”Teatru independent la București” de Gheorghe Miletineanu

109
”Omul-pernă” de Martin McDonagh, regia: Eugen Gyemant, Teatrul Act din București
”Omul-pernă” de Martin McDonagh, regia: Eugen Gyemant, Teatrul Act din București

cronica de teatru logo leviathanAm intrat la Teatrul Act, situat pe Calea Victoriei și am solicitat un program pentru spectacolul pe care urma să-l văd. Nu există. ”Așa-i în teatrul independent”, m-a lămurit plasatoarea și așa a intrat sintagma asta în lexiconul meu.

Știam că teatrul în care intrasem e numit, neoficial, Teatrul lui Marcel Iureș, și am constatat numaidecât, aruncând o privire peste afișele din foaier, că, în cei douăzeci și unu de ani de când există, teatrul a înscris în repertoriul lui piese moderne tot una și una. Iată câteva dintre ele, într-o foartă scurtă enumerare: Thomas Bernhard, ”Creatorul de teatru”, Samuel Beckett, ”Ultima  bandă a lui Krapp”, Edward Albee, ”Capra sau Cine e Sylvia?”. O broșură care mi-a fost dăruită la UNITER menționează adaptări după Ion Creangă, Marin Preda – literatură clasică de înalt carat.

Piesa pe care dorisem s-o văd la Teatrul Act (și am văzut-o, întâmplător, pe o ploaie torențială) era ”Omul-pernă” a scriitorului irlandez Martin McDonagh; am scris nu de mult despre o altă piesă a lui, văzută la Tel Aviv, la Studioul Nissan Nativ”Locotenentul din Inishmore”. Trebuie să reiau o idee sau două din acele însemnări, căci ele cuprind o caracterizare a dramaturgului, credincios sie însuși în mai toate creațiile sale: McDonagh scrie comedii negre, care sunt adesea și comedii macabre, comedii în care umorul, frecvent situat în pragul surrealismului, e sinistru.

”Omul-pernă” este o piesă scrisă în 2003; într-o primă versiune fusese citită la Teatrul Finborough, la Londra, în 1995. A primit în 2004 Premiul Olivier pentru cea mai bună piesă nouă, în 2004 – 2005 Premiul Cercului Criticilor de Teatru din New York pentru cea mai bună piesă străină nouă, și două premii Tony pentru spectacol. A fost nominalizată pentru Premiul 2004 al ziarului londonez ”Evening Standard” pentru cea mai bună piesă nouă. Și, bineînțeles, a fost jucată în numeroase teatre, în Anglia și în Statele Unite, în Irlanda, în Franța și în Lituania, în Iran și în Coreea de sud, în Hong Kong, în Argentina și în Australia, la Ankara și la Genova.

Subiectul piesei izvorăște, într-o oarecare măsură, din experiența personală a dramaturgului, care a scris la un moment dat povești pentru copii și a constatat că anumite povești – ale sale, dar și ale marilor clasici – au aspecte foarte întunecate, care nu sunt evidente de la primul contact cu ele.

Acțiunea piesei lui McDonagh se desfășoară, spun comentatorii piesei, într-un regim totalitar, dar, la drept vorbind, asta nu se simte în text – polițiștii sunt oameni de regulă brutali în toate regimurile, asta face parte din specificul profesiunii lor. În centrul piesei se află un intelectual care scrie povești pentru copii. Poliția a remarcat că există o anumită potrivire, o anumită asemănare între poveștile scrise de acest intelectual, care poartă numele de Katurian, și un număr de asasinate de copii întâmplate în regiune. Destul de repede iese la iveală că făptuitorul crimelor este Michal, fratele retardat al eroului condeier, iar crimele sunt, toate, inspirate din poveștile fratelui său mai mare. Când realizează că operele sale literare, pe care le credea perfect nevinovate, au devenit tiparul unor oribile crime, Katurian își ucide fratele iubit, ceea ce reprezintă un mod de a-și asuma vinovăția pentru acele crime. Polițiștii îl execută pe Katurian, fără nici o judecată, dar decizia lor decurge în chip logic din toată defășurarea acțiunii piesei, iar pentru scriitor moartea reprezintă nu numai o ispășire, ci aproape o eliberare. Ceea ce rămâne oarecum în suspensie este soarta manuscriselor lui Katurian – vor fi ele oare considerate cândva opere de artă valoroase, publicate și elogiate ca atare sau vor fi distruse ca fiind profund nocive. În acest punct, cel puțin unul dintre polițiști se arată tolerant față de maculatura care a inspirat asasinate.

Că piesa este despre responsabilitatea scriitorului, despre răspunderea pe care o  poartă acesta, pe care ar trebui s-o poarte, pentru fiecare rând pe care-l pune pe hârtie pare evident. Mai puțin evidente sunt implicațiile religioase pe care le are unul dintre asasinate, cel al Micii Iisus, o fetiță care se crede Iisus și care e ucisă într-o imitație sarcastică a Răstignirii.

Semnificativă este și slăbiciunea unuia dintre polițiști pentru literatură, o slăbiciune care naște în el vanități caraghioase de literat.

Decorul spectacolului (Maria Nicola) e foarte simplu, sugerând cu elemente puține atmosfera tehnicizată a sediului poliției; spațiul rectangular al scenei e înconjurat din trei părți de publicul instalat pe gradene și e despărțit de acesta prin niște plăci de sticlă sau de plexiglas suspendate de plafon, plăci despre care e greu de spus dacă au vreo funcție în montare sau sunt pur decorative, dar care estetic se înscriu admirabil în ansamblul scenografic.

În acest decor toți interpreții desfășoară un joc a cărui calitate actoricească mi s-a părut excepțională, și unii susțin că nu sunt ușor de mulțumit în privința asta. Ionuț Grama trasează în jocul lui cu finețe și cu eleganță evoluția lui Karturian de la ipostaza de intelectual terorizat și speriat de poliție, și convins de inocența lui, la conștiința răspunderii sale ca scriitor, o răspundere pe care n-a fost capabil s-o onoreze, la decizia de a-și suprima fratele pe care îl iubește și de a-l scoate astfel din joc, asumându-și crimele aceluia, iar apoi la grija, de-acum deplasată, pentru moștenirea literară pe care o lasă în urma lui și la teama rău mascată de execuția pe care o simte inevitabilă.

Cei doi polițiști, subtil diferențiați de Lucian Iftime și Cătălin Babliuc, se comportă cu exact amestecul de violență și șiretenie prin care poliția consideră că poate să descopere adevărul despre o ticăloșie. Amândoi actorii, asemănători în brutalitate, dar diferiți în vicleniile polițienești și în ambițiile lor tainice, conturează pregnant rolul demascator al celor două personaje, lăsând abil sub semnul întrebării mobilurile fiecăruia dintre ei în această binefăcătoare activitate.

Strălucit mi s-a părut și jocul lui Dan Rădulescu în rolul lui Michal, fratele înapoiat mintal, executant docil, candid, al proiectelor de omor elaborate de fratele intelectual. Actorul joacă naivitatea deplină, inconștientă a personajului, dar strecoară abil în jocul lui un parșiv semn de întrebare privitor la sinceritatea lui Michal în aparenta lui inconștiență. E întru totul posibil ca el să se fi delectat cu faptele lui abjecte, intuind că ele sunt abjecte, și să fi găsit un alibi în poveștile fratelui și în propriul statut de întârziat mintal.

Spectacolul, pus în scenă de Eugen Gyemant, e admirabil ritmat, admirabil susținut, admirabil tensionat, admirabil gradat în suita de revelații care duce la concluzia din final.

Cu un singur punct din montare nu mă împac defel – în textul traducerii (Eugen Gyemant) se repetă cu o frecvență enervantă un cuvânt obscen din patru litere care desemnează membrul viril. O singură dată în piesă prezența acestui cuvânt e cu adevărat necesară, pentru că el reprezintă poanta unei anumite scene-cheie. Admit că el trebuia folosit o dată sau de două ori înaintea acestui episod, pentru a pregăti poanta, dar nu admit că era necesară frecvența lui obsesivă. Da, am observat că obscenitatea asta e foarte la modă în România de azi și figurează nestânjenită și în texte cu caracter politic. Țin să subliniez apăsat că nu termenul vulgar în sine mă irită, ci stupiditatea încercării de a echivala în limba română termenul englez fucking, despre care am mai scris o dată, cât am putut eu de limpede, că se intercalează în engleză între două cuvinte fără absolut nici o funcție semantică, așa cum naiba sau dracu’ apar în românește în contexte perfect candide, ca, de pildă, ce naiba caută asta aici?. În acest tip de context sensul originar al cuvântului s-a pierdut de mult și cu desăvârșire.

Câteva zile mai târziu am văzut la Teatrul de Artă – alt teatru independent, mai tânăr, împlinește numai șase ani, și are un sediu cu mai puțin sclipici decât Teatrul Act – piesa lui Vasilii Sigariov, ”Dureri fantomă”. Vasilii Sigariov este un dramaturg post-sovietic, născut în 1977, deci n-avea decât 14 ani în momentul destrămării Uniunii Sovietice. E autorul mai multor piese, jucate nu numai în Rusia, ci și pe alte meridiane, inclusiv România (”Lapte negru”, ”Plastilină”, ”Gărgărițele se întorc pe pământ”, ”Statuia libertății” ș.a.). Se bucură de mare succes și a primit numeroase distincții.

”Dureri fantomă” prezintă, ca și alte lucrări ale scriitorului, o imagine foarte dură a realităților sociale post-sovietice. Sigariov scrie fără menajamente despre alcoolismul devenit o calamitate endemică pe meleagurile scriitorului, despre prostituție, alt flagel endemic pe acolo, despre furtul generalizat din bunul public. E, fără doar și poate, un dramaturg deosebit de înzestrat, însă, în înverșunarea lui demascatoare, nu evită întotdeauna clișeele, și nici melodrama. Finalul ”Durerilor fantomă” conține o asemenea alunecare în melodramă, care tocmai că împuținează întrucâtva încărcătura de tragic a piesei, așa cum s-a desfășurat ea mai înainte.

Spectacolul Teatrului de Artă (regia – Bogdan Budeș) umple sălița lui mititică și ține publicul cu răsuflarea tăiată de la început și până la sfârșit. Sunt încredințat că acest public înțelege perfect despre ce vorbește textul lui Sigariov, ba chiar știe să raporteze adevărurile crude din acest text la realitățile românești ale epocii actuale. Și montarea obține această comunicare cu spectatorii în pofida mai multor ”imperfecțiuni de execuție” din spectacol. Ca simplu plătitor de bilet, le-aș putea, eventual, trece cu vederea, nu și ca profesionist.

George Constantinescu, managerul teatrului, cel care a inițiat crearea – eroică – a acestui organism – în urmă cu șase ani, așa mi s-a spus – interpretează în spectacol rolul lui Gleb, șmecherul deprins cu alcoolul, care vine la ”cimitirul” unui depou de tramvaie ca să fure cabluri din vagoanele abandonate acolo și îi dă de băut lui Dima, studentul paznic de noapte, pentru ca acesta să închidă ochii asupra furtișagului. Lui Dima îi este fluturată pe sub nas și posibilitatea unei partide de sex cu Olga, o femeie tânără căreia ”i s-a dus mansarda” după ce și-a pierdut soțul într-un accident de tramvai și fetița într-un alt accident de tramvai, produs într-o clipă de neatenție a mamei. Între Dima și Olga se înfiripă o relație omenească foarte complicată, foarte gingașă, și Dima refuză sesiunea de sex care i-a fost promisă.

N-am să istorisesc și finalul istoriei. Mă întorc la creația lui George Constantinescu în rolul lui Gleb. Caracterul personajului e ”prins” și redat cu impresionantă precizie, dar dicția actorului este mult mai puțin precisă – actorul profită ca de un alibi de faptul că eroul lui, consumând cam jumătate de litru de votcă ”în interval de conversație”, ajunge destul de repede în stare de ebrietate. Dar beția nu justifică dicția imperfectă, din cauza căreia se pierd în spectacol multe informații esențiale pentru înțelegerea acțiunii piesei. Dacă unul dintre prietenii cu care am văzut spectacolul nu mi-ar fi dat anumite explicații și dacă n-aș fi obținut între timp textul piesei, multe amănunte importante ale subiectului dramei ar fi rămas cețoase pentru mine, chiar dacă, desigur, am înțeles esențialul.

Interpretul rolului lui Dima, Rareș Andrici, pare mai puțin versat în a-și ”colora”, citește nuanța personajul, dar construiește un caracter citeț și, în felul lui, mișcător.

Creația cea mai tulburătoare în spectacol este a Mihaelei Popa în rolul Olgăi. Cu o voce cristalină și cu o dicție impecabilă, tânăra actrița a evitat tentația de a pedala pe ușurătatea eroinei, despre care se istorisește că e cât se poate de accesibilă pentru cei care o întâmpină în depou, dacă aceștia poartă ochelari, ca răposatul ei soț. Olga Mihaelei Popa este, în dereglarea ei psihică, o victimă nu numai a întâmplării, ci, mai cu seamă, a mecanismelor sociale defectuoase din lumea în care trăiește, mecanisme care, totuși, n-au izbutit s-o degradeze cu totul.

Spectacolul Teatrului de Artă a fost distins cu Premii – Marele Premiu, ”Cel mai bun spectacol”, la Festivalul Internațional de Teatru Kolyada-Plays, Ekaterinburg, Rusia – iunie 2017, Premiul pentru cel mai bun actor – George Constantinescu – la Festivalul Internațional de Teatru Independent Constanța – septembrie 2017Premiul pentru Cel mai bun actor – George Constantinescu – la Maratonul Teatrului Independent – Bucharest Fringe, 2015. Spectacolul a participat și la multe alte festivaluri – Fest(in) pe Bulevard (Teatrul Nottara), ediția 2016, UNDERCLOUD – Festival de Teatru Independent de orice, ediția 2016, Festivalul ”25 de ore de teatru non-stop – Respiră teatru” – Sibiu, ediţia 2015, Festivalul de teatru BABEL FAST – Târgovişte, ediţia 2015, Festivalul de teatru Antagon – Timişoara, ediţia 2015, Festivalul Naţional de Teatru Independent 2015.

Îmi dau prea bine seama că, în aceste condiții, dacă mi-am îngăduit câteva observații critice, n-am făcut decât să-mi consolidez reputația de cârcotaș pe care mi-o atribuie unii. Nu-mi rămâne decât să făgăduiesc solemn că, ori de câte ori mă voi mai afla la București, voi căuta montările Teatrului de Artă, în speranța că atunci nu voi avea absolut nimic de obiectat.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.