”Tatuaje” de Florentina Loredana Dalian

753
florentina loredana dalian tatuaje leviathan.ro

ganduri dulci amarui florentina dalian rubrica leviathan.roNu m-am dat niciodată în vânt după genul cu muşchi, ba chiar sunt tentată să consider că abundenţa acestora indică o lipsă în altă parte, anume pe la organul numit creier (să fiu iertată, ştiu că nu-i aşa; dar e acelaşi gen de logică pe care o aplicăm atunci când ”judecăm” o femeie cu sânii mari, la care-i musai să lipsească un număr semnificativ de neuroni; ca şi când Dumnezeu, dacă ar fi pus prea mult într-o parte, cu siguranţă va fi luat din alta, ca o absolută necesitate, pentru păstrarea echilibrului şi a unei dreptăţi pe care noi, oamenii, o pretindem la orice pas.). Cum ziceam, nu m-am dat niciodată în vânt după bărbaţii cu muşchi. După tatuaţi, nici atât! Deşi sunt o adeptă a machiajului la femei, evident cu limită, cu gust şi bun-simţ, n-am înţeles niciodată pasiunea unora (aici, desigur, includem ambele sexe) de a-şi împăna pielea cu tot soiul de desene (oricât de artistic ar fi acestea realizate, oricât de grăitoare la nivel simbolic/sentimental vor fi fiind), de a strica aspectul natural şi plăcut al acesteia, transformând-o, pe suprafeţe mai mari sau mai mici, în şevalet la purtător. Şi, când nu înţeleg ceva ori nu sunt de acord cu o anumită practică, nici nu mă străduiesc să înţeleg. Încadrez chestiunea la capitolul ”mistere mărunte ale vieţii” şi mă aplec asupra lucrurilor care mi se par mai importante şi demne de luat în seamă. Dar pot supravieţui cu faptul că există şi astfel de semeni, cu astfel de gusturi, cel puţin câtă vreme nu mă împiedic prea tare de ei.

Când amica mea m-a rugat să transport până la Ograda pe nepotul ei (prin alianţă) american, am luat-o ca pe o datorie oarecare; sunt obişnuită să fiu şoferul multor oameni, nu mă deranjează absolut deloc, mai ales că, de regulă, merg singură în maşină şi parcă-i bine, din când în când, să mai ai pe cineva în dreapta. Mă prevenise numai să stau jos când voi da cu ochii de el, nu cumva să pic, că individul în cauză e frumos… de pică. Genul la care gagicile fac coadă, se agaţă de el ca scaiul (p-asta iar n-o înţeleg, absolut deloc, dar şi cu asta pot supravieţui), în ciuda încercărilor sale de a se scutura de lipitori. I-am spus că n-am mai picat demult în fund în faţa unei frumuseţi masculine, aşa că nu m-ar deranja să-mi şifonez o ţâră noada, dacă sacrificiul va fi meritat deranjul. N-a fost cazul, pentru că Shane m-a reperat după maşină, când încă mai stăteam comod instalată în scaunul şoferului, cu noada la adăpost de deteriorări majore. L-am recunoscut uşor, după descriere (”înalt, musculos, cu ambele mâini tatuate până sus”. ”Şi dacă-şi pune mâneci lungi, ce fac? Îi ridici mânecile?”), când am văzut o mână complet tatuată umplându-mi geamul din dreapta, apoi un cap aplecându-se de foarte de sus, cu şapca şi ochelarii aferenţi deasupra ei. În fine, câtă vreme nu muşcă, nădăjduiesc că vom putea convieţui cei 20 de km pe care îi avem de parcurs. ”Hello! I’m Shane. Nice to meet you!” ”I’m Loredana. Nice to meet you, too!”, m-am prezentat tatuajelor cu care am dat, politicos, mâna. Când spun american, mă gândesc la un tip dezinvolt şi mediocru (scuze, pare un pleonasm aproape; chiar citeam de curând în ”Jurnalul de scriitor” al lui Dostoievski că dezinvoltura e apanajul mediocrităţii), un ins flecar şi superficial. Ceea ce mă aşteptam să văd pe scaunul din dreapta maşinii mele. Da, ştiu, aceste prejudecăţi de rahat! Probabil şi el se aştepta să vadă o hoaţă de buzunare şi mâncătoare de lebede. În ce mă priveşte, trebuie să recunosc: în timp ce unii îşi pun tatuajele pe piele, la vedere, alţii le poartă bine ascunse în creier. Şi trebuie să mărturisesc că mie, acest gen de tatuaje pe creier, uneori, nu-mi fac deloc cinste. Ca şi în cazul de faţă. Shane s-a dovedit un tip care face conversaţie doar atât cât şi cum trebuie, demonstrând un incredibil simţ al umorului (semn evident şi incontestabil de inteligenţă) cu care mărturisesc că m-a cucerit, de o mie de ori mai mult decât se presupune că m-ar fi cucerit cu muşchii şi tatuajele lui. Mi-a spus amuzat cum a încercat s-o sperie pe prietena mea la telefon, spunându-i că nu-şi va mai pune şapca şi ochelarii şi că va purta mâneci lungi (presupunând corect că ea l-a descris aşa cum chiar mi-l descrisese), astfel încât s-ar putea ca eu să nu-l mai recunosc. Iar eu, băţoasa, care nuuu se impresionează în faţa oricui, care nuuu se dă pe spate în faţa muşchilor şi americănismelor, am trecut, cred că pentru prima oară în cariera mea şoferistică, pe culoarea roşie a semaforului. Motiv de straşnic amuzament pentru Shane care m-a ”ameninţat” râzând cu toată gura şi dantura lui perfectă de american, că sună la poliţie. Eh, nu-i nimic, de-abia o să iau şi eu o amendă meritată. Că alea de le iau pentru parcări anapoda mi se par total nejustificate.

”I have never seen so much rain in my life!”, mi se vaită, obişnuit cu vremea însorită, 95% din an, din Arizona şi Mexic, unde îşi petrece, pe rând viaţa. În România a venit pentru că asta şi-a dorit Monica (pronunţă cu accent pe prima silabă), fosta soţie, ”plecată” de câteva luni. El a iubit-o atât de mult, încât s-ar fi mutat cu ea şi pe lună, dacă asta şi-ar fi dorit.

Copilăreşte, aşa se poartă, semn că sufletul îi e tânăr, chiar dacă greu încercat. În curtea prietenilor mei, îmi explică tatuajele. Ăştia sunt cei patru copii, trei fete şi un băiat, primul avut la 18 ani. Copiii, câte doi din două căsătorii anterioare celei terminate recent prin sfârşitul tragic al mai tinerei sale soţii. Două cranii, semnificând pe Obama şi Băsescu. Asta-i România, ăsta-i Mexic… Mă întreb câtă piele mai are disponibilă şi dacă va fi având de gând să-şi tatueze întreg mapamondul. Îşi ridică tricoul şi-mi arată pe spate cei doi îngeri ale căror aripi formează o inimă. Sper să nu aibă tatuaje şi prin părţile mai intime şi să-i vină ideea să mi le arate. Pe mâna stângă tronează mare o cruce. Mă ”agăţ” de ea, ca să-i pot face un compliment, altfel n-aş putea să-l mint că mă dau pe spate culorile şerpuitoare de pe braţele lui: ”I like the Cross!” Pare să priceapă, fără a schiţa însă niciun gest. Un radio trimite spre noi melodii mai noi şi mai vechi. La unele mai sentimentale şi care-i amintesc de ea, durul cu muşchi şi tatuaje varsă lacrimi adevărate. Îşi şterge ochii, apoi zâmbeşte din nou. Din timp în timp, le declară rudelor lui prin alianţă, recent descoperite, singurele din familia fostei soţii care l-au acceptat şi l-au apropiat: ”I love you, Feri!”, ”I love you, George!” (George în pronunţie englezească, vă rog!). Pe el îl mai gratulează din când în când cu tradiţionalul ”Fuck you, George!”, urare la care ”adrisantul” răspunde asemenea: „Fuck you, Shane!”, spre hazul celor prezenţi. Feri îmi spune că se poartă ca un copil scăpat de acasă, de sub supravegherea atentă a părinţilor, bucuros că mai poate face câte o glumă mai deocheată, întrucât în familia lui aşa ceva nu e permis, tatăl său fiind pastor.

Aproape de ora plecării, ofer amicilor prezenţi exemplare din recent apăruta mea carte, cu dedicaţii. Pentru Shane nu, considerând ca total nefolositoare (poate chiar o jignire) o carte scrisă într-o limbă din care ştie doar trei cuvinte: salut, noroc (pronunţat no rock) şi ”scubituri” (scobitori, adică, la care, când nu le nimereşte, le zice râzând Scooby-Doo, numele personajului de desene animate). Tatuajul de pe creierul meu m-a făcut de râs şi de data aceasta. După ce am terminat de împărţit cărţi şi dedicaţii, Shane mă priveşte cu ochii unui copil la care tocmai s-au terminat bomboanele, întrebându-mă dacă am scris dedicaţie şi pe cartea lui. ”Vrei să-ţi dau o carte?”, îl întreb, cu uimire nedisimulată. ”Da, vreau!”, răspunde cu fermă convingere. ”Dar e scrisă în româneşte!” ”Nu-i nimic, replică. Să scrii pe ea: I love Shane, he is the best man I’ve ever met, şi când vei fi celebră o voi arăta prietenilor mei.” Râde cu toţi dinţii, râd şi eu, adăugând că nu spun cu atâta uşurinţă cuiva că-l iubesc (tatuajul!), dar aduc o carte de la maşină şi o dedic lui Shane, a special person, a beautiful man and a good friend. ”What is it about?” Întrebarea mă scoate din minţi. Decât să mă pui să-ţi povestesc o carte pe care am scris-o, mai bine mă pui să scriu alta. Totuşi, consider ca pe o datorie să-i spun câteva vorbe, să sintetizez ce-am scris, găsindu-mi cu greu cuvintele, deşi e clar că o carte povestită pierde 90% din mesaj. Îi mai spun că în România nu facem bani din publicarea de carte. În America, zice, ”you make a lot of money” din asta. Înregistrez lovitura ca un upercut (asta ca să nu zic luat în barbă) la adresa ţării mele şi a poporului român pe care îl consider cult şi educat. Până la urmă, cultura şi educaţia nu au ca indicator şi numărul de cărţi vândute/cumpărate? Că nimeni nu cumpără cărţi ca să-şi pună slănina pe ele.

La întoarcere, în lumina farurilor în noapte, alternând faza scurtă cu cea lungă, Shane nu mai e deloc americanul tatuat şi cu muşchi. Nu mai râde, nu mai glumeşte, nu mai face pe durul. Îmi povesteşte cu voce joasă tragedia lui, durerea pe care i-a lăsat-o dispariţia Monicăi, amplificată de tristeţea că familia ei îl acuză de moartea ei. E dezamăgit şi de ritualul ortodox de înmormântare. Datorită unei familii care nu a ştiut să-i explice, a rămas cu impresia că noi celebrăm trupul, nu sufletul. Încerc să salvez cum pot, explicându-i că aceea e partea care ţine de tradiţie, dar bineînţeles şi noi, ortodocşii, ca şi catolicii, că doar tot creştini ne numim, credem că omul nu e doar trup, ci mai ales suflet care e veşnic şi nemuritor. N-am însă timp suficient de cateheză, nici nu ştiu cum să abordez aşa în scurt problema, având în vedere că nu cunosc prea mult din obiceiurile lor, din ce ştie el, că n-am înţeles exact ce-l deranjează (în mare, pricep că-l deranjează formalităţile: de ce cămaşă neagră la înmormântare, de ce nouă zile, 40 de zile etc.), astfel că probabil Shane va rămâne pentru totdeauna cu o impresie greşită nu doar despre România, ci şi despre ortodoxie.

Cu motorul oprit, în dreptul casei lui, continuă să-mi povestească. La un moment dat, se opreşte şi îşi face o datorie de onoare, ca orice om educat, întrebându-mă, de complezenţă: ”Do you want to come up?” ”No, thank you!” Îl simt răsuflând uşurat, nu părea deloc dispus de musafiri în noapte. Eu, nici atât de altă vizită. Dăm iarăşi mâna, îmi sărută obrajii, schimbăm politeţuri: ”Keep in touch, maybe we go out for a coffee before I leave.” ”Maybe. Or maybe not.”

Tatuaje. Unii le poartă pe piele, pe braţe, pe spate, pe piept. Alţii, pe creier, alţii în suflet. Suntem o specie de tatuaţi. Cineva spunea cât de greu se scot tatuajele din piele, ce procedură dificilă şi dureroasă se aplică. Dar cu celelalte ce ne facem? Se scot ele mai uşor? Mai puţin dureros? SOS! Nouă cine ne scoate tatuajele??? 

Slobozia, 13 iulie 2014

Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.