Astăzi, marți, 8 octombrie 2019, când împlinesc chiar vârsta pensionării (și, desigur, devin pensionar), colega mea Domnica Țundrea a programat la ora 23.00, la Radio România Cultural, spectacolul Teatrului Național Radiofonic, Octavian Goga – Să nu ştie nimeni ce răni te dor, în interpretarea actorului Dorel Vișan, scenariu radiofonic de Costin Tuchilă. Regia de montaj: Florin Bădic. Regia muzicală: Stelică Muscalu. Redactor: Costin Tuchilă.
Mulțumindu-i Domnicăi și Redacției Teatrului Național Radiofonic pentru frumosul gest, reamintesc contextul în care a fost difuzat acest spectacol (premiera absolută în 29 noiembrie 2018, Radio România Actualități). El a făcut parte din proiectul ”Scriitori români interbelici și Marea Unire”, proiect cultural finanțat de Guvernul României prin Ministerul Culturii și Identității Naționale, în cadrul căruia Teatrul Național Radiofonic a oferit ascultătorilor săi şase premiere radiofonice, construite într-un limbaj sonor modern, pentru a celebra spiritul românesc şi identitatea naţională. Spectacolele au avut la bază texte semnate de autori români din perioada interbelică, opere literare de autentică valoare artistică şi istorică, ale căror subiecte reflectă participarea României la Primul Război Mondial şi importanţa Marii Uniri de la 1918. Detalii, aici.
Am considerat – și nu am greșit – că marele actor Dorel Vișan este cel mai potrivit să recite poeme de Octavian Goga, alcătuind un scenariu în care am cuprins atât poezii celebre, cât și fragmente mai puțin cunoscute și pasaje, semnificative în context, din publicistica scriitorului. Asupra scenariului, eu, ca autor, nu mă pot pronunța. Pot spune însă – și acum, când impresiile s-au sedimentat, așa cum am remarcat, alături de colegii din echipa TNR, la înregistrarea în studioul ”Mihai Zirra” al Radiodifuziunii Române (30 octombrie 2019) – că interpretarea lui Dorel Vișan este cu adevărat un regal artistic. Actorul evită orice retorism, conferind fiecărei fraze poetice un ton cald, catifelat, meditativ, cu accente firești, dar cu o pulsație interioară și o intimitate cu textul pe care eu o consider modalitatea esențială de a valorifica prin rostire un poem, cu atât mai mult cu cât el este cunoscut. Totul în atmosfera creată cu măiestrie de regizorul muzical Stelică Muscalu.
Fragment din spectacol
Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă. © Radio România
Pagina de facebook a spectacolului, click aici.
Chipul singurătății
Dacă ar trebui să-l caracterizez în câteva cuvinte pe actorul Dorel Vișan, m-aș afla fără îndoială în dificultate. Nu pentru că, așa cum s-a spus, este un actor proteic. Proteismul este în bună măsură o condiție a artei actoricești. Dificultatea nu ar consta nici în a străbate și a vedea ce se ascunde dincolo de imensa popularitate pe care i-au conferit-o, pentru publicul larg, rolurile din filme, mai recent cel din Senatorul melcilor. Talent excepțional dublat de o conștiință critică mai rar întâlnită în breaslă, Dorel Vișan este de fiecare dată surprinzător: surprinzător când zâmbește, surprinzător când râde, surprinzător în tristețe, surprinzător în melancolie. Farmecă având chipul obișnuit al unui ardelean hâtru, cuviincios, care știe să asculte înainte de a vorbi, cu o politețe care astăzi nu se mai poartă. Nu trebuie înțeles de aici că ar fi lipsit de spontaneitate, dimpotrivă. Dar nu e niciodată precipitat, lăsând să se înțeleagă că momentul de reflecție este o veche obișnuință, din vremea când lumea nu se grăbea. În teatru a jucat, după cum se vede, roluri cât se poate de diferite, realizând mereu compoziții încântătoare chiar și din apariții de plan secund. Nu cred că, actor de primă mărime, a refuzat vreodată să fie distribuit într-un rol secundar. Face parte din meserie, când i-ai înțeles cu adevărat rosturile.
Dorel Vișan este un exemplu rar, cel puțin în lumea de astăzi, de artist fidel unei singure instituții. Nici urmă de conservatorism în această atitudine. Practic, întreaga sa carieră este legată de Teatrul Național din Cluj-Napoca, unde a cunoscut repede notorietatea. Dacă urmăriți lista rolurilor pe care le-a jucat, veți constata cu ușurință cât de bogat este registrul său interpretativ. Ce legătură poate exista între Arlechino din Jocul dragostei și al întâmplării și Woyzeck, între Trigeu din Pacea de Aristofan și Unchiul Vanea, între Sir Toby Belch din A douăsprezecea noapte și Efimița, rol jucat în travesti? În toate, a excelat. Woyzeck rămâne una dintre marile sale creații, un rol care nu numai că i se potrivea de minune, dar căruia i-a aflat cele mai ascunse trăsături sufletești, trecând peste un naturalism oarecum exterior. De altfel, alegerea lui Dorel Vișan pentru acest rol a fost cât se poate de inspirată, actorul dovedind într-adevăr disponibilitate aparte pentru trăirea stărilor-limită, a situațiilor psihologice complexe, în care fiecare nuanță a jocului rezultă dintr-un studiu meticulos, devenind un pariu, o miză expresivă. Cronicile la Woyzeck de Büchner, în regia lui Mircea Marin, și primirea entuziastă făcută acestui spectacol în Germania, după ce se jucase mai multe stagiuni la Cluj-Napoca, atestă tocmai această extraordinară concentrare psihologică a jocului actorului. După ani, vom regăsi aceeași intensitate dramatică în filmul lui Mircea Daneliuc, Iacob (1988), una dintre marile creații cinematografice din ultimele decenii ale secolului al XX-lea.
Totul derivă din înțelegerea profundă a resorturilor jocului dramatic, a felului în care se articulează spațiul teatral, a ”ceea ce nu se vede”. Spiritul modern nu a dizolvat nimic din esența străveche a acestei arte, iar ceea ce s-a inovat se întoarce de fapt pe alte căi la rosturile originare, oricât s-ar crede altfel. Constat cât de exacte sunt observațiile de natură teoretică pe care le face Dorel Vișan când vorbește despre teatru în general, inclusiv în interviul din această carte, care cred că îi definește cum nu se poate mai bine spiritul. Actor de comedie în egală măsură (chiar dacă astăzi asemenea împărțiri nu mai au, în cazul marilor artiști, nici o acoperire), Dorel Vișan se delimitează categoric de funcția de divertisment tot mai prezentă în lumea actuală, când, eventual, punerea în scenă nu e doar o stupidă extravaganță. ”Artistul zilelor noastre, spune Dorel Vișan, își pierde rosturile devenind din propovăduitor și din duhovnic un fel de instrument de divertisment. Dispare seriozitatea, dispare profunzimea, dispare ceea ce Euripide spunea odată, și nu-l mai citim, că «rostul artei este acela de a face suportabilă această vale a plângerii», cum numește el viața. De altfel, foarte mulți înțelepți aduc în discuție această idee că viața este durere. Buddha chiar spune că viața este o continuă durere atât pentru obiecte, cât și pentru oameni și are foarte mare dreptate. Deci aici este marele necaz al zilelor noastre: funcționăm la suprafață și nu funcționăm în profunzime.”
Urmărindu-l, citindu-l, trebuie să observ o dată în plus că, dincolo de umorul său cuceritor, Dorel Vișan este un spirit eminamente reflexiv, care privește departe de orizontul conjunctural, atât de acaparator pentru mulți. Și are curajul de a o spune răspicat, cu o sinceritate și o naturalețe care provoacă întotdeauna satisfacție. Este acea naturalețe pe care a cultivat-o în decenii de carieră și care e întotdeauna convingătoare în artă.
Publicul larg l-a perceput în ultimii ani mai ales prin prisma cinematografului, Senatorul melcilor (1995) sporind desigur cota sa de popularitate pentru cei puțin familiarizați cu rolurile pe care le-a jucat. Nu e nimic rău în asta, filmul cu conotații politice al lui Daneliuc depășind cu mult media creației din ultimii ani, de la noi și din alte părți. Dorel Vișan are o filmografie impresionantă, foarte diversă ca paletă expresivă. Accentele personale, marca de individualitate sunt însă evidente în toate peliculele. Este un actor la care granița dintre comic și tragic devine foarte elastică tocmai pentru că stăpânește atât de bine multe registre de expresivitate. Nu e întâmplător că s-a preocupat îndeaproape de personajul shakespearian Falstaff, dedicându-i un studiu amplu (teză de doctorat), după ce l-a jucat cu un succes enorm la Cluj. Spiritul ludic care tentează orice actor este la el bine temperat, pentru a nu aluneca în exces. Și în film, Dorel Vișan reușește roluri memorabile chiar și în apariții episodice, cum este cea a Gardianului din Cel mai iubit dintre pământeni (1993). Chipul personajului Tudor Bălosu din Moromeții (1988) te poate urmări multă vreme, fiind desprins perfect din universul moromețian. Dar marele rol al lui Dorel Vișan se numește cu certitudine Iacob, una dintre acele creații care înscriu un interpret printre marii artiști. Atât de bine a asimilat aici psihologia și particularitățile specifice ale personajului, ale categoriei sociale din care face parte și ale mediului distinct, ca și spiritul acestei tragedii desprinse din cotidian, încât Dorel Vișan a realizat una dintre cele mai impresionante partituri actoricești din istoria filmului românesc. E un film dur, aspru, dar pe care îl poți revedea oricând, apreciind mereu din altă perspectivă unitatea lui compozițională, acea teribilă atmosferă de coșmar creată din câteva linii, fără repetiții și insistențe inutile. Ultimele minute, aproape mute, ale personajului sunt parcă tragedia unei lumi care trăiește în modul cel mai firesc în miezul pământului, acolo unde umbra morții nici măcar nu te mai poate surprinde, pentru că nici nu mai contează că te poate atinge, te-ai obișnuit de mult cu ea. Iar aceste minute se petrec, paradoxal, sus, sub cerul liber, acolo de unde moartea vine atât de repede, pentru că totul pare să se fi inversat în mod simbolic. Câtă spaimă trăită la modul cel mai simplu și mai ales câtă singurătate toarnă Dorel Vișan în aceste ultime cadre! Chipul lui Iacob atins de gheața morții rămâne una dintre cele mai tulburătoare imagini care se pot închipui.
”Rar am întâlnit om care să se bucure de o asemenea popularitate și, în același timp, să fie bolnav, pur și simplu, de singurătate”, scrie Ion Parhon în postfața volumului de versuri al lui Dorel Vișan, Vremea cireșelor amare…, intitulată Poezia ca înger păzitor. Într-adevăr, cele mai bune poeme ale lui Dorel Vișan sunt expresia unei nebănuite meditații în fața unui cadru din care a dispărut rumoarea lumii înconjurătoare. E ca și cum te-ai privi într-o oglindă care ar șterge în mod neașteptat tot ce e în jurul tău, eliberându-te de orice decor și mai ales de orice altă prezență. Singur cu propriul chip, iată o stare propice meditației lirice. De aici și până la poezia cu tematică religioasă, mai exact la psalmi, nu e decât un pas, unul în care se cuprind interogația, revolta, incertitudinea și apoi dorința de a afla echilibrul sufletesc. În volumul amintit, aflăm o asemenea înfrigurată interogație: „De ce mă obligați /Să mă târăsc?! /Milioanelor de târâtoare /Ale pământului, / Apucați degrabă tibișirul /Și-nvățați-mă tehnica /Și arta târâtului /Dacă aceasta e singura cale /Spre o viață demnă… (?)/Doar un lucru vă cer/ Domnilor profesori: /Când veți constata /Că elevul își întrece maestrul, /Pregătiți găurile voastre puturoase /De târâtoare, /Ca să-mi ascund în ele /Rușinea de-a trăi…” (De ce mă obligați…). Lirica din Psalmi, cel mai bun volum de până acum al lui Dorel Vișan, implică o atitudine care e departe de a fi una de resemnare. Poetul este un imaginativ eliberat de posibilul convenționalism pe care temele din această categorie îl pot conține. Sensibilitatea omului modern impune, chiar în gestul de adorație, o anumită distanță, fertilă, de altfel, poeziei. Dorel Vișan scrie Psalmi numerotați de la 151 încolo, ca o continuare a celor 150 ai lui David, din Vechiul Testament, sentimentul tutelar fiind acela al solitudinii și al dorinței de a afla, pe urme argheziene, un reper care să-i confere sprijin sufletesc: ”La grea-ncercare m-ai pus, Doamne, /Grea cruce mi-ai sortit să car /Cu suliță prea aprigă în coaste m-ai străpuns /N-ar fi nimic, de-aș fi alesul tău, măcar…” (151. Răspunde-mi, Doamne, dacă poți – Un cântec al încercării). Tema este supusă unei tratări variaționale prin care se amplifică deopotrivă orizontul sensibil și figurația poemului, cu un spectru care conține murmurul amar al deșertăciunii, hohotul, întrebarea retorică dar și visul, speranța dar și umbra, penitența în fața unei vinovății mai degrabă metafizice dar și certitudinea apocalipsei. Ultimul Psalm, Ferice de cel care citește…, este subintitulat Apocalipsă. Imaginea întrevăzută a oamenilor fără amintiri este mai înspăimântătoare decât aceea, încă suportabilă, a apocalipsei: „M-am întors să văd al cui e glasul /Și am văzut un fum care se ridica precum o ciupercă… /Și o turmă mare porci /Cu cercei de aur în nări… /Nu mai erau holde pe cuprins și ieslea boilor era curată. / Și-am mai văzut că: /Toți oamenii de pe pământ erau orbi… /Și fiind orbi, oamenii vedeau mereu și mereu / Lucrurile pentru prima oară în viața lor… /Și atunci vedeau altceva /Și nu ceea ce se ascundea în sufletul acestora… /Ei nu puteau face diferența / Între o piatră, un fulg de zăpadă și trilurile ciocârliei… /Și astfel (se) mințeau de dimineața până seara / Și mureau așa… pur și simplu…, /Pentru că nu puteau compara moartea /Cu splendoarea unui apus de soare… /Și-am mai văzut și m-am cutremurat /Că tot pământul era plin de hoituri, / Dar oamenii erau fericiți /Și nu mai puteau să se trădeze între ei /Fiindcă nu mai aveau amintiri…”
Fără amintiri, fără trecut, fără experiența asimilată sau, și mai rău, negând-o cu falsă candoare, nu poate exista nimic, sfârșitul însuși devenind un nonsens. Iată o idee seducătoare, exprimată sugestiv, pe care o pune în pagină, ca un corolar al profesiunii sale de credință, un mare actor.
Postfață la vol. Căutător de destine. Pușa Roth în dialog cu Dorel Vișan (Iași, Editura Ars Longa, colecţia ”Summa cum laude”, 2).
[…] și: Teatrul Național Radiofonic: ”Octavian Goga – Să nu ştie nimeni ce răni te dor”. Interpret… – articol de Costin […]