„Tovarășa Domnișoară” de Cornelia Bartels

41
valea plopului valeni memorii cornelia bartels leviathan.ro

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsCând se apropie 15 septembrie nu se poate să nu te gândești la școală, la începutul școlii, după o lungă și mult așteptată vacanță de vară. Pentru că așa a fost mereu, de când mă știu elev în România. De la grădiniță, școala primară și până la terminarea liceului, așteptam cu emoție această zi. Uniformele școlare erau pregătite din timp de mama, spălate, călcate, aranjate, curate. Apoi ghiozdanul școlarului, mereu prea greu pentru umerii elevului, mai târziu servieta liceanului, ceva mai ușoară, dar plină cu speranța unui Bacalaureat  de succes, ne-au însoțit anii copilului școlar. Îmi îngădui, pentru câteva momente, să fiu din nou școlarul de odinioară, cel puțin acum, în preajma acestui 15 septembrie, de care am amintit…

Și dacă tot îmi amintesc de copilărie, nu pot să nu poposesc cu gândul, în satul meu natal, acolo unde mi-am petrecut aproape toate vacanțele de vară, de toamnă, de iarnă… desigur că mai poposeam pentru o săptămână două și la malul Mării Negre, la Eforie Sud, stațiunea „Vasile Roaită”, uneori la Techirghiol sau în frumoasele stațiuni Covasna, Băile Herculane, Călimănești, Sovata, de care îmi mai aduc aminte cu mare plăcere. Dar vacanțele de vară erau lungi (și totuși prea scurte!), așa că petreceam mai tot timpul la țară. Și asta era o mare bucurie pentru mine. Mă simțeam puțin privilegiată de soartă. Ca să ai unde să te duci vara era ceva, nu toți colegii mei de școală aveau această fericire și rămâneau pe la casele lor, într-un oraș cu asfaltul încins de căldura de peste zi. Ca să rămâi vara în București nu era o plăcere. Căldură mare, zăpușeală, teatrele, opera închise. Mai vizitam rudele în Cluj, Timișoara, Iași, dar scurt, căci mama era de părere că vizitele scurte sunt cele mai bune, altfel se puteau isca probleme, certuri, deh, ca între membrii de familie care se văd din an în paște și se adună unele și altele să-și reproșeze. Așa că, la țară, vaca, porcul, găinile, rațele, dar mai ales văile, câmpiile, pădurile și copacii ne așteptau cu brațele deschise și rămâneam prieteni pe tot timpul vacanței.

Dar mai ales îmi reamintesc acum, mai mult decât altădată, cum arăta satul. Pășesc pe ulițele lui, pe cărările de la marginea lui, colindând pe dealuri și păduri cu o adâncă nostalgie în suflet, și asta îmi  face bine, și mă îndeamnă să împărtășesc bucuria ce mă cuprinde acum în acest mijloc de septembrie, după atâția și atâția zeci de ani… Refac un drum, de atâtea ori bătut cu piciorul, de-atâtea ori făcut, atât de cunoscut și drag mie.

Dacă coborai din tren la Vălenii de Munte și vroiai să mergi mai departe spre comunele și satele răspândite printre dealuri și văi pline cu pruni și meri, trebuia să iei ori rata de Bătrâni, ori pe cea de Starchiojd, dacă nu aveai șansa să te ia Nea Aurică, birjarul satului, el cu șareta lui, te ducea chiar până în fața casei. Aici trebuie să mărturisesc că, de câteva ori, nu ne-am putut urca nicăieri, așa că am luat-o curajos pe jos. Drum lung, e drept, uneori ne opream undeva, la o casă de gospodari ca să înnoptăm, și-apoi, dis-de-dimineață, o porneam din nou la drum. Alteori reușeam să îl parcurgem cu chiu și vai până seara târziu… Pe atunci nu treceau alte mașini pe-acolo, doar căruțele pline cu fân…

Și așa, odată urcată în mașina mereu arhiplină, și dacă mai aveai șansa să apuci un loc la fereastră, te pregăteai să cuprinzi cât vezi cu ochii, ochii orășeanului însetat de peisajul mioritic, ținutul atât de cunoscut, să vezi cât mai multe din locurile acelea miraculoase, ascunse între văi și dealuri plini cu meri și pruni. Și-apoi, după ultima oprire în Drajna de sus, șoseaua coboară în serpentine scurte, străbătând Valea Zeletinului, câmpie aruncată ca un covor moale pe spinările dealurilor fără nume. Zeletinul presărat cu povești și istorii de mult uitate. Au mai rămas unele semne din lemn sau piatră, așa numitele troițe, semne înfipte în pământul uscat, semne de aducere-aminte, de amintiri din copilăria risipită prin iarbă, prin fânul proaspăt cosit, pentru că de pe aceste locuri s-a ridicat și copilul de odinioară care-și retrăiește acum amintirile…

Peisajul binecunoscut al ținuturilor copilăriei te însoțește până undeva la capătul pământului care aici se cheamă Starchiojd, așezare pierdută în vreme, aflată în filele cărților de istorie a locurilor, consemnată în date și fapte, un loc unde se țineau târguri de vite, de produse, eveniment important și abia așteptat, unde se întâlneau o dată pe an sătenii din împrejurimi. De aici, mai departe nu mai pleacă alte drumuri peste munți, doar cărările făcute de pasul omului în căutarea roadelor pădurii, sau a urșilor în căutarea locurilor cu zmeură… Și undeva, între Vălenii de Munte și Starchiojd se află satul meu,Valea Plopului, așezare de munteni harnici și gospodari. Vechiul sat așezat între două dealuri, își înșiruie casele de-o parte și alta a unui pârâu de munte cu un nume simplu, Plopeanca, și număra câteva sute de familii. Aici nimic nu era altfel ca oriunde, în orice alt sat sau comună din toată țara. Oamenii mișunau într-una, ca într-un furnicar, cu treabă. Aici nu lipsește nici tocănitul morii așezate undeva la capătul de jos al satului, mai la drum, lângă apă. Mă obișnuisem cu tocănitul ei înfundat, ritmic, toc-toc-toc, până seara târziu, semn că Aurel a lui nea Tudor, morarul satului, macină, macină grâu pentru pâinea cea de toate zilele. Aici nu lipsesc nici cocoșii, deșteptătoare sigure pentru săteni. Ceasornice harnice luate la întrecere în curțile gospodăriilor sau pe gardurile din jurul caselor, în măcinatul timpului, deopotrivă de harnici la trezirea satului ca și moara la măcinatul grâului sau porumbului. Și moara își începea tocănitul încă dis-de-dimineață… după primul cântat al cocoșilor de altfel.

Și undeva, sus, pe vârful unuia dintre dealuri, așezat aproape în mijlocul satului, domină ca o cetate albă, școala. Clădire nouă, curată, de care se mândreau sătenii. Oamenii și-au așezat casele în jurul ei parcă ocrotind-o. Acolo sus, îmi reamintesc foarte bine, prin anul ’66 a venit o tânără absolventă a Institutului pedagogic de 3 ani din București, ca profesor de limbă și literatură română, ocupând locul eliberat de Doamna învățătoare, ieșită la pensie. Doamna învățătoare era soția preotului, aveau casa aici și mulți ani de zile și i-a dedicat cu modestie și iubire copiilor și oamenilor din sat ca preoteasă și învățătoare respectată. Directorul școlii era un domn învățător căruia i se spunea Nea Puiu. Nu am știut niciodată cum îl chema cu adevărat, așa era el cunoscut, aici unde oamenii se salutau între ei cu „să trăiești, nea Vasile”, sau „ce mai e nou, țață Leană, pe la tine? Nea Gheorghe s-a făcut sănătos, poate merge la prășit?”. Toți se știau care cu cine, cu ce, cum își petreceau viața la țară… era o mare familie…

Nea Puiu, Directorul școlii, era un bărbat înalt, sever, parcă avea mersul puțin șchiopătat, dar făcea pașii apăsați și grei, impunători. Mai era și Ionel, profesorul de sport cu care mai organizam fel de fel de activități, călătorii prin coclaurile locurilor, el fiind cel  tânăr, copil născut, crescut și reîntors după studii tot aici, în satul lui natal. Așa a venit ea, tânăra absolventă din București, căreia oamenii i se adresau, la început, cu Domnișoara. Dar mie îmi plăcea să-i spun Tovarășa Domnișoară. Era cu adevărat Domnișoara de București, venită aici, pentru că aici a fost repartizată. Un om tânăr, vesel, sportiv, foarte activ și dornic să înfrunte cu curaj, singură, noul ei început de viață. Era un om vesel, păstrându-și alura firească şi calmă, cu un zâmbet îngăduitor pe chipul ei puțin băiețesc. A fost imediat bine primită și îngăduită în vatra satului, oferindu-i-se chiar și posibilitatea de a locui într-o casă abia construită, dar nelocuită. O casă cu prispă, fără curent electric, dar cu o curte mare, care a găzduit-o mulți ani. Casa se afla undeva, vizavi de casa preotesei, fosta învățătoare care a îndrăgit-o de îndată ce a cunoscut-o. Și cum preoteasa era mătușa mea, am avut mereu prilejul să o văd, să o cunosc și chiar să ne împrietenim, căci la venirea Domnișoarei, eram și eu la rându-mi o tânără de 21 de ani… care niciodată nu a întors spatele cărărilor și oamenilor de pe aceste locuri. A fost o frumoasă prietenie care a durat câțiva ani buni, pierdută apoi între filele întâmplărilor vieții, și-mi pare rău că așa a fost să fie…

Uneori o întrebam dacă nu-i lipsește tumultul orașului, al Bucureștiului, pe care l-a părăsit cu convingerea că aici, în acest sat ascuns, își va găsi împlinirea visurilor. Aproape 14 ani a rămas acolo. În acești ani a terminat Facultatea de filologie, la fără frecvență, a cumpărat o mașină cu care făcea naveta între București și Valea Plopului și și-a rânduit viața cu disciplină și reguli de trai foarte precise. O Tovarășă Domnișoară care s-a dăruit copiilor mai mult decât ei înşiși. Care nu a mutat stâlpii cu lumină electrică de pe străzile bucureștene, în schimb și-a mutat biblioteca de-acasă. Avea nevoie de cărți aici, unde începutul nu a fost deloc ușor pentru un om tânăr. Recunoștea toate astea, în desele noastre întâlniri la gura sobei din casa preotesei, unde ne adunam seara, la lungi șezători, sporovăieli la pâlpâirea focului din sobă și a lămpii cu gaz… La început s-a simțit singură, stingheră în casa gazdei necunoscute. La început făcea săptămânal naveta la București, la familie, la oameni cunoscuți. Dar cu timpul a renunțat la navetă. Satul a învăluit-o ocrotitor găsindu-și rostul, liniștea… ni se mărturisea „Aici, când am sosit, nu cunoșteam pe nimeni. Știam doar unde-i situat geografic satul, mă informasem înainte de repartiție, ca să știu unde mă duc să muncesc. Primul drum l-am făcut însoțită de tata, care mi-a găsit și gazda. Aveam numai 20 de ani. Mai târziu, mi-am luat inima în dinți și am bătut la ușa Doamnei, fosta învățătoare, proaspăt pensionată, care m-a primit ca pe copilul ei, ca și cum ne-am fi cunoscut de când lumea. Asta a schimbat total situația mea… Eu nu prea eram bisericoasă. Nu fusesem la biserică și nu știam că ea este soția preotului din sat… așa că, după ce am aflat toate astea, am început să merg  și la biserică. De dragul ei. Un om deosebit care mi-a oprit pașii aici, în sat, primindu-mă în familia ei cu o mare căldură sufletească. Ceva nou pentru mine”.

Îmi amintesc că o vizitam la școală, unde-și petrecea mult timp, uneori îi mai aduceam din cărțile mele și i le dăruiam. Se bucura Tovarășa Domnișoară care a rămas o mare iubitoare de copii, o adevărată Doamnă Profesoară… chiar  numită prin 1972 directoare, în locul lui Nea Puiu care îmbătrânise între timp… Am căutat-o de multe ori la școală. Era mai mereu acolo. Organiza tot felul de întreceri sportive, coruri, recitaluri. Se ocupa de copii cu  tot sufletul.

Îmi amintesc cum am coborât împreună dealul, părăsind școala care a fost a doua ei casă, dar nu am străbătut ulița principală, ci am tăiat drumul pieziș, prin spatele școlii printre pruni. O scurtătură știută numai de ea. Așa se ferea de ochii curioși care o urmăreau după perdelele lăsate. Fiecare pas, fiecare mișcare, venire sau plecare erau sub observație, dar așa, printre pruni, drumul era neobservat, liber. Îmi amintesc cum am ajuns pentru prima oară la ea, în casa unde locuia de câțiva ani buni. Aflase că, în taină, o numesc Tovarășa Domnișoară, dar nu s-a supărat, mi-a destăinuit cu un glas puțin ironic: „Să știi că nici nu am de gând să mă mărit. Îmi place viața aici la țară, nu duc dorul capitalei”. Mi se mărturisea uneori cu un zâmbet trist, dar liniștit, oprit în colțul gurii, despre cum își petrece aici viața, viața la țară. O altfel de viață decât aceea de oraș, dar pe care ea o acceptase, o modelase după principiile ei de viață. O credeam. Și eu îmi doream în taină să ajung aici, chiar am plantat o salcie, undeva în spatele casei mătușii, cu gândul sincer, că odată, cândva, voi ajunge aici și sub ramurile salciei voi scrie poezii… iar noua mea prietenă va fi alături și vom petrece verile împreună… Vise.

Casa în care locuia Tovarășa Domnișoară, deja prietena mea, era o casă mică, neterminată peste tot, în tencuială, dar mie mi-a plăcut încă de la început foarte mult. Avea un pridvor alb și curat care-mi dădea impresia că toată casa e albă și frumoasă. Poate și soarele mă ajuta să o văd atât de albă și frumoasă. Și-acum revăd pridvorul acela alb, înconjurat de pomi și multă verdeață. În fața casei se așternea un covor proaspăt de iarbă, oh, iarba verde, verde de-acasă, pentru că și eu mă simțeam întotdeauna când soseam aici, la ea, ca acasă. O a doua acasă. Aici găseam liniștea aceea neclintită, curată. Și, pe deasupra, cărțile Domnișoarei îmi stăteau la dispoziție. Și timpul era de partea mea, aici, în lumea dintre dealuri. Am vizitat-o și în București, mai târziu, căci prietenia noastră s-a păstrat câțiva ani buni, dar acolo, în oraș, reîntâlneam un cu totul alt om. Nu mai era aceeași Tovarășa Domnișoară din satul meu natal, ci doar o tânără Domnișoară ca multe altele. Își pierdea din harul dascălului tânăr, iubit și respectat de copiii și oamenii satului. Cred că acest sentiment îi dădea o alură anume, învăluind-o într-o mantie deosebită, de om deosebit. Cu idealuri frumoase. Pe străzile Bucureștiului își pierdea această alură. Devenea un tânăr în goană după ceva nou în lupta cu cotidianul, mereu nemulțumit, neliniștit, dornic să facă mai mult…

Casa în care locuia era înconjurată cu un gard de scânduri a cărui poartă rămânea mereu dată la o parte. Nici câine, nici pisică sau alte viețuitoare, nici zarzavaturi sau răsaduri proaspăt greblate, numai un covor de iarbă verde. Ana era mereu la școală. Citea la lumina lămpii până noaptea târziu. Fereastra rămânea luminată vreme îndelungată și toți sătenii știau că Tovarășa Directoare citește, nu doarme. Nu mai avea timp pentru altceva. Uneori, îi spuneam că ar fi frumos dacă… dar nu mă lăsa să continui. Îmi doream să găsesc casa dascălului aidoma celor din cărțile de povești pentru copii sau din poveștile lui Slavici. Nu era așa. Ana a rămas, totuși, Domnișoara de oraș ajunsă în lumea satului pentru câțiva ani, dăruiți cu liniște copiilor de aici. Și copiii o iubeau cu adevărat. Și sătenii se obișnuiseră cu ea. O Domnișoară devenită aici Tovarășa Directoare pentru câțiva ani, în școala din inima satului și a sătenilor ei…. Respectată și iubită. O Domnișoară care și-a dăruit câțiva ani buni din viața ei copiilor din satul dintre dealuri…

12 septembrie 2020                                                             Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

1 COMENTARIU

  1. Minunată scriere! Mi-a readus în memorie clipe frumoase petrecute în vacanțe la țară, la bunici. Felicitări, doamnă Cornelia Bartels!

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.