Mult premiatul grup teatral independent Tziporela (”tzipor” înseamnă în ebraică ”pasăre”, așa că eu aș traduce numele grupului prin Păsăruica!) a fost format acum zece ani de către nouă absolvenți (cinci fete și patru băieți) ai prestigioasei școli de teatru israeliene Nissan Nativ, numele celebrului pedagog (1922 – 2008) care a întemeiat-o. După absolvire, tinerii actori au început să joace împreună un spectacol alcătuit din sketchuri, care a avut mare succes și a cucerit inimile publicului israelian. De atunci, ei au continuat să colaboreze. Împreună, ei au scris, regizat, scenografiat, coregrafiat și produs nenumărate experiențe teatrale inovatoare; au umplut sălile vreme de zece ani; și cu materialul lor accesibil, universal, au dezvoltat o sursă de divertisment cinstit pentru toate vârstele, din întreaga lume.
Primul paragraf al însemnărilor mele reproduce practic un text prin care grupul Tziporela din Tel Aviv se prezintă pe site-ul lui de pe Internet, și, dincolo de informația pe care o conține, stilul acestui paragraf este foarte aproape de stilul grupului – bășcălie!
De când a luat ființă, grupul a realizat cinci spectacole. Am văzut trei dintre ele, pe cel dintâi, ”O înțepătură naturală”, pe al treilea, ”Atac de inimă”, și pe cel mai recent, al cincilea prezentat în premieră, ”Stereotip”.
Am crezut, ducându-mă la primul din aceste spectacole, că e firesc ca un grup de tineri cutezători să înțepe diverse teme politice la ordinea zilei. Nici pomeneală. Ansamblul pare să se ferească programatic de tematica politică, abia dacă pomenește, în treacăt și fără absolut nici o intenție satirică, două sau trei nume cunoscute din realitatea politică a țării.
Sketchurile pe care le prezintă grupul Tziporela sunt foarte diferite între ele, și ca gen, și ca lungime. Unele se bazează pe text. Și mărturisesc cu sinceritate că o parte dintre aceste texte mi-au creat complexe de inferioritate, pentru că, deși ebraica mea e solidă și primește adesea complimente, la viteza cu care vorbesc membrii ansamblului, folosind mult slang, și adesea în mezzoforte (se slujesc de mini-microfoane portabile; în Israel ele sunt denumite, impropriu, neck-uri, în România ele sunt denumite, tot impropriu, microfoane lavalieră), multe dintre poantele care făceau întreaga sală să se prăpădească de râs, mie mi-au scăpat. Alte sketchuri se bazează pe pantomimă.
La o piatră de mormânt se întâlnesc două cuconițe în doliu. Fiecare aduce răposatului câte ceva – una dintre ele chiar o crăticioară cu capac, în care e, precis, ceva ce-i plăcea răposatului. Între cele două damicele are loc un fel de concurs – care suferă mai tare, cu toate efectele sonore pe care le produce suferința, și cu punerea la bătaie a unei recuzite grotești, precum o batistă de lungimea unui fular. Se ajunge la încăierare. Apare un bărbat care examinează câmpul de luptă și oprește bătălia. La plecarea bărbatului, cele două rivale se cercetează reciproc într-o pauză prelungă, după care se îmbrățișează și se sărută, amândouă dumirindu-se deodată că se poate trăi foarte bine și fără bărbați.
Câteva momente se bazează pe îmbinări de pantomimă cu dans. Episodul ”Audiție” înfățișează atitudinile binecunoscute ale juriilor concursurilor de amatori cu talent; în timp ce deasupra mesei la care jurații șed unul lângă altul vedem gesturile și expresiile lor de plictiseală, interes, satisfacție, enervare etc., fiecare potrivit caracterului lui, sub masă picioarele lor se pun pe dans, în perfectă armonie.
Alte momente sunt, pur și simplu, dansuri comice, din care nu lipsesc elemente de acrobatică. Unul dintre cupluri, de pildă, uluiește și înveselește sala prin aceea că nu numai băiatul își saltă partenera în cele mai abracadabrante poziții, dar, până la urmă, și fata își saltă partenerul în poziții nu mai puțin abracadabrante.
Indiferent de conținutul fiecărui sketch în parte – unele pe gustul meu, altele ceva mai puțin, Tziporela se impune prin virtuozitatea impresionantă a membrilor ansamblului, care știu să zică textul, știu să cânte, știu să danseze și fac toate lucrurile astea într-un tempo uluitor de rapid. Coordonarea tuturor acțiunilor e perfectă, funcționează ceasornic, inclusiv schimbările de decor (minimalist, desigur) și de costume.
Un alt spectacol al grupului Tziporela pe care l-am văzut, ”Atac de inimă”, e, cronologic, al treilea pe care l-a creat ansamblul. El începe cu o plimbare prin sală, printre spectatorii care abia sosesc, își caută locurile și se așază, unul dintre membrii ansamblului, cu o cutie mare de carton, ca acelea în care se vând pretutindeni floricelele; spectatorilor care au apucat să se instaleze în sală, el le oferă câte o inimioară de ciocolată învelită în staniol roșu. Pare să constituie parte integrantă din estetica teatrală a Tziporelei faptul că intrarea publicului în sală se petrece în timp ce membrii grupului fac ultimele pregătiri pentru spectacol; unii dintre ei se adresează câte unui spectator cu un bun-venit zâmbitor și se oferă să-l ajute dacă acela are nevoie.
Prologul ”Atacului de inimă” înfățișează intrarea publicului într-o sală de spectacole (de teatru? de cinema?) – pe scenă sunt cîteva rânduri de scaune amplasate față în față cu fotoliile din sala în care joacă ansamblul. Printre spectatori (cei de pe scenă!) e o pereche care n-a venit la spectacol decât ca să se poată giugiuli pe întuneric, alți doi spectatori antamează în interval de spectacol o idilă. Una dintre intrările din acest prolog m-a mișcat în mod deosebit: o bătrână îndoită din mijloc la unghi drept, făcându-și drum, foarte nedibace, cu bastonul printre scaune și printre spectatorii deja sosiți – m-am recunoscut pe mine însumi intrând pâș-pâș în sălile de teatru pe care le frecventez, greoi și nesigur pe picioarele mele, deși mă sprijin în baston.
Textul înregistrat pe bandă care, conform tradiției recente, se face auzit la mai orice început de spectacol, cu rugămintea ca publicul să-și scoată din funcțiune telefoanele celulare era, pentru ”Atacul de inimă”, deosebit de hazliu și dădea publicului a înțelege că actorii sunt cumva resemnați cu faptul că în sală e mereu câte cineva care are de trimis musai un SMS urgent, taman în momentul cel mai interesant al montării.
E cu neputință să ții minte toate numerele care, în montările Tziporelei, se perindă în cascadă prin fața ochilor tăi. În ”Atacul de inimă” erau două care mi s-au imprimat în memorie. Cel dintâi era un rendez-vous, la un local, al unei perechi care se gândește, evident, să înceapă o existență comună, dar în cursul întâlnirii fiecare dintre cei doi face o reclamă deșănțată tuturor defectelor de tot felul pe care consideră că le are (inclusiv hemoroizi). Al doilea număr, după mine antologic, era bazat pe un soi bizar de strip-tease: fata nu apuca bine să dea jos ceva de pe ea, că băiatul îi și arunca în cap haine pe care le dădea întruna jos de pe el; cum întruna? păi el purta vestă și sacou peste două rânduri de cămăși și vreo cinci rânduri de maiouri de forme și culori diferite, nu mai știu câte perechi de indispensabili de lungimi și culori diferite, mai multe perechi de ciorapi tot așa… Alegerea elementelor multiple de costum era ireproșabilă și ireproșabil timing-ul actorului interpret; numărul își păstra hazul copios chiar și după ce sala înțelesese în ce consta bancul. La încheierea numărului fata era scoasă din scenă cu toată garderoba partenerului grămadă peste ea.
Mai era un moment memorabil în spectacol, un moment muzical care, mărturisesc, nu-mi dau seama cum a fost făcut: fiecare vers din acest număr provenea din alt cântec, iar interpreta sărea dintr-o melodie în alta ca și cum ele ar fi făcut dintotdeauna corp comun! Hazul era sporit de împrejurarea că, mai mult ca sigur, cei mai mulți dintre spectatori identificau instantaneu cântecele din care fuseseră extrase versurile alese cu melodiile lor cu tot.
Montarea se încheie prin întoarcerea ansamblului în sala de spectacole care era sugerată pe scenă la început.
Al cincilea spectacol realizat de ansamblul Tziporela e intitulat ”Stereotip” și e mai bine centrat pe o anumită temă decât celelalte două. Tema o reprezintă stereotipurile de tot soiul. În primul rând, cele legate de identitatea sexuală a indivizilor.
Seria de scenete se deschide cu una a cărei temă e desfășurarea unei dispute între cei doi care alcătuiesc un cuplu. Tziporela stabilește o deosebire teoretică importantă între o simplă ceartă – ceva cotidian, banal, anodin – și o dispută – în cursul căreia unul dintre cei doi care poartă disputa trebuie făcut să verse lacrimi. Procedeele specifice ale provocării lacrimilor, procesul obținerii lor este încântător ilustrat, în diverse variante, de către interpreți.
Un număr prezintă un cuplu de dansatoare de origine rusă, unite printr-un costum alb unic care le transformă într-un fel de surori siameze.
Un sketch ușor macabru, și totuși foarte amuzant, imaginează o conversație telefonică între un client care n-a izbutit să se emoționeze la cimitir, la vederea mormântului cuiva apropiat și drag, și care apelează la serviciul de relații publice al cimitirului (!), ca să fie instruit cum să-și stârnească emoția dorită. Poanta dialogului e că decesul celui apropiat și drag s-a petrecut cu mulți ani în urmă.
O altă scenă parodiază clișeele concertelor de muzică ușoară.
Probabil cel mai frumos și cel mai semnificativ dintre sketchurile care alcătuiesc programul de stereotipuri este cel în care unul dintre actorii trupei, în mijlocul scenei, își întocmește din bucăți de hârtie un papillon, apoi o curea, apoi o mustață și, în fine, o pălărie; se așază apoi pe jos, pe un careu alb, și începe acolo să se joace, pe urmă să danseze cu o siluetă de bărbat decupată din hârtie albă; coregrafia momentului e foarte subtil erotică; în cele din urmă, interpretul, plictisit, probabil, de atâtea tandrețuri, mototolește silueta, o transformă într-un ghemotoc și o aruncă pe jos, înainte de a părăsi scena…
Ca și în ”Înțepătura naturală”, ca și în ”Atac de inimă”, și în ”Stereotip”, atunci când intră în sală publicul găsește întreaga trupă pe scenă, pregătindu-se pentru show. În cursul serii actorii circulă foarte mult prin sală, printre spectatori, unii dintre aceștia sunt invitați să urce pe scenă și să colaboreze cu actorii profesioniști. Ca și în celelalte spectacole, la sfârșit, după ce aceștia au ieșit la aplauze, atunci cînd publicul părăsește sala, actorii îl așteaptă în foaier; la sfârșitul montării ”Stereotip” ei îl întâmpină cu păhărele de plastic în care e câte o picătură de tărie. Ceremonialul acesta al despărțirii interpreților de auditoriul lor e un simbol mișcător al înțelegerii și al comunicării reciproce desăvârșite între Tziporela și publicul care îi umple sălile; cândva un ceremonial de acest fel însoțea finalul ”Visului unei nopți de vară” în regia lui Peter Brook; mai târziu mi-a fost dat o singură dată să retrăiesc acest soi de afecțiune mutuală între auditoriu și actorii care-l slujesc, la sfârșitul unui spectacol israelian în limba arabă.
Esențial în această privință nu e ceremonialul în sine, nici diversele forme pe care le ia el, ci faptul că el consfințește o comunicare spirituală și afectivă deplină între ansamblu și spectatorii lui, în covârșitoarea lor majoritate oameni tineri. Câte teatre obișnuite cunoașteți Dumneavoastră care se pot lăuda că au un public AL LOR, care le CAUTĂ, pe care îl AȘTEAPTĂ, cu care vorbesc același LIMBAJ, împărtășesc aceeași MENTALITATE, pe care îl întâmpină CU DRAG ori de câte ori vine la teatru, ca la o neprețuită reîntâlnire și pe care îl conduc atunci când pleacă de la teatru?
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
