”Supă cu tăiței” de Costin Tuchilă

909
Costin Tuchilă rubrica sine qua non amintiri din armata leviathan.ro

sine qua non leviathan.ro rubrica logoCompania se întorsese de la instrucție în perfectă ordine, bătând pas de defilare în curtea regimentului, conform regulamentului. Fără cântec însă, nu se știe dacă asta era conform regulamentului. La plecare era musai cu cântec, așa se cuvenea dimineața să se audă frumoasele tonuri ale marșurilor ”Armata populară/Armată din popor…” (unii, glumeți, ziceau ”topor”, urât obicei!) sau ”Douăzeci de milioane…” (autorul de față nu mai cunoaște continuarea). În ziua respectivă, de toamnă târzie, cu puțin praf în regiment (plouase), soarele se întrezărea printre nori. După ce depusese armele și celelalte accesorii la locul cuvenit, tot fără cântec și, de data asta, și fără perfectă ordine, mai degrabă în dezordine, compania de infanteriști cu termen redus se îndreptă spre sala de mese. Respectiva era doar o jumătate din sala de mese clădită de minunații constructori ai socialismului. Explicația era simplă: conducerea regimentului îi separase, conform legislației în vigoare, pe militarii în termen de militarii cu termen redus inclusiv în exercițiul realimentării cu carburanți comestibili, ca să nu iasă cu supărare. Separația era produsă printr-un perete de carton care împărțea în două sala de mese, asta se găsise în grabă la minunații constructori, trecem peste amănunte.

Compania intrase în sala de mese, nimic mai obișnuit. Veniră și necesarele feluri de mâncare, aduse de militarii de serviciu la bucătărie în cunoscutele vase imense, confecționate dintr-un metal neidentificat și numite popular ”ovale” (autorul de față nu cunoaște istoricul denumirii). Nimic mai obișnuit. Doar că la un moment dat un subofițer care trecea agale pe lângă jumătatea de sală de mese auzi un zgomot puternic. Nu, nu era vreo explozie, dar era suspect. Și pentru că responsabilitatea față de ordinea și disciplina în regiment nu-i dădea pace, pătrunse în jumătatea de încăpere. Militarii din companie băteau cu sârg cu lingurile în farfuriile de tablă. Degeaba comandă ”Drepți!” pentru că nimeni nu avea de gând să-l bage în seamă. (Autorul de față nu-și mai amintește dacă subofițerul se înroșise de furie sau nu.) Cum însă zgomotul devenise asurzitor, gata să scufunde onoarea militară, binevoitorii din curte îl chemară urgent pe comandantul de companie, ”Temutul”, mult încercat în disputa cu astfel de rebeli, fie ei și cu termen redus. Deranjat din contemplația în care se adâncise la ceas de amiază, ”Temutul” veni cu pași precipitați și ordonă inteligent companiei: ”Încetați!” Chipiul i se zbârlise, mâinile tăiau aerul. Zgomotul încetă, într-adevăr. Lui îi luară locul semne cu degetele spre inofensiva masă cu ovale și chiar spre farfuriile ce apucaseră să fie umplute. Unul mai curajos rupse tăcerea: ”Toalent!” (Autorul de față precizează că aceasta era prescurtarea curentă pentru ”tovarășe locotenent”.) ”Permiteți să raportez! Supa… priviți!” În supa aproape incoloră se scăldau cu grație ceva tăiței și o sumedenie de mici ființe albicioase, care se curbau de voie, plăcut impresionate de baia caldă în care ajunseseră. ”Supa e plină de viermi”, continuă alt curajos. După câteva clipe de liniște, urmă, evident, disputa cu rebelii reclamagii cu termen redus. ”Temutul” era în pragul turbării și amesteca tot felul de comenzi: ”Drepți, soldat! Culcat, soldat! Afară marș, soldat! Târâș marș, soldat!” Câțiva rebeli mai slabi de înger chiar începuseră a se târî spre ușă, unde îi aștepta soarele întrezărit printre nori. Numai că grosul companiei reîncepu concertul asurzitor cu lingurile și, pe deasupra, în cor, cu glasuri puternice, numai bune pentru apărarea patriei de dușmani, tuna: ”Să vină comandantul regimentului!” (Armata populară avea și astfel de comandanți, desigur). Înjurând de mama focului și mototolindu-și chipiul între mâini, ”Temutul” făcu stânga-împrejur și dispăru.

Autorul de față nu-și mai amintește câte minute trecură. Cert e că zgomotul de metale ciocnite devenise apocaliptic, geamurile se zgâlțâiau temeinic când în pragul ușii apăru comandantul de regiment, un locotenent-colonel de un metru și jumătate, mai degrabă durduliu. După schimbul de saluturi militărești, cu inevitabilele ”Drepți”!, ”Pe loc repaos!”, comandantului i se raportă în cor pricina concertului asurzitor. Ba chiar fu invitat, neregulamentar, să privească în ovalele cu supă și în farfurii… Se așternu o liniște apăsătoare. Comandantul privi. Micile ființe albicioase înotau și mai fericite știindu-se privite de asemenea oaspete înalt. Îi invită pe rebelii cu termen redus să ia loc pe băncuțele respective, potrivite pentru exercițiul realimentării cu carburanți comestibili și își rosti tacticos, cu blândețe discursul. În loc de ”soldați”, din gura blajină ieși însă: ”Măi copii!” Câtă tandrețe, într-adevăr. Ca și continuarea: ”Așa e, sunt viermi în supă. Voi cere explicații subofițerului de la magazie. Nu a verificat cutiile cu tăiței pe care armata le cumpără de la fabrică… Dar, măi copii, vedeți voi, și mămica acasă, când face supă cu tăiței, mai găsește câte un viermișor, doi, ce să facem, mămica aruncă viermișorii și supica e bună! Măi copii…”

Autorul de față recunoaște că, fiind foarte aproape de blajinul comandant, privi cu atenție dacă nu cumva, evocând-o pe mămica de acasă, o nevinovată lacrimă se ivise pe obrazul lui… Nu se ivise.

Urmară saluturile regulamentare și stânga-împrejur. Soarele se întrezărea încă printre nori.

Vezi arhiva rubricii Sine qua non

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...