou? – Nu. Dar tu? – Colegul știe vag prin ce am trecut în anii ăștia din urmă. Acum simte că mi-e bine și se bucură pentru mine. – Și colegul meu se bucură. Zice că sunt destins ca după concediu. Avem prieteni buni, să nu-i dezamăgim! [pauză] Ne vedem mai târziu la piscină, da? Apoi mai vedem. Te iubesc.

– Înoată atât de elegant, cu corpul lejer. Își înalță capul din apă ca o focă lucioasă și îmi dă o sărutare pe marginea bazinului printre vorbe fermecătoare. Îl cred. Cred că și ceilalți se uită lung după noi ce bine ne armonizăm. Apoi, în doi, promisiuni: „Te fac de 23 de ani… până în ziua când moartea ne va despărți.” – Alo! Dă-te jos din al 9-lea cer! [pauză] De ce nu te culci cu el, ca să pășești în realitate? Să depășești pragul iluzionist. – E încă însurat, a băgat divorț acum șase luni. – Ei, asta-i! Trebuie să știi cum lucrează chimia voastră intimă. Divorțul poate dura și trei ani. [pauză] Ai vise erotice? [pauză] – DaAa… de exemplu: sunt într-o excursie cu un grup mare și vesel, care mă cam obosește. După un timp mă retrag într-o cameră alăturată ca să mă liniștesc. Mă dau la o parte ca să nu fiu văzută pe fereastră și mă întind sub fereastră. Afară, deasupra mea, în copac, este o pasăre mare și frumoasă, un păun. Liniște împrejur. Văd păunul de dedesubt. El se lasă încetișor și greu pe mine și parcă facem dragoste. Mă simt bine, împlinită. [pauză] – Ești tu în stare să-l tot inventezi atâta timp, leit și poleit în imaginație, cum faci acum? Ce-i drept, iubirea trăiește din imaginație, dar și din simțuri și din prezență. Mental te transpui în celălalt, vrei să-i împlinești cele mai intime dorințe. [pauză] – Și atunci ce mă sfătuiești tu, Guru, să fac? Să mergem într-un hotel de weekend ca să cădem în sordid? – Și asta e posibil. Deși vă puteți iubi frumos, pe viu, oriunde. Dar nu te mai autoiluzionezi.

– Îmi pare un prinț din alte zări, aterizat din senin în lumea mea anostă. Dumnezeule, euforia cu el crește de șase luni! Sunt doar ușor derutată că prea-i totul la superlativ în ce-l privește. – Nu-i cam exaltat dumnealui cu efuziuni de iubire ca la 18 ani? – Dimpotrivă, la 18 ani iubiții noștri erau inhibați să nu pară imberbi. Nu se exteriorizau ca să pară cool. – Și cum îți explici că, focos cum e, doarme de șase ani cu nevasta în camera de alături? – Nu-mi explic. Decât că poate este el răbdarea, devotamentul și sfințenia întruchipate. – Hai să fim realiste și să lăsăm viitorul apropiat să vorbească. [pauză] – Sper să nu ai dreptate. Acum însă sunt în al nouălea cer… Mărturisesc: ne răvășește un amor năpraznic. Două zile între întâlniri sunt prea lungi. – Tu te simți bine? – Total. Niciunul nu are spor la altceva sau chef de altceva. Serviciul ne incomodează. Mă apucă un dor de chiul ca la serviciu în România. Acum sunt liberă în sfârșit să mă desfășor cum doresc. În paralel îmi caut un serviciu mai pretențios. Orice îmi stă în putință. Ca niciodată, sunt la unison cu cel pe care l-am ales sau care m-a ales. Ce minunății oferă vârsta matură! – Ce frumos! Cât ține așa, e foarte bine! Bucură-te de eternitate și de necuprins! [pauză] O, Doamne, de ce nu-mi dai și mie așa o stare de încântare? – E atât de orbitoare trăirea noastră, încât mă neliniștește doar gândul că nu poate dura. – Nu-ți bate acum capul cu asta. Mergi pe valul bun cât ține: în doi poți să simți muzica și lumina lumii, reverberată de la ochi la ochi, de la suflet la suflet, de la gură la gură. – Suntem ca îngerii sau ca înecații. Nu: suntem doi îngeri înecați. [pauză] – De data asta nu veți greși, sunteți oameni mari. V-ați luat porția de eșecuri. Acum veți face totul bine!

– A plecat! Trist și repede, fără scene. Aștept. Aștept să revină sau să mă sune… Am tot apartamentul pentru mine și-l deretec în fiecare colțișor. Acești generoși 75 mp la ultimul etaj cu deschidere spre skyline la vest. Ce folos, de una singură? – Nu știi tu: atâtea ar fi fericite să aibă locșorul lor și numai al lor! – Nu a sunat la 9, la 10 și nici la 11 după baschet. Deși îl rugasem să păstrăm comunicarea obișnuită. Alaltăieri îmi spusese pe ton delicat că nu mă sună ca să nu mă deranjeze de la treburi. M-a cuprins panica: „Cum am putut să trăiesc până acum fără el?” – N-ai trăit, ai supraviețuit. – Acum, când îl am în sfârșit și îl simt una cu mine, eu existând prin el, mi-ar fi cu neputință să suport dispariția lui. [mai târziu] – E la tine? [pauză] Te-a sunat? – Nu. E prea târziu. Nu mai vine. Dacă suprimă brusc între noi? Dacă mi-a lăsat cheia la cutia de scrisori? – Nu te mai frâmânta: coboară și vezi. Te aștept la telefon… – Ufff, cutia e goală. Dar m-am năruit băgând cheia să o deschid. [pauză] Hmmm, în lift când coboram am transpirat brusc, iar inima, pe care el nu reușea acum două nopți să mi-o audă nici înainte și nici după amor, răzbate acum înfundat prin halat. [a doua zi] – A venit până la urmă, după 11. Parcă e disperat: mă sărută toată, cu ochii, cu mâinile, cu buzele… Nu zice nimic, orice dinafara noastră e neimportant. Observă ușa întredeschisă, telefonul, ochii mei care au văzut moartea. Mă fixează cu ochii lui, adânci, calmi, blânzi. Mi se dă tot și ne iubim, mereu și din nou. – Iartă-mă, nu înțeleg: de ce te dă pe caruselul încântării și al disperării de două-trei ori pe săptămână? Mă neliniștește că nu vorbește deschis cu tine. Tot într-o presupunere o ții. [pauză] – Greșelile mele flagrante… dacă le-a descoperit și nu mai vine? – Dar el vine! Are o tactică: vine la limita așteptării tale. Și ce-ți spune? – Mă vede că sunt down… Încearcă să mă împace cu o litanie despre piedicile situației lui de moment. – Bănuiam eu că fiica…

– Prăbușirea s-a produs la 3 august. Toate bâiguielile lui mi-au căzut în cap ca o Niagară… M-am cutremurat: „– Cum? Copilul trăiește deja cu noi de luni de zile. Ne facem planuri cu el. Alaltăieri s-a mișcat, blânduț, dar clar, și-a spus cuvântul. Cum putem noi să decidem acum asupra vieții lui? Ce crimă înfiorătoare să ne gândim numai la așa ceva, după ce ni l-am dorit și ne-am rugat să-l primim. – M-am înșelat, te-am înșelat… eram altul când te-am întâlnit. Tu ai ieșit în calea mea ca o oază cu fântâni în mijlocul deșertului. – Și acum îmi spui că n-am fost decât o fata morgana? N-ai anunțat peste tot, serios și mândru, că vei fi tată, inclusiv la divorț la tribunal?  – Poate asta mi-a fost fatal… acasă fiica s-a făcut foc și pară. – Cum, acasă? Care casă? Nu spuneai că aici, cu noi, este casa ta? Că n-ai ce pierde la divorț decât banii. Acum nu mai spui asta? – Nu. Acum îmi doresc să câștig la loto… – Vai, vai, vai, nu-i bine deloc! Spune-i că nu te interesează actele de căsătorie. Că ai o poziție solidă, care îți asigură viața. – De-asta se și absolvă el acum de răspundere. O ține una și bună că el ne-ar fi o povară… Eu o țin pe a mea că important e să fim toți trei împreună. [pauză] M-am gândit la tot felul de scenarii. Dar zău că după ieșirea asta a lui de midlife crisis mi-e frică să-mi imaginez conviețuirea noastră de zi cu zi. El nu scapă niciun cuvânt edificator, de posibil viitor. – Hmmm, nu arată bine caracterul lui… Ți l-a prezentat într-un înveliș lucitor! [pauză] Nu are rost să te amăgești. N-a trecut decât un an și-și dă arama pe față. – Mă consolează cu: „Nu pot decât să-ți distrug viața, cum i-am distrus-o și nevesti-mi. Tu meriți pe altul mai bun.” – Ha-ha-ha, pe-asta am auzit-o și din alte părți. Se pare că e formula uzitată de „adio și n-am cuvinte”. [pauză] – Să cad eu oare într-așa o cacialma? [pauză] El nu-i normal: să zădărnicească atâtea trăiri înălțătoare! – Fără substrat, după cum se vede. [pauză] Șterge-ți ochii, că mă cuprind și pe mine regretele tardive și încep să plâng și eu.[pauză] Știi ce? Tot răul spre bine: dacă n-ar fi făcut pe prințul șarmant cu tine la superlativ, nu ți-ai fi dorit copilul. – Dar el și l-a dorit! A fost și prima mea ocazie să mi-l doresc. Ni l-am dorit. – Și mai bine: dacă ați fi avut mai mult timp să vă cunoașteți, l-ai fi simțit că este nisip mișcător și te-ai fi ferit de combinația lui încâlcită. – Am încercat să salvez situația. I-am spus: „Ce impulsuri necurate te împing să te scuturi de iubirea noastră? Pierderi procentuale la finanțe, pasagere și alea? [pauză] Poate îți revii în concediu în Grecia, în universul ei estetic milenar. Ești inteligent și sensibil. În Grecia te vei limpezi.”

Marea e la 100-200 m sub noi, iar noi zburăm pe prosopul roz pe deasupra ei. Eu port bikini, tu ești nud. Tu propui să ne dăm drumul în apă, pentru că e foarte cald. Mie mi-e frică să nu cădem prea rău în apă. Plutim pe prosop ceva mai departe de coastă ca să nu ne lovim de stânci. Socotesc gravitația care ne va scufunda în mare și că nu vom putea ieși la suprafață ca să respirăm. Tu mă asiguri că revenim repede deasupra apei, trebuie doar să ne schimbăm direcția în sus, odată ce atingem apa. Eu fac proba cu papucii albi de baie pe care îi las să cadă în apă și care ies imediat la suprafață. „Vezi? Putem să plonjăm unul lângă altul  cu picioarele în jos.” Ne dăm drumul. La izbitura apei am expirat complet și m-a luat spaima că nu mai am aer până revin la suprafață. Mi-am schimbat brusc direcția în sus, dar tu ai căzut mai departe spre fundul mării.

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.