”Tunsu și ai lui” de Pușa Roth

1038
Pușa Roth Ion Ghica Tunsu si Jianu leviathan.ro

istorii și istorioare rubrica de pusa roth logo leviathan.roAm trecut de curând pe la Ghergani şi mi-am adus aminte că în această localitate s-a stins de viaţă Ion Ghica, la conacul său care mai există şi azi, deşi de-a lungul anilor a avut altă destinaţie. Acum conacul este al urmaşilor lui Ghica, dar nu asta este important pentru noi, ci Ion Ghica (12 august 1816, București – 22 aprilie 1897, Ghergani, județul Dâmbovița), personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, academician, scriitor, diplomat, matematician, om politic și pedagog român, prim-ministru al României de trei ori, între 1866 și 1867 (două mandate), respectiv între 1870 și 1871, președintele Academiei Române de patru ori (1876 – 1882, 1884 – 1887, 1890 – 1893 și 1894 – 1895).

Ion Ghicac
Ion Ghica

Dintre lucrările sale m-am oprit la ”Scrisorile către Vasile Alecsandri”, care au fost scrise spre sfârşitul vieţii. Asupra împrejurărilor în care prozatorul şi Alecsandri s-au hotărât să-şi scrie unul altuia ne informează chiar Ion Ghica: ”Într-o seară lungă de iarnă, pe când ninsoarea bătea în geamuri, așezaţi pe jaturi la gura sobei, dinaintea unei flăcări dulci şi luminoase, am petrecut ore întregi şi plăcute cu amicul Vasile Alecsandri, povestindu-ne unul altuia suvenirile noastre din tinereţe. Se apropia de ziua când ne-arn adus aminte de camerile noastre de culcat şi ne-am despărţit găsindu-ne amândoi la un gând, zicându-ne: de ce nu ne-am scrie unul altuia, sub formă de epistole intime, cele ce ne-am povestit într-astă-seară; poate că unele din istorioarele noastre ar interesa pe unii dintr-acei cari n-au trăit p-acele vremi?”

Cred că vă mai amintiţi, doamnelor şi domnilor, că Vasile Alecsandri nu a scris decât trei epistole, însă Ion Ghica a continuat să scrie cu perseverenţă, la îndemnul poetului, care preţuia „verva fericită” a autorului, intuind vocaţia epistolară a acestuia. Alecsandri a făcut toate demersurile ca aceste epistole să fie publicate şi în anul 1880, îl anunţă pe Iacob Negruzzi că se află în posesia primelor epistole trimise de Ghica, ”preţioase schiţe de moravuri vechi şi de datini istorice”. Aceste scrisori vor apărea în revista ”Convorbiri literare” începând cu anul 1880 şi până în anul 1884*). ”Scrisorile către Vasile Alecsandri” sunt considerate de George Călinescu drept ”muzeul Carnavalet al nostru, organizat de un bun artist”**).

M-am oprit la un fragment dintr-o epistolă întitulată ”Tunsu şi Jianu”, primul, Tunsu, ”fost paracliser şi ţârcovnic şi candidat de diacon”, cel de-al doilea, chiar Iancu Jianu pe care l-a cunoscut la moşia unde se retrăsese familia Ghica din cauza ciumei din Bucureşti adusă, după spusele autorului, de muscalii sosiţi de peste Dunăre.

M-am gândit că un asemenea text ar putea fi un pretext pentru a vă aşeza ”sofrageria” sub un copac, pe căldurile astea, sau undeva la pădure, la iarbă verde, că de, muscali nu mai sunt, Tunsu şi ai lui au rămas în istorie, iar sfeşnicele pot fi înlocuite cu o instalaţie modernă, dacă alegeţi să cinaţi în aer liber. Este doar o sugestie că, aşa cum am mai spus şi cum bine ştiţi şi domniile voastre, gusturile nu se discută.

”Iubite amice,

[…] Ţi-aduci tu aminte de un stejar stufos din grădină? Lângă tulpina acelui arbore aşezasem sofrageria. Într-o seară, pe când eram la cină cu două lumânări de său în sfeşnice de tinichea, cu băşici de sticlă, Marin isprăvnicelul s-apropie încetişor de tata şi, cu un glas jumătate sfios, jumătate hotărât, îi zise: «Cocoane, cocoane! te cheamă un om la portiţă lângă gard, zice că are să-ţi spuie o vorbă.» Tata, fără să pară câtuşi de puţin atins de o invitaţiune aşa de poruncitoare, lasă furculiţa în friptură, pune şervetul pe masă şi se îndreptează cătră locul arătat, unde se auzeau şoapte de mai multe guri. Scurt şi coprinzător. «Cocoane Tache – i-a zis omul cu vorba – nu mai mânca seara acolo, că ni-e drumul uneori pe aici şi văzându-te la masă le faci poftă băieţilor. Că de!… oameni sunt şi ei, râvnesc. Să nu mă pomenesc odată că face unul vreo boroboaţă.» Trecătorul era fiorosul Tunsu, fost paracliser şi ţârcovnic şi candidat de diacon. Nu era săptămână lăsată de la Dumnezeu să nu se audă câte o vitejie, două de ale lui, à la Fra Diavolo. Cu vreo zece zile înainte, călcase la moşie la Cocoşul pe vornicul Tache Rallet, vecinul şi vărul nostru; îi luase şaluri, scule, argintărie, tot. Îl lăsase pe dânsul şi pe cocoană numai în cămaşe. Pas de nu asculta, dacă poţi, de poveţile amicale ale unui astfel de binevoitor. Tata, cum se întoarse, porunci să stingă lumânările şi să ridice masa de acolo. A doua zi până-n ziuă un dulgher cu câteva scânduri de brad improviza un fel de pavilion rotund după modelul templului Vestei de pe malul Tibrului, cu singura deosebire că avea numai o fereastră spre apus, ca să nu se vază lumina de la drum şi să nu inducă pe băieţi în ispită; numai aşa am putut urma a ne folosi de umbra şi de răcoarea bătrânului stejar. […]”

Citește integral ”Tunsu și Jianu”, aici.

________

*) Apărute în volum, București, 1887.

**) G. Călinescu, ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941.

Vezi arhiva rubricii Istorii și istorioare de Pușa Roth

1 COMENTARIU

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.