”Toamnă cu lacrimi” de Letiția Vladislav

373
Letitia Vladislav emigranti romani diaspora leviathan.ro

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roSăptămâna a trecut ca un vis. Toamna continua să fie frumoasă. După ce se terminau ”audiențele oficiale”, absolut necesare existenței noastre aici, eram liberi să facem ce vrem. În cartierele noi nu am fost. Centrul vechi al orașului, râulețul ce mergea paralel cu strada principală, ba chiar și peste ea, podul fiind o adevărată bucurie pentru ochi, pădurea de aluni, ce avea și afine și ne zăpăcea cu pacea profundă, muzica frunzelor ce-și luau rămas bun și ”drăcușorii” din capul nostru  ne aduceau aminte că dincolo, unde se termina strada, este zonă de frontieră, fără oameni cu puștile gata să tragă. Acolo începea Franța și, într-o bună zi, vom vedea Parisul. Visam și muream de frică. Eram liberi, fuseserăm anunțați că vom pleca într-un alt oraș și că acolo vom rămâne definitiv. Și acolo am ajuns două seri mai târziu. Nu era rău. Alt autobuz, altă rută, aceeași muzică populară, păduri ce începuseră să-și schimbe culoarea. Era tot un fel de lagăr, cu multe naționalități. Se făcuseră mici grupări, unguri, polonezi, ruși, români, numai ”bună ziua” se spunea în germană, în rest fiecare vorbea în limba lui. Conducerea lagărului era prezentă pentru a ne ajuta. Cei mai mulți erau ex-emigranți din România, ce trăiau acolo de zeci de ani. Cum noi eram patru, am căpătat camera cea mare. Avea o baie separată și o bucătărie în comun. O doamnă din Polonia și fiul ei ocupaseră camera de lângă balcon. Și a treia cameră era ocupată de Heidi și Norbert, doi bănățeni tineri, mereu veseli și puși pe glume. Situația ne unise, împărțeam totul frățește, uneori mâncând împreună ce pregătiserăm noi, femeile. Cel mai mult ne plăcea mâncarea doamnei din Polonia. Era nemaipomenită. Căpătam un fel de ajutor social, camera unde stăteam nu costa mai nimic, plătind numai apa și încălzirea. A fost un adevărat circ cu ceasurile fixate pe calorifere, unde puteam vedea ce am consumat. Cei veniți cu zeci de ani înaintea noastră uitaseră că noi nu puteam vedea așa ceva în apartamentele noastre. Îi întâlneam pe stradă ori la plimbarea de seară și, de fiecare dată, ne aminteau să nu lăsăm caloriferele deschise tot timpul, pentru că ne va veni un preț pe care nu-l vom putea plăti. Deschideam căldura dimineața, câte o oră, iar, după ce copiii plecau la școală, stăteam în frig. De fapt nu era chiar frig, soarele mai încălzea bine, dar dacă nu te mișcai și camera era la nord, simțeai că este răcoare. Copiii adorau școala. Mergeau cu autobuzul până în satul vecin, situat într-o pădure, școala era un vis de clădire, în mijlocul unui vârtej de frunze de toate culorile. Mai jos, pe lângă cazarmele americanilor, era un centru sportiv și piscină în aer liber. Plus o grămadă de jocuri pentru copii. Nici nu intrau bine în casă, că refuzau să mănânce, își luau costumele de baie și o porneam pe jos până la cazarmă. Era o bucată bună de drum, dar nu ne permiteam să plătim patru bilete de autobuz, plus intrarea, pentru că banii căpătați erau puțini și ne uitam la fiecare cent. Vremea bună durase toată luna septembrie. Soțul căuta de lucru, eu trebuia să merg câteva luni la un curs de germană, pentru că nefiind la o școală nemțească, nu știam să scriu. Recunoașterea studiilor din țară era una. O slujbă pentru o absolventă de facultate era alta. Trebuia să învăț să scriu. La asta nu mă gândisem în țară. A fost un șoc, însă trebuia să fac față situației. Din fericire, cursul intensiv la Institut era plătit, deci nu apăreau cheltuieli în plus. Și la curs eram internaționali. Greci, ghanezi, polonezi, arabi, ruși, sud-americani, până și o grupă de chinezi și doi americani din Boston erau cu noi. N-a fost greu. Toți învățaseră germana în țara lor, însă pentru a-și continua studiile aveau nevoie de certificate, cu care puteau demonstra că și aici făcuseră cursuri și absolviseră examenele necesare. Eu eram total întoarsă pe dos. Copiii erau treji când plecam. Se duceau singuri la școală și își încălzeau singuri mâncarea. Soțul, după atâta stres și nopți nedormite, era internat la spitalul din oraș. Avea ceva la stomac. Îl ascultam entuziasmată pe Wolf, profesorul grupei mele, scriam de zor tot ce ne cerea, citeam textele obligatorii și încercam să nu mă gândesc acasă.

– Ce ai lucrat înainte să vii aici?, m-a întrebat o ex-rusoaică ce emigrase cu familia din Riga la Chicago, o fată obraznică, plină de ea, că nimeni din grupă nu o suporta.

– Și tu?, i-am răspuns cu o întrebare.

– Eu sunt dentistă. Vreau să-mi recunosc diploma și să deschid un cabinet aici.

– Eu scriu, i-am spus.

– Cărți, nu?

– Da.

– Ăștia nu au niciodată bani…

– Adevărat, i-am spus, dar eu am lucrat altceva și am scris cărțile noaptea.

– Și n-ai bani să plătești o femeie care poate avea grijă de copii?

– Nu. Noi suntem emigranți. Avem bani puțini.

– Vorbești germana, de ce nu lucrezi?

– Nu știu să scriu.

– Ești o scriitoare analfabetă?

Întrebarea o făcuse cu o voce așa de tare, că Wolf întrerupse convorbirea cu cei din Ghana și veni la masa noastră.

– Ce vrei să știi, Raissa?

– De ce nu are o femeie care-i îngrijește copiii…

– Asta nu-i treaba ta. Ei au venit de puțină vreme aici, trebuie să treacă examenul și apoi i se va recunoaște diploma. Ca și diploma ta. Tu ai bani. Ea nu are.

– Dar are frică…

– Da, am spus, da, îmi este frică… însă eu sunt prea săracă pentru o femeie. Trebuie să mă descurc singură.

– Prea târziu, zise rusoaica-americancă, trebuia să înveți o meserie… ori un bărbat cu bani… eu am bani. Meserie și bărbat.

– Raissa, o dojeni blajin Wolf, nu toate femeile au făcut medicina… Iar milionarii… unde dracu să-i găsești?

Dacă am fi fost singure, cred că i-aș fi zgâriat obrăjorii poleiți, dar sunase de pauză. Câteva fete îl ”răpiseră” pe magnificul Wolf, altele se învârteau în jurul lui Pablo, un argentinian foarte citit și plăcut. Meral era cu mine.

– Ce te interesează pe tine ce griji are ea?, se rățoi Meral înainte să ieșim afară, în fiecare zi cauți pe cineva să-l faci praf…

– Mâine ești tu la rând, râse rusoaica, voi, europenele, sunteți așa de labile și neajutorate.

– Învață geografia continentelor, răspunse Meral, Ankara nu este în Europa.

Nu avea nici un rost. În fiecare zi era ceva nou. Raissa era sus, pe baricade și arunca cu vorbe în jos.

– Tu ai servitor?, am întrebat-o pe Meral.

– Nu. La ce? Ca arheolog, nu prea stau acasă. De ce ți-e frică, întrebă din nou, de ceoloveaca asta? Te invidiază. Ești proaspătă. Însă are dreptate când spune că ai ceva greu pe suflet…

I-am povestit de soțul bolnav, de spitalul unde nu puteam intra decât la orele de vizită, iar la aceste ore eu eram la Institut, de cei doi copii ce rămâneau, pentru prima dată în viața lor, singuri și de imensa mea frică să nu se întâmple nimic rău cu ei. În București cumpăram ziarul, dar nu aflam nimic de rău. Războaie, atacuri de bănci, oameni răpiți și eliberați pe milioane, toate astea se petreceau, bineînțeles, la capitaliști, nu la noi. Că nu știu ce moldoveni violaseră și omorâseră o fată în Parcul Tineretului, auzeam în tramvai. Singura sursă de informații la șapte dimineața. Aici, cumpăram, ca și acasă, ziarul. Întâi citeam horoscopul.Acasă nu-l citisem niciodată. Nici nu știu dacă era în ”România liberă”. Aici trebuia să-l citesc. Era ca o necesitate. Să știu ce mă așteaptă. Nu s-a potrivit niciodată. Și nici acum, după treizeci și șapte de ani, nu se potrivește. Apoi citeam despre fata îngropată de vie într-o pădure. După ce a fost violată. Criminalul făcuse o cușcă de lemn, cu o gaură pentru respirație, pentru că avea de gând s-o chinuiască mai multă vreme. O îngropase și acoperise cușca cu crengi. După o furtună teribilă, cușca se acoperise cu frunze și pământ, iar fetița a murit sufocată. Ziarele scriau în fiecare zi de ea. O vedeam în fața ochilor. Și o comparam cu ai mei. Eram permanent neliniștită. Nemții o luau mai ușor: ”Plângi, liniștește-te, fii pozitivă, totul trece”. Eu înghețam numai citind ziarul. Din nou mă întrebam dacă n-ar fi trebuit să acceptăm Caransebeșul, unde domnul Croitoru, șeful soțului meu, dorea să ne exileze pe vecie, de ce n-am luptat mai departe, cine știe, poate am fi reușit și nu trebuia să stau aici, plângând după ce intrau copiii în pat, moartă de frică, nesigură și redusă la un număr într-un registru oficial. Devenisem un zero. În două săptămâni.

– Liniștește-te, mi-a ordonat soțul, ne faci pe toți nebuni. Suntem aici, rămânem aici. Pentru copii este mai bine. Noi doi am pierdut trenul.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Vezi și: Letiția Vladislav: ”Duc țara în mine, ca pe o a doua inimă” – articol de Pușa Roth la rubrica România celor 100 de ani văzută din diaspora

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.