Artă şi migală în făurirea ceştilor de cafea
Pasiunea cu care erau lucrate ceştile şi suporturile de cafea, cu o varietate de ornamente foarte căutate în acele vremuri, ajunsese până la un grad extrem de decadenţă. Pentru a satisface toate cererile şi diferitele gusturi, au fost lucrate modele variate, unele fiind vândute la un preţ foarte scump.
Suporturile de cafea erau lucrate astfel: din aur şi bijuterii pe email; din email (smalţ) cu flori şi aur; numai din aur peste care se gravau flori; din argint, iar deasupra flori gravate; împletituri din sârmă de argint; din piatră stelară; din jad; din piatră sângerie; din coarne de rinocer; din abanos încrustat cu argint; numai din abanos; din tombac de Saxonia, dedesubt cupru acoperit cu sclipici de aur şi deasupra specii florale în relief; din aloe; din cupru, iar deasupra smalţ rece. La cele făurite din alamă simplă, pe partea cu nestemate şi smalţ, în interiorul lor, era ataşată o fanfară de mici dimensiuni, astfel că, în momentul în care se sorbea cafeaua şi se atingea butonul aflat dedesubtul ceştii, începea să cânte. Aceste suporturi de valoare aveau mare căutare şi erau cumpărate în perechi.
Revenind la ceştile de cafea, cele mai căutate erau cele din metale vechi, din Saxonia, numai albe sau albe cu flori, maro sau de culoarea părului de cămilă. Pe motiv că nu ar ţine otrava, existau şi ceşti din coarne de rinocer renumite şi din cristal. Amintesc, de asemenea, şi existenţa ceştilor simple de cafea.
S-a observat, desigur, cum, de-a lungul secolelor, cafeaua turcească a fost băută din ceşti sub diferite forme şi culori. Se impune întrebarea dacă au existat modelul şi mărimea ideale de ceaşcă. Deşi nu a fost definită o formă standard a ceştii de cafea, regula generală este ca ea să nu fie prea mare. Diametrul gurii poate fi între 4–7 cm, înălţimea 4–6 cm, iar farfuriuţele pot avea diametrul, în general, între 10–13 cm.
Morala turcească. Obiceiuri
Râvnita licoare, savurată de secole în fiecare dimineaţă de majoritatea populaţiei globale, a devenit parte din vieţile noastre şi nu poate fi concepută zi fără ea. După oricare masă ar fi, cafeaua este cea care o încheie şi am ajuns în punctul în care nu putem renunţa la ea. Ȋn special, în acea perioadă, cafeaua turcească avea tâlcul, morala şi expresiile sale proprii: vicioşii de cafea (kahve tiryakisi), vatra de cafea (kahve ocağı), ghicitul în cafea (kahve falı), ceaşca de cafea (kahve fincanı) sau ”o ceaşcă de cafea este considerabilă până la patruzeci de ani” (”bir fincan kahvenin kırk yıla varan hatırı“). Cafeaua era băută în funcţie de momentul zilei sau ocazional. Cafeaua de dimineaţă era băută în două momente: prima era băută la trezire, a doua, cu puţin înainte de mijlocul zilei. Aceste cafele erau uneori cafele cu lapte (sütlü kahve). Alte cafele mai erau: cafeaua de oboseală (yorgunluk kahvesi), cafeaua de ghicit (fal kahvesi), cafeaua de cleveteală (dedikodu kahvesi), cafeaua de pauză (mola kahvesi), cafeaua de după masă (yemek sonu kahvesi), cafeaua ginerelui (damat kahvesi), cafeaua cu sare (tuzlu kahve), cafeaua peţitorilor (görücüler kahvesi). Ȋn general, în morala turcească, dacă o invitaţie la masă era refuzată, exista expresia: ”Poftiţi să ne beţi cel puţin cafeaua amară”. Or, vicioşii (tiryaki), când dădeau de cafea şi ţigări, îşi exprimau bucuria în versuri: ”Tutun, cafea/Chefuri sadea” (”Kahve tütün/Keyifler bütün“). Ȋmi sună în urechi întrebarea: ”Este/era uşor să fii vicios?”
Din ceea ce se povesteşte în cartea lui Elias Petropoulos (1), ”Cafeaua turcească în Grecia” („Yunanistan’da Türk Kahvesi”) despre ”tiryaki”, nu se ştie dacă în ziua de azi există tipuri de vicioşi. Existau însă unele particularităţi ale vechilor vicioşi. Astfel, în vechime, băutorii de cafea sau vicioşii beau în general cafea tare (sertiko; sert) din ceşti groase pentru a nu-şi arde buzele, iar cafeaua să se menţină caldă. Ȋnainte de a sorbi cafeaua, ei beau un pahar cu apă rece dintr-o înghiţitură, pentru a-şi curăţa gura şi gâtul de alte arome şi a simţi gustul exact al cafelei. Fiecare vicios bea în felul său cafeaua. Dacă ceaşca avea vreo fisură, cafeaua era refuzată. Dacă se întârzia servirea, începeau să întrebe: ”Unde e cafeaua? O cureţi de mustăţi?” Unii, din varii motive, nu se grăbeau să dea comanda de cafea, alţii îşi beau cafeaua pe îndelete, cu pauze prelungi, în linişte şi visare, cu alte cuvinte, lăsând sufletul să huzurească. Erau şi cei care beau cafeaua dintr-o suflare, pentru a se trezi, ori pentru a le reveni gustul gurii. Cafeaua, din ce stă, se limpezeşte şi lasă zaţul. Acest zaţ îi amuza pe băutorii de cafea şi mulţi dintre ei îl mâncau fie lingând ceaşca, fie cufundându-şi degetele în ceaşcă, neconsiderându-se aceasta o ruşine. Bineînţeles că, această practică nu mai există astăzi. Care ar fi diferenţele dintre cultura cafelei de ieri şi cea de azi? Obiceiul cafelei şi ceremonia servirii ei, ghidarea societăţii au fost puse în aplicare de către cea mai mare dintre instituţiile ierarhice şi factorii de decizie, Palatul Otoman.
Astăzi, cafeaua încă este unul dintre cele mai importante elemente ale culturii turce, nelipsită mai ales la ocazii speciale, chiar dacă, în timp, tradiţia a suferit unele schimbări. Este foarte adevărat că şi azi căutăm o companie pentru o discuţie amicală la o cafea într-un moment de relaxare. Cafeaua devine astfel o scuză nemaipomenită pentru întâlniri de moment, dar care se pot prelungi dacă discuţiile cu „tovarăşul de cafea” (”kahvedaş”) sunt atât de plăcute, încât sorbim cafeaua cu mici înghiţituri pentru a nu se termina repede. Se obişnuieşte, în astfel de situaţii, să se spună: ”Cafeaua e un pretext, conversaţia regească!” (”Kahve bahane, sohbet şahane!”). Fiindcă în faţa noastră se află un prieten care ne înţelege şi ne încălzeşte sufletul. Atmosfera devine şi mai plăcută în sunetul muzicii. Multe cântece având ca temă cafeaua au fost compuse: ”De-aş fi o ceaşcă de cafea” (”Bir fincan kahve olsam”); ”De-aş fi o ceaşcă de cafea/Iubirea a patruzeci de ani aș avea,/Ţi-am dat toată viaţa mea /Dacă-ai privi, ce vei vedea?”), ”Eu sunt un ibricel de cafea” (”Ben bir küçük cezveyim”), ”Cafeaua vine din Yemen” (”Kahve Yemen’den gelir”), ”Punga e din catifea, vocea vine din cafea” (”Kadifeden kesesi, kahveden gelir sesi”) ș.a., interpretate de artişti faimoşi. Aşa stând lucrurile, să nu vă gândiţi că acestei magice băuturi tradiţionale, atât de iubită şi care de 600 de ani încoace ne încălzeşte sufletele sub diverse forme, i s-ar clătina tronul. Pentru că ea e mai mult decât o simplă băutură: „Inima nu vrea nici cafea, nici cafenea,/Cafeaua e un pretext, inima un prieten vrea.” (”Gӧnül ne kahve ister ne kahvehane,/Gӧnül bir dost ister kahve bahane.”). Ȋn cartea sa, mică dar interesantă, ”Povestea cafelei” (”Kahvenin Öyküsü”), Taha Toros (2) ne povesteşte despre cafea şi dependenţa de ea: ”… [Cafeaua] nici nu a fost pusă încă în ibric şi fiartă, că a fost adusă în secret la Istanbul de doi arabi. Şi aşa a început povestea interesantă a cafelei. Mai întâi, a fost interzisă, ba chiar pedepsiţi cei care beau, dar a mers în subteran; de data aceasta, ibricele au aburit ilegal. O perioadă, au fost date chiar ordine, un fel de ultimatumuri: «Soţia celui care bea cafea va cădea în gol.» Văzând că nu se poate trece peste acest viciu, a fost legiferat la nivel de demnitari la Palat şi Sharia; astfel, tiryaki au devenit independenţi…”
”…După aceea, dă-mi mâna, Europa! Mai întâi, a început să se bea la Viena, după un război cu otomanii. Apoi, un ambasador otoman a comercializat sacii de cafea pe care i-a luat cu el în Franţa, spunând: «Cei care vor muri cu cafeaua în stomac vor merge în rai.» Astfel, la Paris a început să se bea ca fiind «vin turcesc». Englezii, la început, nu prea au înţeles ce este; pentru un timp, au vândut ca leac în farmacii…” (3)
Astfel ne spune Taha Toros povestea interesantă a cafelei, ca fiind: ”la Istanbul, interzisă”, ”la Paris, modă”, ”la Londra, leac”.
(1) Elias Petropoulos (1928–2003) a fost un autor grec, folclorist și istoric urban. S-a născut în Grecia, dar a petrecut o mare parte din viața sa în Franța, deținând un loc unic în viața intelectuală a Europei. Ȋn ”Cafeaua turcească în Grecia” descrie metodele de preparare şi servire a cafelei, dar scrie şi despre vicioşi (tiryaki), narghilea, table, rahat (lokum).
(2) Taha Toros (1910–2012), scriitor, poet, birocrat turc, deţinător al unei bogate arhive de istorie culturală turcă, foarte bun cunoscător al sultanilor şi al Istoriei Otomane, fiind vizitat de profesori din afara ţării pentru a se informa şi a se bucura de vastele sale cunoştinţe. Ȋmbrăţişează literatura în anii liceului, iar după ce au început să-i fie publicate poeziile în revista ”Hayat”, îndrăgeşte poezia. Ȋnainte de asta, a fost preocupat de muzică şi caricatură. Moare la Istanbul, la vârsta de 102 ani, în deplinătatea facultăţilor mintale, în reşedinţa sa din „Etiler” (cartier de bogaţi), liniştit, în patul său, la 10 minute după ce a spus: «Eu vreau să dorm».
(3) Traducere de Urfet Şachir.
Bibliografie:
Elias Petropoulos, ”Yunanistan’da Türk Kahvesi”, İstanbul, İletişim Yay.: 1995
Taha Toros, ”Kahvenin Öyküsü”, İstanbul, İletişim Yay.: 1998http://www.turkkahvesidernegi.org/guncel-kahve-haberleri/detay/Osmanlida-Kahve/195/674/0
Vezi arhiva rubricii Traditiones de Urfet Șachir
