Plouase și era cam rece. Poate și din cauza vântului ce plesnea plopii, apa Mureșului, câmpurile acum pustiite, gara, acea gară micuță ce se clătina din toate încheieturile scârțâind jalnic, ca un câine scârbit să stea afară așteptându-și stăpânul. Trenul avea întârziere. Când intră în gară, o grămadă de bărbați se repeziră pe poarta ce da spre peron, urcară înjurând în vagoanele neîncălzite și începură să fumeze ca într-o cafenea turcească. Ea mergea pentru prima dată cu acest tren și simțea că se sufocă de atâta fum de țigări proaste. Parcă miroseau mai groaznic decât foile de tabac înșirate de taică-su pe o funie și ascunse sub streașină să se usuce. De acolo lua două, trei foi pe zi, își făcea o țigară și-o fuma plin de mulțumire pe piatra din fața casei. Ăștia din tren fumau cu năduf, de parcă fugea cineva după ei, ori ei fugeau de cineva și aveau nevoie să-și tragă răsuflarea. Vio nu fuma. Poate că o făcea, pe ascuns, când ai lui nu erau pe-aproape, dar acasă nu-l văzuse niciodată fumând.
– Nu vrei să mergem în alt vagon, șopti, simt că mă sufoc de fum.
– Nu, zise Vio, peste tot este la fel.
Așa că încercă să se uite pe fereastră cum plouă peste câmpuri, să numere ciorile care se adunau pe acoperișul gărilor și prin copacii din apropiere, croncănind amenințător. Se lăsa seara și erau ultimele apeluri înainte să zboare spre azilurile lor de noapte. Nici în oraș nu fusese niciodată. Cenușiu, mărunt, deprimant. Nu i-ar fi plăcut să locuiască acolo, se gândi, după ce coborâră din tren și Vio o luă de mână, trăgând-o după el pe niște străzi destul de întunecoase până în fața circului. Nu știa dacă acest cort imens ce semăna cu o iurtă era toată vremea acolo, dar sigur era că stătea scris cu litere mari CIRCUL ORAȘULUI, din toate colțurile sclipeau lumini, se auzea o muzică veselă, ceva nou pentru urechile ei, oamenii stăteau le coadă să intre, râzând ca niște copii, niciun cuvânt despre vremea nenorocită de-afară, despre coada la carne, niciun banc de prost gust, toți erau fericiți și se țineau de mână. Ea credea că numai cei foarte tineri mai umblau ținându-se de mână, la ei în sat așa ceva ar fi fost imposibil, ar fi râs și curcile nanei Lina, să fii aproape bătrân și să te ții de mână cu nevasta, niciodată, cu copilul da, aici nu avea nimeni nimic de comentat, dar cu nevasta era imposibil. Tandrețea se consuma pe ascuns și pe tăcute. Iar aici, perechile se îmbrățișau public. Vio, ca întotdeauna, găsea mereu pe cineva cunoscut, coleg, colegă, oameni din sat care veniseră și ei la circ, fugea de la unul la altul lăsând-o singură cu lumea asta străină. Erau în fața casei de bilete când se întorsese, ceva îl iritase, plăti și intrară, căutându-și locurile.
– Așază-te, zise, vezi fata aia blondă, este din Blandiana, dar stă în București, o prietenă din școala primară, va trebui să o salut, zise, altfel mă va crede foarte necivilizat.
– Păi, nu începe spectacolul?, întrebă, pe scenă au venit o grămadă de fete cu animăluțe, o poți saluta după…
Vio plecase. Vorbea singură, ca de fiecare dată. Acasă vorbea singură, pentru că el lucra în schimburi și dormea mult, pentru că doamna Veta, maică-sa, căuta să-l îndepărteze de ea și cum nu găseau mereu soluții, îl trimitea singur să sape via, iar pe ea să se uite la cele câteva oi împrăștiate pe malul apei, acompaniată de domnul Alex, tatăl lui, o făptură măruntă și blajină care nu știa să spună ”nu” și nici să dea cu pumnul în masă.
– Fată dragă, tu îmi iubești copilul, zicea, și orbii o văd, dar eu, fata mea, eu nu văd niciun viitor pentru voi.
– Din cauza doamnei?, întrebă ea.
– Da și nu. Ea nu te vrea, ai simțit, ai văzut, ea vrea bani și o altă fată, tu n-ai nimic, nici bani, nici casă, numai o diplomă, zise, poticnindu-se în propria-i respirație, ce să facă o familie cu o bucată de hârtie ?
– Eu am studiat pentru hârtia asta, zise, patru ani am răbdat de foame, dar a meritat…
– Iartă-mă, zise, aproape rușinat, cele ce lucrează la colectiv au patru ani de școală, nu studiu, școală… dacă n-ai fi la noi, crezi că te-ai culca sătulă cu diploma sub cap?
– Nu. Mi-ar fi la fel de foame.
Vio nu participa la asemenea discuții. Iar când, revoltată de una ori de alta, îi povestea ce se întâmpla în spatele lui, Vio se enerva și pleca pe uliță, ori în oraș, lăsând-o singură cu doamna Veta și nebuniile ei. Întoarse discret capul și-l văzu cum o sărută pe blondă pe amândoi obrajii, se așeză lângă ea, râdea, aproape că strălucește ca becul de la intrare, își zise și simți că moare de invidie. Deodată s-au stins luminile și a început hărmălaia cu cei câțiva cățeluși dresați. Au urmat acrobații. Fetele, îmbrăcate cu fustițe de voal alb, păreau niște fluturi care se roteau peste capetele lor. Închise ochii. Gândul că sârma se poate rupe și că una dintre ele care se arunca spre două mâini ce-o prindeau din zbor, gândul că acea coardă plesnește și fata cade, zdrobindu-se de gresia murdară de sub ea, n-o lăsa să deschidă ochii niciun minut. Lumea aplauda de nebună, se gândi, sigur este fenomenal să poți zbura peste o sală plină, dar aceeași lume s-ar fi omorât să vadă cum fetei îi plesnește capul, ca un dovleac, să audă urlete și să curgă sânge, lumea se săturase de cele zilnice și orice nenorocire era o schimbare de câteva zile în viața asta de doi bani, ceva nou despre care se va putea vorbi la toate cozile. Își aduse aminte de noaptea de Ajun, în unul din anii de facultate, mirosea a varză, a cozonaci, a mere coapte și ceară de la lumânările din brazi, când o bufnitură puternică sparse idila serii. Erau în bucătărie, ea și mătușa la care stătea în gazdă. ” Ia uite cum mai ninge”, zisese mătușa cu câteva minute înainte, deschizând fereastra, ” este ca în povești…”. Fulgii coborau lin, erau mari de tot, albi, ”fluturii inocenței”, zisese mătușa,”vin spre noi să ne curețe de păcate”, continuase, tocmai când se auzi ceva greu lovind asfaltul ori iarba acoperită de zăpadă, pentru că erau vreo câțiva metri de grădiniță între bloc și stradă. Becurile luminau slab, dar și așa, aplecate peste pervazul ferestrei, au putut vedea corpul unei femei și o pată închisă care creștea în dreptul părului ei negru.
– Dumnezeule mare, țipase mătușa, repede afară, închide focul și hai afară, aici moare cineva…
Era o femeie foarte tânără, poate de vârsta ei, cu un păr bogat de sub care curgea un pârâiaș roșu. Avea fața spre cer, ninsoarea îi acoperea obrajii, capul ei zvâcnea ritmic, de parcă nu accepta moartea, mai spera într-o minune de Ajun, cei de la salvare nu-și puteau face treaba de vecinii adunați pe lângă fată, toți își aduceau aminte de câte ceva, că stătea la scara A, că mergea la facultate și avea un copil de trei ani, că bărbatul bea și curvea prin cartier, iar ”amărâta asta, ziceau, ducea copilul la creșă, studia câteva ore, lucra câteva ore la o cantină, lua copilul, venea acasă, nu înainte să intre la alimentara și să cumpere ceva de mâncare, urca scările până la ultimul etaj cu copilul și plasa de cumpărături în brațe, el nu-i deschidea nici ușa, asculta muzica de la bulgari la televizor, făcea mâncare pentru ei și adormea îmbrăcată pe canapeaua unde el zăcuse toată ziua…” O luaseră cu salvarea, dar a doua zi administratorul blocului le-a spus că murise. Când a venit miliția, bărbatul era tot în fața televizorului și nu-i venea să creadă că ea, nevasta lui, se aruncase de la etajul zece direct la intrarea în bloc. Lumea a vorbit luni de zile despre fata moartă. Nu se mai săturau să povestească. Mătușă-sa zicea, cu vocea ei mereu amărâtă, că este sigură că se auzise de ea și la Mănăsia, pentru că lumea, neavând alte preocupări, în afara cozilor, începuse să descopere plăcerea de-a povesti, de fiecare dată altfel, mai crud, mai trist, făcând dintr-o întâmplare nefericită o istorie a neamului românesc așezat între Giurgiului și Ferentari. Fetele coborâseră de pe funiile lor magice, fustițele fluturau vesele cu tot frigul din cortul imens, lumea aplauda încântată, așteptând intrarea animalelor mai mari. Era vorba de un elefant și un tigru. Slavă Domnului!, totul trecuse fără accidente și sânge pe gresii. Vio nu se întorsese. Aproape nu-l mai vedea peste capetele oamenilor. Parcă se ascunsese sub scaunul bucureștencei. Dresorii îmbrăcați ca niște prinți din O mie și una de nopți se aplecau în fața lor, anunțându-le intrarea elefantului Bimbo. Vedea pentru prima dată în viața ei un elefant. Era impunător. Acoperit cu ceva subțire și mătăsos, cu desene orientale, elefantul saluta lumea, se oprea respectuos în fața mulțimii, îi privea pe toți cu ochii lui mari și triști, pentru că vesel nu era, nici n-ar fi putut, locul lui nu era aici, într-un amărât de cort, ci undeva departe, în libertate, sub un cer înstelat, cu o familie întreagă în jur. Aici era singur cu biciul dresorului și haita asta umană ce-i striga de nebună numele. Începuse să-i fie frig. Era pentru prima dată la circ, ”Doamne, își zise, în noaptea asta sunt prea multe pentru prima dată, poate o fi un semn bun”, nu-i plăcuse, ceva în ea o bloca definitiv, nici nu mai avea chef să stea înțepenită, hotărâse să plece la gară și să-l aștepte acolo pe Vio, cunoștea drumul, erau doar două străzi între ea și trenul de noapte. Se ridică. Din spate cineva începuse să urle, apoi zeci de voci zbierau, era un țipăt comun, de groază, ”tigrul, a fugit tigrul!”.
– Ce, țipă vecina ei de scaun, a fugit tigrul?
– Așa am înțeles, zise, a fugit…
Cineva apăruse în față rugând oamenii să păstreze liniștea și să părăsească cortul fără țipete, pentru că animalul, deja intrat în panică, se va speria și mai tare și se pot întâmpla lucruri groaznice.
– Ieșiți în liniște, zisese dresorul, mergeți pe strada luminată, el a fugit spre pădure, mergeți acasă și nu vă opriți pe drum.
Venise deja o salvare să-i ia pe cei trei peste care trecuse tigrul disperat, sângerau și erau evident speriați de moarte. A ieșit odată cu ceilalți. Vio o aștepta la poartă. Exact acolo unde intraseră cu o oră și ceva înainte.
– Credeam că te-a luat tigrul, zise, hai la gară, este frig aici.
– Rămânem la mătușa mea, zise el, este prea târziu să trecem apa la ora asta.
–Ce-ai făcut cu fata?
– A plecat, zise, stă pe-aproape, are un frate aici, la uzină…
– Și?
– Ne vedem mâine, zise, i-am spus să mă aștepte când ies din schimb. Mai putem sta de vorbă.
– Bineînțeles, mâine… vine potopul, știai ?
– Termină cu gelozia. N-o mai iubesc.
Mătușa era o soră a domnului Alex. Cea mai bătrână dintre frați. Făcuse focul și era cald.
– Draga mea, zise, luându-i mâinile degerate, ești ca o pasăre speriată de furtună.
– Nu, râse Vio, a speriat-o tigrul. A scăpat din cușcă.
– Aveți dreptate, i-a răspuns mătușii, sunt o pasăre… mă simt așa…
Stinse lumina și se întinse pe canapeaua făcută pat în sufragerie. Din sobă răzbăteau lumini slabe, dar căldura avea miros de brad și o amețise. Vio se strecură lângă ea.
– Nu mă atinge, îi spuse, când simți cum își întinde brațele spre mijlocul ei.
– Ești teribilă, zise, fac totul să-ți ofer ceva și la urmă…
– Mi-ai oferit singurătatea. Noapte bună!
Adormi imediat. Cândva, în mijlocul viselor auzi o împușcătură și un urlet. Apoi liniște. Poate era tigrul. L-or fi împușcat, se gândi o clipă. Ori era numai povestea din visul ei. Începuse războiul și trebuia să plece. Cu un tren de marfă, undeva departe de toți, speriată ca un animal rupt din haita lui.
– S-a făcut ziuă, auzi la capul ei glasul mătușii, mai pun niște lemne în sobă să nu-ți fie frig.
– Vio?
– A plecat. Azi lucrează de dimineață. Mi-a spus că te duci singură acasă…
Închise ușa sobei și se opri privind canapeaua.
– Ești tristă? întrebă, și azi noapte aveai ceva tare trist în ochi, sper că totul este bine între voi…
– Bineînțeles, zise, sunt numai obosită.
Se îmbrăcă și ieși spre gară. Casiera era tot cea de ieri.
–Până unde merge trenul ăsta?, întrebă.
– Simeria, zise femeia plictisită.
– Dați-mi un bilet până la Pricaz.
Plăti și se urcă în trenul ce se forma de-acolo. Parcă erau numai patru stații de mers. Apoi, drumul pe jos, prin zăpada care se strânsese peste noapte.
– Sunt liberă, își zise, liberă ca tigrul de azi-noapte. Pot fi împușcată.
Murcia, Spania
Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav
