Din momentul în care un geniu fără nume din Etiopia a decis să usuce, să macine și să fiarbă în apă praful rezultat din fructele roșii descoperite de caprele lui Khaldi, cafeaua, această licoare cu aromă îmbătătoare, a cucerit aproape întreaga omenire. Încă de timpuriu, medicii arabi au proclamat cafeaua ca fiind un medicament-minune. Gânditorii – mari băutori de cafea –, de la Voltaire la Jonathan Swift și Jack Kerouac, au dezbătut temeinic teme literare și filosofice în casele de cafea, devenite adevărate cafenele literare. Honoré de Balzac a murit, potrivit relatărilor, din cauza consumului de cafea în exces (de asemenea, a fost suspectat de sifilis). Se pare că Johann Sebastian Bach (1685 – 1750) a fost, de asemenea, un pasionat de cafea. Atât de mult, încât a scris o compoziție despre această delicioasă băutură. Cunoscut mai ales pentru muzica sa liturgică, lucrarea sa Cantata cafelei este aproape o excepție în creația compozitorului. Scurta operă comică a fost scrisă în 1732 pentru ansamblul ”Collegium Musicum”. Acesta a fost fondat de compozitorul german Georg Philipp Telemann în 1702, iar Johann Sebastian Bach l-a condus cu regularitate între 1729 și 1739 la ”Cafeneaua lui Zimmermann”, care a găzduit ansamblul încă din anul 1720. În acei ani, era o cafenea cunoscută la Leipzig și era centrul de întâlnire pentru clasa de mijloc. Libretul are la bază o poveste petrecută chiar în ”Casa de Cafea a lui Gottfried Zimmermann” (cum i s-a mai spus), în Leipzig, Germania, unde a avut loc și premiera în jurul anului 1734. Fiind o cantată de concert, dar pusă în scenă cu costume, aceasta descrie, într-un mod satiric, dependența de cafea, care era o problemă socială în Leipzig la vremea respectivă. Colaborarea artistică cu autorul libretului, Christian Friedrich Henrici, cunoscut sub numele de Picander, s-a transformat într-o prietenie profundă. Cel mai important motiv pentru a scrie cantata cafelei este încercarea de a interzice cafeaua în Germania acelor ani, fiind considerată un nărav. Partitura este scrisă pentru trei soliști vocali (tenor, bas și soprană), orchestra fiind formată din: flauto traverso, două viori obligato, violă, clavecin și basso continuo. Textul amuzant, poate cel mai bun pe care l-a scris poetul, este compus ca oratoriu comic. Un tenor explică povestea la început și, din nou, la sfârșit. Libretul ne introduce în lumea burgheză din Leipzig. Tema cantatei este confruntarea dintre două generații. Încercarea tatălui (Schlendrian) de a-și descuraja fiica de obiceiurile sale cu privire la cafea este povestită într-un stil comic. Deși părintele Schlendrian a spus-o de o sută de mii de ori, el se plânge că fiica sa nu-l ascultă și-o avertizează să nu mai bea cafea. Totuși, fiica lui, Lieschen, îi cere tatălui să rămână calm și îi povestește despre cât de mult este iubită cafeaua (”Ah, ce dulce, dulce cafea!”) și ce s-ar face ea dacă nu și-ar bea neprețuita licoare: ”Dacă nu mi s-ar da voie să-mi beau micuța ceașcă de cafea, de trei ori pe zi, în suferința mea m-aș transforma într-o friptură zbârcită de capră”. Tatăl Schlendrian încearcă să găsească punctul slab al fiicei sale, căreia nu îi pasă ce spune el. Prin Lieschen, personajul principal al lucrării, Bach a promovat pasiunea sa pentru cafea. Timp de aproximativ 25 de minute, tatăl Schlendrian încearcă să-și convingă fiica prin diferite tertipuri să renunțe la cafea. În prima fază, o amenință cu dezmoștenirea, la care aceasta îi răspunde că renunță de bună voie la ce i s-ar fi cuvenit, în favoarea cafelei. Amenințarea cu tot felul de pedepse, nu are ecou în inima lui Lieschen. Ea rezistă în fața tuturor pedepselor și elogiază cafeaua:
”O, cât de dulce este cafeaua!
Mai dulce decât mii de săruturi,
Mai catifelată decât vinul muscat,
Nu pot fi fără cafea, nu pot fi fără ea!
Dacă ai de gând să-mi oferi ceva,
Atunci dă-mi cafea!”
În cele din urmă, tatăl îi spune că nu o va lăsa să se căsătorească și va rămâne fără soț, atâta timp cât ea insistă să fie încăpățânată. Asta este prea mult și ea promite să renunțe la cafea, cu condiția ca tatăl să îi caute imediat un soț. Deși Lieschen părea convinsă după aceste cuvinte, în esență ea nu intenționează niciodată să renunțe la cafea. Între timp, ea răspândește pe ascuns vestea, printre potențialii pețitori, că va accepta să se căsătorească doar cu cel care îi va permite să bea toată cafeaua pe care și-o dorește. La final, toate cele trei personaje admit consumul de cafea ca pe ceva natural, ceea ce constituie chiar morala poveștii. Această mică operă comică este și o critică a autoritarismului patern și a unei viziuni mai moderne și mai deschise asupra rolului femeii, acțiune care se făcea simțită în unele părți ale Europei din secolul al XVIII-lea.
În Cantata cafelei, Bach a desenat muzical imaginea plastică a două personaje opuse, cu umor și talent. Argumentele și replicile se împletesc într-un dialog amuzant, îmbinându-se armonios. Într-un apendice adăugat textului lui Picander, viclenia tatălui este învinsă de viclenia fiicei, iar piesa se încheie cu o concluzie conciliantă și cu un trio distractiv cu cor. Această anexă este atribuită lui Bach însuși potrivit căruia, din motive de echilibru muzical, partea scurtă a naratorului trebuia extinsă. Pe drept, această cantată este considerată printre cele mai bine realizate lucrări ale lui Bach în domeniul muzicii profane.
La începutul secolului al XVIII-lea, consumul de cafea în Germania era deja un obicei larg răspândit. În Germania, prima cafenea s-a deschis în 1673 la Bremen, de către olandezul Jan Dantz, urmată de altele la Hamburg și Hanovra. În 1675, cafeaua a fost introdusă la curtea din Brandenburg de către un medic olandez încurajat de Frederick William, cunoscut pentru atitudinile sale calviniste. La începutul secolului al XVIII-lea, la Leipzig erau deja deschise opt cafenele și zece la Berlin. Inițial, cafenelele erau privilegiu masculin, motiv pentru care femeile au înființat ”Kaffeekränzschen”, pentru a degusta această infuzie. Din câte se știe, locuitorii orașului Leipzig, unde locuia în acel moment Johann Sebastian Bach, au devenit dependenți de această substanță potentă și exotică, recent introdusă din Lumea Nouă. În timp ce o mare parte a populației a salutat cu entuziasm noua băutură, o altă parte a considerat-o un obicei prost. Boabele de cafea, prăjite, măcinate și, în cele din urmă, filtrate, au fost noua modă a secolului. Dar ce l-a determinat pe Bach să scrie o cantată pe un subiect laic și chiar banal, precum cafeaua? În 1729, Bach a preluat conducerea ansamblului ”Collegium Musicum” din Leipzig, format dintr-un grup de studenți la muzică. Ei se întâlneau în fiecare vineri seara la ”Zimmermann Café” (Zimmermannsche Kaffeehaus), cu sediul în strada Sfânta Ecaterina (Katharinstrasse 14), în fața pieței, pentru a da concerte. Vara cântau în aer liber, în grădina Zimmermann (miercuri între patru și șase după-amiaza). Este foarte probabil ca unele dintre cele mai cunoscute lucrări seculare ale lui Bach, cum ar fi concertele de clavecin și cele orchestrale, să fi fost scrise tot pentru ”Collegium Musicum”.
Mangalia, 3 februarie 2020
Surse bibliografice:
https://www.murekkephaber.com/kahve-kantati-seyirciyle-bulusuyor/5111/
https://anfaengerwriter.blogspot.com/2016/11/jsebastian-bachn-kahve-kantat.html
https://sanatkaravani.com/bir-kultur-haline-gelen-kahve-hayatimiza-nasil-girdi/
Arhiva rubricii Traditiones de Urfet Șachir
