Între 4–29 octombrie 2023, Teatrul Național „Satiricus I. L. Caragiale” din Chișinău a organizat cea de-a VI-a ediție a festivalului intitulat FESTIS. Desfășurat sub înaltul patronaj al Primăriei municipiului Chișinău, cu genericul „Gândește liber”, acesta a reunit spectacole variate ca gen, de la ample producții la recitaluri actoricești (Scrisori eminesciene, cu George Custură), la musical sau la spectacol de pantomimă, muzică și poezie (Măiastra, Centrul Cultural „Reduta” din Brașov). Au fost înfățișate drame vibrante, dar și unele comedii cu nu puține flash-uri șfichiutoare (Mafia femeilor, Teatrul de Artă din Deva, sau Cumetrele, Teatrul „Al. Davila” din Pitești). S-au lansat mai multe volume, iar foaierul teatrului a fost străjuit de un stand permanent de carte și de Expoziția pictorului Leonid Popescu (Enigma culorilor). Ca de obicei, printre invitați s-au numărat oameni de teatru de pe ambele maluri ale Prutului (regizori, scenografi, dramaturgi, cronicari). Am avut ocazia să fiu și eu prezentă la acest regal teatral unde am putut aprecia profesionalismul trupelor, dar și interesul, respectul și bucuria publicului spectator. Pentru o privire de ansamblu asupra ediției, vă invit să citiți aici interviul pe care ni l-a acordat dl. Alexandru Grecu, directorul general al Teatrului Național „Satiricus I. L. Caragiale” din Chișinău, președintele FESTIS.
Mariana Ciolan: Sigur că există un concept al festivalului și îl respectați, dar el nu presupune o structură rigidă. Născut în 2008, ca un corolar al mai multor stagiuni de intensă promovare pe scena de la „Satiricus” a dramaturgilor basarabeni și subsumat în acea primă ediție și în următoarea (ambele cu premii) genericului „Dramaturg – Regizor – Text literar – Limbaj scenic”, FESTIS și-a împlinit rațiunea de a exista în continuare prin raportarea strânsă la dramaturgia română. S-a renunțat la caracterul competitiv, iar Festivalul a reunit la alte două ediții spectacole dominate de ideea „rezistenței prin teatru”. În raport cu „matricea” călăuzitoare, cum ați defini ediția din acest an, a VI-a, pe care, din perspectiva duratei și a numărului de spectacole invitate, cred că o putem numi o ediție-record?
Alexandru Grecu: Da, festivalul s-a desfășurat pe tot parcursul lunii octombrie, încât cele douăzeci și unu de spectacole au constituit un veritabil maraton. S-au adunat foarte multe piese pe care urma să le prezentăm publicului nostru. Tema de anul acesta, Gândește liber, este foarte actuală. Nu uităm ce se întâmplă astăzi în lume. N-am mai avut nici o altă ediție în care să organizăm festivalul în timpul unui război. Este ca un fel de sărbătoare pe vreme de ciumă… Ce se întâmplă acum ne îngrozește, eu n-aș vrea să cred că ne aflăm în fața celui de-al treilea război mondial. A gândi liber cred că este foarte important în acest moment și, deopotrivă, a transmite acest mesaj oamenilor. Am ajuns astfel la un program care a cuprins 12 teatre din România, 5 teatre din Basarabia și un teatru din Georgia, țară care face parte din aceeași mișcare politică alături de Republica Moldova și Ucraina. Suntem trei țări care tindem spre Uniunea Europeană, trei țări care încearcă să îndeplinească reformele cerute de UE. Ca și cu România, relațiile cu Georgia sunt foarte aproape de noi în sens cultural. Sigur, cu România, Republica Moldova are și relații economice bine conturate, și proiecte comune, în cultură apar „podurile de carte”, „podurile de arte plastice”, „podurile de muzică”, „podurile de teatru”… Practic, teatrele din Republica Moldova sunt ancorate în mișcarea teatrală din România. Apoi, actorii români joacă mult la Chișinău. Sunt și regizori invitați să monteze aici. De aceea, mi-am dorit să dăm posibilitatea de a veni în fața publicului din Chișinău și unor teatre care, chiar dacă până acum nu erau așa cunoscute în Republica Moldova, produc spectacole de calitate și care au regizori foarte interesanți. Acest mesaj am vrut să îl lansăm în Moldova: noi de fapt, nu invităm oameni străini, festivalul nostru nu este un festival al unor trupe străine. Am deschis FESTIS 2023 cu două spectacole ale Teatrului bucureștean „Stela Popescu”, Hedwig and The Angry Inch, ce poartă amprenta maestrului Răzvan Mazilu, și fermecătorul musical Femeia, eterna poveste și încheiem cu un spectacol al tânărului teatru sucevean „Matei Vișniec”, anume cu Livada, de A.P. Cehov. Au fost două spectacole cu acest text cehovian în festival. În aceasta și constă o curiozitate a festivalului de acum: Livada cu vișini, de la Teatru Național „Radu Stanca”, în regia lui Dumitru Acriș, care este basarabean și a montat cu trupa română din Sibiu; Slava Sambriș, tot basarabean, este regizorul care a fost invitat să monteze cu actorii suceveni. Același autor, două trupe românești și doi regizori basarabeni. Două abordări diferite. Spectacole practic opuse ca viziune, concept, estetică… Și aceasta ne-am dorit-o: să arătăm că regizorii noștri sunt invitați, căutați în România, în lume și pot face teatru de calitate.
M. C.: Două dintre titlurile menționate de dvs. au făcut parte și din selecția FNT 2023…
A. G.: Eu mă bucur pentru teatrele acestea și pentru tinerii regizori. Ediția aceasta a FESTIS se particularizează prin tematica social-politică aproape preponderentă în spectacolele selecționate de noi. A gândi liber însemnă ca și pe timp de război să ai o părere a ta, o părere subiectivă, dar trebuie să ai demnitatea de a te opune, de nu permite ca cineva să te dirijeze, să te manipuleze. „Libertatea trebuie apărată”, vorba lui Vișniec din piesa Lysistrata văzută acum în festivalul nostru. Trebuie apărată pentru că ceea ce am produs, ceea ce civilizația a produs în ultimii 20-30 de ani nu este, cred eu, ceea ce trebuia ca valori autentice, morale, ca valori umane și s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, și nu știu dacă are cine să apere civilizația noastră de acest înger al Răului care s-a pornit, de acești oameni care în secolul XXI pur și simplu nu își dau seama că omenirea se află în pericol.
M. C.: Puteți vorbi, la final de FESTIS, de spectacole care au impresionat în mod deosebit publicul?
A. G.: Vorbim de Occident Expres, în regia lui Alain Timar (Franța), montat cu actori din Suceava, spectacol care a fost în Festivalul de la Avignon de anul acesta și care tocmai s-a întors din turneul în Coreea de Sud, tot cu aprecieri elogioase. Teatrul din Suceava a adus două spectacole valoroase și cred că și Chișinăul merita aceste spectacole, ca de altfel, tot ceea ce a cuprins programul FESTIS. Vreau să remarc teatrul din Petroșani care a venit cu trei spectacole, desigur, Teatrul „Stela Popescu” din București care a venit cu două spectacole de excepție, dar și Teatrul din Turda și al lor spectacol pe textul unui autor contemporan român care, practic a sunat neașteptat pentru publicul Chișinăului. Această satiră, această comedie, dacă nu am fi știut că e de Valentin Nicolau, am fi zis că e a unui autor străin. Mă bucur pentru ei că au reușit un spectacol foarte, foarte bun. Mă bucur și pentru faptul că am făcut cunoscut publicului un autor ca Mirel Taloș și piesa sa Județul fără caiși, cu care a venit Teatrul din Reșița. După reacția spectatorilor care au aplaudat îndelung această satiră politică la adresa epocii ceaușiste, înțelegem că piesa nu rămâne datată, căci viciile omenești nu s-au schimbat, ea poate avea ecou și astăzi când nu a dispărut minciuna afișată cu morgă de cei care ne conduc.
M. C.: În dialog cu numeroșii invitați, cum a fost primită prezența în festival a teatrelor din Republica Moldova?
A. G.: Am decis să participe trei teatre din orașul nostru. Este vorba în primul rând de noi, gazdele festivalului, care am prezentat încă din primele zile de festival premiera cu Unchiul Vanea de Cehov în regia lui Dumitru Acriș, spectacolul inaugural al stagiunii actuale la Teatrul „Satiricus”. Apoi, Tatiana Lazăr a prezentat sub egida Teatrului Național „Mihai Eminescu” un foarte bun spectacol-document despre sărăcie și migrație, Dragoste la pachet, și de la Teatrul „Alexei Mateevici” s-a jucat, cu aceeași tematică, un foarte emoționant spectacol, Podul de piatră, în regia Luminiței Țâcu, inspirat de cartea de mărturii ale unor migranți moldoveni, prezentată în festival, Istorii din străinătate de Iurie Cojocaru, care trăiește la Londra, iar acum a venit la lansarea cărții și s-a aflat în sală printre spectatori. Cred că asemenea spectacole care vorbesc deschis despre viața noastră contează foarte mult pentru schimbarea mentalității societății. Tot Luminița Țâcu a semnat regia spectacolului Gardenia, care a plăcut foarte mult în interpretarea actorilor de la Teatrul „B.P. Hasdeu” din Cahul, iar actorii din Bălți au jucat, cum am pomenit deja, Lysistrata, una dintre ultimele piese scrise de Matei Vișniec. Cu o lună înainte de războiul din Ucraina a apărut această piesă, iar problemele pe care le pune Matei Vișniec sunt actuale și foarte importante. Vreau să remarc și că acest festival își menține încăpățânarea de a avea în programul lui câteva piese de Matei Vișniec, iar în această ediție au fost patru.
M. C.: Pe lângă cele amintite deja de dvs., într-adevăr, au mai putut fi văzute în festival un foarte sensibil și penetrant discurs scenic antirăzboinic cu Caii la fereastră, interpretat cu rigoare și subtile nuanțe de Irina Naum, Cristi Naum și Mihai Gălățan, sub direcția de scenă a lui Vitalie Drucec, basarabean și el, acum regizor la Teatrul „Jean Bart” din Tulcea, dar și Regele, bufonul și domnii șobolani, prezentat de Teatrul „I.D. Sîrbu” din Petroșani, ca expresivă „oglindă a unei lumi în derivă”. Dacă Matei Vișniec nu s-a aflat fizic printre invitații festivalului de anul acesta, piesele sale nu au lipsit. La o ediție precedentă, numele dramaturgului a figurat pe generic ca „amfitrion”. Faptul vine, desigur, din prețuirea cu care îl înconjurați constant, dle Alexandru Grecu, pe acest scriitor. Și trebuie să remarc și că prin Teatrul „Satiricus” există în mod deosebit o punere în valoare a dramaturgiei sale apreciate, pe bună dreptate, în toată lumea.
A. G.: Într-adevăr, când Matei Vișniec a împlinit 60 de ani, noi am lansat un festival care i-a fost dedicat doar lui. Au participat atunci doar teatre care aveau în repertoriu spectacole cu piesele sale. A fost un festival foarte interesant. După aceea, an de an, au urmat ediții în care mereu au fost spectacole cu piese de Matei Vișniec, iar peste trei ani, să nu uităm – timpul trece foarte repede – ajungem la cei 70 de ani ai lui Matei Vișniec, așa că ne gândim de pe acum la spectacole care deja există în Moldova, ca și în România și suntem atenți la viitoarele creații. Îmi doresc ca acea ediție dedicată împlinirii a 70 de ani ai acestui dramaturg, poate cel mai mare pe care l-au avut și îl au românii, să fie o mare bucurie pentru noi toți. Caragiale este enorm de important și este părintele dramaturgiei clasice. Ca și Alecsandri, sunt fondatorii teatrului românesc, sunt pilonii pe care s-a clădit mai departe teatrul românesc autentic. Dar cel mai popular în lume, trebuie să recunoaștem, este totuși Matei Vișniec. Și cel mai montat. Nu există alt dramaturg român jucat mai mult pe scenele din toată lumea. Dar nu există nici un alt dramaturg contemporan, nu contează de ce naționalitate, mai frecvent jucat ca Matei Vișniec. Statistic, în fiecare săptămână, are loc la nivel mondial o premieră după una din piesele sale. Este un fenomen aparte, cum poate cuceri regizorii, directorii de teatru acest Matei Vișniec. Cu siguranță asta vine de la talentul său, de la forma, conținutul estetic al pieselor sale, dar și din generozitatea și bunătatea lui de om. Iată două calități datorită cărora Matei Vișniec are foarte mulți prieteni, foarte puțini sau aproape deloc dușmani. Un talent mare cum este el naște invidie, dar el nu a răspuns niciodată cu aceeași monedă. Matei creează… Eu am un respect aparte față de Matei Vișniec și vreau să aduc aminte că mulți regizori s-au afirmat datorită lui. Și nu doar regizori. Odată, într-o discuție, când îmi vorbea despre preocuparea lui de a o promova pe o tânără autoare, Elise Wilk, pentru că vedea în ea un talent, el menționa totodată o mulțime de alte nume de autori pe care eu nici nu le rețineam. Ei bine, el le citise piesele și se ocupa de promovarea lor… Nu știu câți dramaturgi găsești în lume care să nu-și împingă doar piesele lor, ci să scoată în față și piesele altui dramaturg. Nici regizorii nu se promovează unii pe alții. Dar Matei Vișniec, cum este atât de generos, o face. Consider că a jucat un rol foarte important întâlnirea mea cu el. Și pentru Teatrul Național „Satiricus”. Am montat aici dintre piesele lui Angajare de clovn, Și cu violoncelul ce facem?, Migraaanți. Un lucru pe care l-am făcut cu mare dragoste față de Matei. Spectacolele acestea ne-au permis să aducem multe premii din festivaluri și, totodată, au învățat actorii să gândească altfel. Fiecare spectacol a fost o nouă treaptă. Și asta este foarte important. Pentru că piesele lui Vișniec sunt și o școală de teatru.
M. C.: Un teatru la timpul…. foarte prezent, ceea ce s-a observat și acum în FESTIS. Că este un actor înnăscut, ne-a convins când își citește fragmente de pieseși chiar conferințele sau expunerile sale pe teme teatrale și nu doar teatrale sunt mereu străbătute de un fior dramatic aparte…
A. G.: El trăiește teatrul într-un mod special. Acum, în Portugalia… debutează în regie. La vârsta lui, îl felicit…Își montează Teatru descompus. După fotografiile pe care mi le-a trimis, îmi dau seama că sunt scene foarte bune, bine conturate ca imagine. Sigur că el a reușit să aducă actorii în acele stări interioare potrivite. Cred că va fi un succes. Cred că Matei abia începe…
M. C.: Trecând în revistă afișul festivalului, se observă că a existat și un dialog benefic între clasic și contemporan, iar asta mi se pare a fi o altă dimensiune a festivalului din acest an, după cum justa măsură între cele două domenii ale dramaturgiei este deviză pentru Teatrul Național „Satiricus”, care nu de mult a împlinit 33 de ani de existență. Ce înseamnă acest raport între clasic și contemporan, pentru dumneavoastră, ca director de teatru, ca regizor?
A. G.: Eu cred că fiecare generație își are teatrul său. Și nu numai teatrul, dar și literatura, artele în general, moda vestimentară etc., etc… Ceea ce se întâmplă acum în lumea teatrală este o mișcare normală, sănătoasă. Teatrul contemporan, teatrul modern se axează mai mult pe teme sociale. De fapt, în Europa, tema socială era exploatată de mult. Cu vreo 35 de ani în urmă priveam repertoriul unor teatre din Londra sau Paris, vedeam ce montau ele, doar 30% erau clasici și 70% erau autori contemporani. Așa este logic. Ceea ce eram împiedicați să vedem, prinși cu … construcția socialismului. Și montam piesele la modul general uman, fără să accentuăm problematici contemporane. Sau măcar să le expunem. Montam Shakespeare sau Molière, spectacole bune, dar… puțini regizori încercau să arunce câte o șopârlă… Era normal pentru acea societate. Teatrul se va deosebi întotdeauna azi de cel de mâine. Teatrul este un organism viu. Ca și personajele dintr-o piesă. Eu am susținut întotdeauna că personajele evoluează în ritm cu actorii. Personajele se dezvoltă odată cu societatea. Sunt vii pentru că sunt produsul imaginației și gândirii actorului. Ne dăm seama de asta cu atât mai bine în cazul spectacolelor foarte longevive. Și Teatrul „Satiricus” are asemenea cazuri speciale, iată se joacă Maestrul și Margareta din 1999, iar Ciuleandra din 1996 (e drept, a fost înlocuită interpreta Mădălinei, azi în alt rol, cu o actriță născută… la trei ani după premiera atât de bine primită la Paris). A mai fost cazul unor spectacole pe care am căutat să le reluăm după șapte, opt ani de la prima serie de reprezentații. Era ceva care nu mergea între „mulajul” personajului creat cu ani în urmă și felul cum s-a schimbat actorul în pas cu lumea, el acum nu se mai poate lipsi de Iphone, merge nu cu autobuzul, ci cu mașina personală etc., etc.. Pot să facă abstracție de aceste diferențe poate amatorii, neprofesioniștii care nu înțeleg legătura dintre personaj și ego-ul de actor, dintre conceptul regizoral și conceptul actoricesc asupra personajului…
M. C.: Umblați mult în lume, vedeți teatru peste tot în Europa, în România ați montat în mai multe teatre și ați fost invitat la numeroase festivaluri. De aceea, v-aș întreba cum vedeți astăzi rolul festivalurilor teatrale și dacă au ele un viitor?
A. G.: Da, festivalurile au viitor! Unii spun că sunt prea multe, alții că ar fi prea puține… Eu cred că festivalurile au un rol foarte important. În primul rând te scot din zona de confort. Una e să stai acolo unde ești tu, în provincie sau chiar și în Capitală, dar deja unde totul devine rutină, zi de zi ne ducem unii la alții la spectacole. Chiar dacă sunt zece teatre, tot se instalează o zonă de confort, ne lăudăm unii pe alții. Ne place tot ce facem. Dacă facem ceva care nu-i bun, nu spunem că suntem noi vinovați, nu, este vinovată conducerea teatrului, dacă nu ea, ministerul ș.a.m.d. Numai noi, nu. Dar, iată în această zonă de confort, nihilismul (Caragiale vorbea despre nihilismul românesc)! În festivaluri, nihilismul ne trezește din zona noastră de comoditate. Și observi concurență la teatre care vin din altă parte. Vezi că se face alt fel de teatru, te mai uiți încă o dată ce faci tu. Pe moment îți dai seama că ori ai rămas în urmă, ori faci cu aproximație ceea ce ar trebui să faci sau ceea ce face deja lumea în secolul XXI. Că nu ai putut să-l citești profund pe Shakespeare, cum l-a citit regizorul acela, mult mai profund. Îți dai seama că superficialitatea cu care ai lucrat în repetiții cu actorii îți joacă festa, că și actorii tăi vor fi superficiali, în comparație cu alți actori, de la alți regizori cu care au lucrat. Și atunci, este un fel de resetare. Și această resetare, chiar dacă nu o afișezi, chiar dacă o ții secret, chiar dacă doare, chiar dacă o recunoști doar când te uiți în oglindă sau doar când te culci și îți trece prin cap ceea ce vezi în fiecare festival, și faci comparații, într-un fel sau altul apare. Poate să nu fie observată de nimeni, dar se petrece pentru fiecare creator. Și nu numai pentru regizori zic asta. Dar și pentru scenografi, pentru actori… Se uită la mijloacele de exprimare sau la chestiile tehnice. Cât ar fi de straniu, teatrul modern se întoarce la Stanislavski. Eu sunt de acord că se face foarte mult teatru unde importantă este forma, de multe ori sunt spectacole de bravadă, în care regizorul se complace în fiecare mizanscenă și aproape că își acoperă actorii datorită narcisismului său. Stanislavski zicea că un adevărat regizor moare în actori. Apoi invazia de decoruri nebune, folosirea exagerată a tehnicii moderne și care uneori mai mult încurcă spectacolul, fac să dispară măria sa actorul. Dar pentru mine, teatrul este în primul rând actorul. Dacă nu există actorul, relațiile actorilor, conflictul personajelor, atunci de ce vin la teatru? Aș putea citi piesa acasă. Lumea vine la teatru pentru acest dialog viu între spectator și actor. Aceste elemente folosite în mod exagerat de regizor, fac ca actorul să dispară și să vedem doar decoruri, lumini, gheață, apă, plouă, ninge, tot ce vrei. Numai nu un actor viu care poate să spună o frază fără să te doară urechea. Dar în teatrul modern autentic, cu regizori care sunt de calibru din generația tânără, forma și conținutul au un echilibru extraordinar, în care există gust, măsură la folosirea mijloacelor tehnice care s-au dezvoltat acum enorm, măsură la folosirea decorului și care în prim -plan aduce actorul, cuvântul și atunci mesajul se transmite modern, simplu, firesc și foarte inovator. Sunt pentru un teatru firesc. Cred că acum teatrul are nevoie de o reconsiderare a lui însuși. Așa cum credința este devalorizată și are nevoie acum să se mai nască un Christos, căci tot ce se întâmplă acum în lume este pentru că omenirea a rămas fără Dumnezeu. Noi l-am scos pe Dumnezeu din viața noastră și au crescut oameni iresponsabili, fără frică și în momentul în care a dispărut frica de Dumnezeu, avem ce avem, iată războaie și iar războaie. Este convingerea mea sinceră că ceea ce se întâmplă acum în lume este rezultatul lipsei de credință adevărată… O să mă întrebați dacă sunt și pentru teatrul tradițional. Da, sunt și pentru teatrul tradițonal. Spectacolele tradiționale nu înseamnă că sunt spectacole rele, spectacolele acestea sunt ca niște rochii clasice care sunt moderne în orice timp, ca niște clădiri care au valoare în orice epocă. Dar totul trebuie să fie autentic și firesc.
M. C.: În încheiere, vă rog să ne prezentați pe scurt proiectele acestei stagiuni la Teatrul Național „Satiricus”, care a fost marcată, iată, la început de a VI-a ediție a FESTIS.
A. G.: Avem 35 de spectacole în repertoriu, cel mai nou intrat pe afiș, Unchiul Vanea. Acum Dan Tudor, actor și regizor la TNB și director la Teatrul din Pitești, montează o piesă în premieră absolută în Basarabia, Apostolii de Liviu Rebreanu. Este o piesă de calibru. În România a fost montată puțin, aproape că nici nu este citită. Mă bucur că apare din nou Rebreanu pe afișul teatrului nostru. Ea vine, iată, după spectacolul pus aici în scenă în primii ani ai Teatrului „Satiricus”, ca un musical în genul Broadway care și astăzi este în repertoriu, Ciuleandra. Sper ca și această piesă să dea un spectacol de succes. Nu mă îndoiesc de talentul lui Dan Tudor în genul comediei. În paralel cu dumnealui, regizorul Florin Ionescu montează o comedie bulevardieră, Soțul soției mele, iar eu încep în luna noiembrie o coproducție între Teatrul „Satiricus” și Teatrul „Stela Popescu”. Este vorba de …escu de Tudor Mușatescu, o satiră politică în care jumătate de distribuție va fi din București și jumătate de la Chișinău. Preconizăm ca premiera să aibă loc în 20 februarie 2024, la București și apoi la Chișinău. Este o coproducție susținută de Primăria Bucureștiului și de Primăria Chișinăului, este important că am avut susținere de la ambele primării și este important că acest spectacol se produce, actorii abia așteaptă repetițiile care vor fi și la București, și la Chișinău.
M. C.: Cred că ați mai făcut parteneriate de acest fel.
A. G.: Da, în 2018 cu Sibiul, cu Teatrul Național „Radu Sanca”. Atunci a montat Bogdan Sărătean 100 de minute de libertate, foarte bun spectacol, l-am ținut mult în repertoriu și actorii au călătorit mult. Și acum spectacolul cu …escu, rod al parteneriatului „Împreună prin teatru”, se produce și se va juca lunar, o dată la București, o dată la Chișinău. Această colaborare poate fi numită, zic eu, o unire spirituală și culturală între două state care de fapt sunt o singură țară, România. Și tot aici, la „Satiricus”, deoarece eu n-am mai montat cam de vreo doi ani de zile fiindcă că au montat regizori invitați, voi face Lysistrata, dragostea mea, a lui Matei Vișniec. Va fi un produs „marca” Satiricus. Știu ce s-a făcut la Iași, am văzut cu toții în FESTIS ce s-a făcut la Bălți, mai sunt două montări în Italia, eu vreau să fac altceva și sunt sigur că suntem pe o cale corectă, Matei știe ce vrem să facem și ne-a zis că abia așteaptă să vadă spectacolul. Așa cum s-a întâmplat cu Angajare de clovn, despre care el a zis că e una dintre cele mai bune montări, așa cum am făcut Migraaanți, care a plăcut de asemenea, sper să aibă succes și spectacolul acesta, fiindcă este o piesă pe care eu o apreciez foarte mult și sper să fie un spectacol bun. În afară de acestea, încă un regizor de la Iași va veni și va monta Prenumele, acest spectacol mi l-am dorit de mult și sper ca Radu Ghilaș să reușească să facă un spectacol de calitate. Așadar, am planificat cinci spectacole noi pentru această stagiune. În toamna lui 2024 va începe stagiunea 35 și va fi o aniversare, micuță, dar 35 de ani ai Teatrului Național „Satiricus” sunt importanți…
Arhiva rubricii Interviurile Leviathan
