”Toader (I)” de Gina Zaharia

37
proza de gina zaharia leviathan.ro

cartea de sub braț logo siteToader era al treilea fiu al familiei Tarcoci. Și cel mai mare. Tatăl murise când el avea zece ani şi de atunci se lovise de tot greul gospodăriei. Era isteţ, un ajutor de nădejde pentru Didina care și-a crescut fiii cu trudă până ce i-a dat la oraş să înveţe o meserie.

Locuia într-un sat de munte, oarecum departe de civilizaţie. Nu aveau curent electric, cât despre mijloace de transport nici vorbă. Drumurile erau rele, poteci care tăiau râpile se întindeau mai peste tot cale de vreo şapte kilometri de la prima comună unde Tarcoci învăţase zece clase şi unde autobuzul avea capăt de linie.

La şaisprezece ani băiatul a pornit la oraş, să se înscrie la un liceu de construcţii. A învățat meseria de zidar pe care a și practicat-o îndată ce a terminat școala profesională. Mai întâi a stat la cămin, apoi cu chirie la o rudă căreia îi aducea, din când în când, ţuică şi curcani, preferatele unchiului de la oraş. De la un timp însă i se urî de atâta ploconeală şi hotărî să-şi ia viaţa în piept. Tocmai primise repartiţie pe un şantier de lângă oraş, într-un sat de şes unde se construiau case tip pentru muncitorii zootehnişti de la ferma de vaci din localitate. Acolo a cunoscut-o pe Anişoara, fată oarecum înstărită, fiica preşedintelui C.A.P., care se întâmpla să fie mai mereu prin curte când acesta se întorcea de la muncă. Toader locuia într-o baracă de la marginea satului, alături de alţi patru colegi de echipă, doi dintre ei neînsuraţi.

– Da’ tu chiar nu vezi, Toadere, că Anişoara îşi face drum prin preajma ta? îl întrebă, într-o zi, un coleg.

– Fie sănătoasă, Ilie, nu-s eu de teapa ei, ş-apoi, cine ştie, poate vi se pare!

– Ia încearcă tu duminică la horă şi vezi de ne dai dreptate!

Într-adevăr, Anişoara îi purta sâmbetele şi în curând între cei doi s-a înfiripat o prietenie care în scurt timp a dus la căsătorie. Îndată a venit şi primul copil căruia i-a pus numele Victor, în memoria tatălui său. Cum leafa era destul de consistentă, Toader începu construcţia unei case pe pământul socrului. Îşi încropi iute o gospodărie frumuşică, ba din când în când mai punea un ban deoparte pentru mama şi fraţii săi, al doilea fiind licean cu ambiţii mari, iar celălalt încă în clasele primare.

Într-o zi însă, şeful de echipă făcu o şedinţă fulger:

– Trei dintre voi veţi fi detaşaţi într-un sat din Vrancea. Acolo se va construi o hală de silozuri şi grajduri pentru vite. Toader, tu eşti primul! Nu accept refuz, familia ta are ajutor de la socri. A mai numit încă doi tineri şi într-o săptămână aceștia au luat drumul Moldovei, unde s-au stabilit, în comuna S., tot într-o baracă, deşi toamna începuse să-şi arate colţii. Dar în curând s-a eliberat o casă naţionalizată ocupată de fostul medic veterinar și s-au mutat acolo. Erau anii șaptezeci.

Spre deosebire de colegii săi, Toader s-a acomodat destul de repede cu noul său loc de muncă. Era harnic şi priceput, iar în curând conducerea şantierului îl numi şef de echipă. Avea iniţiativă, era plin de viaţă, cu trăsăturile munteanului pornit să sfărâme drumurile vieţii, oricât de încâlcite s-ar fi arătat.

Dar prietenii l-au părăsit repede. Nu s-au putut acomoda nicidecum. Ba era prea frig în încăpere, ba patul prea tare, ba mirosea a igrasie. În locul lor au venit alţi meşteri. Cu aceștia, Toader a format o echipă unită. Abia după șase luni a mers acasă să-și viziteze familia.

Dar nu numai munca îl înnobila pe bărbat. Şarmul de care dădea dovadă într-o comună destul de mărişoară, firea sociabilă, zâmbetul larg care lăsa să se zărească dinţii îngrijiţi, făcu să-i sară în ochi Victoriei, o fată mai mare decât el cu doi ani şi cu care schimbă câteva vorbe despre timp şi muncile agricole, fapt care conduse la o idilă între cei doi.

– Mi-eşti dragă, Victoria, îi zise Toader într-o zi.

În faţa ochilor se perindă, vreme de câteva clipe, Anişoara şi copilul de care îi era uneori dor, dar îi trecu repede. Prin părul Victoriei, brunet şi lung pănă la talie, se juca vântul. Tare l-ar fi mângâiat şi i-ar fi strâns mijlocul, i-ar fi spus cuvinte dulci, simţea că ceva arde în el cum niciodată n-a simţit până atunci.

– Te voi aştepta deseară pe malul lacului, lângă păduricea de salcâmi, îi propuse Ştefan. Apoi, uşor sarcastic:

– Ştiu că n-ai să întârzii!

Şi Victoria n-a întârziat. Cei doi se aşezară pe iarba proaspătă, deşi rece. Bărbatul o luă în braţe şi o strânse la piept.

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia

1 COMENTARIU

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.