”Un ceas oprit la ora potopului…” de Virgil Matei

61
răcăciuni inundatii 1991 virgil matei

proza scurta leviathan.ro logoO poveste ce se repetă: în vara anului 1991, inundații la  fel  de devastatoare, cum sunt cele din perioada aceasta, au cuprins vaste regiuni ale țării, cu precădere din Moldova. Ca reporter m-am aflat atunci, pentru câteva zile, în ”ochiul” sinistrului produs în localitatea Răcăciuni din județul Bacău. De acolo m-am întors cu o ”poveste” pe care acum o postez sub același titlu.

…Coloana de autovehicule înaintează cu prudență. E aproape miezul-nopții. O ploaie rece, cu picături mari, mânată de un vânt hain răpăie pe parbrize. Ștergătoarele gâfâie, croind imagini de-o clipă. În față, de-a stânga și de-a dreapta șoselei, la lumina farurilor distingem  mormane de pământ. Avem senzația că ne aflăm în plină iarnă, după o zăpadă bogată. Pentru o clipă numai, fiindcă tulpinile verzi de porumb, contorsionate, se văd răzbătând, grotesc, din câmpurile acoperite de mâl, coborându-ne în realitate. E mijloc de vară, dar aici, la Răcăciuni, oamenii au rămas fără anotimp. Li s-a furat totul. Ca această hoție să fie împlinită, satul ne întâmpină în noaptea ploioasă cu borna kilometrică de la intrare prăvălită, vrând parcă să strige-n gura mare că localitatea a fost ștearsă de pe hartă.

Coloana intră în sat duduind. Ici-colo, câte o flăcăruie de lumânare sau de  lampă. Înaintăm de parcă am cuceri o cetate părăsită. Ploaia – nici gând să contenească. În stânga noastră, jos, norii se dezlănțuie, semănând bice de foc printre umerii gârboviți ai dealurilor. Un fenomen ciudat, straniu, de pe altă lume, apare, clar, în lungul ochilor: un petic de cer de un albastru-înecat, un ochi ciclopic aidoma unei flori de nufăr rătăcită într-un râu leșietic.

…La postul de poliție suntem așteptați de domnul colonel Grigore Constantinescu, comandantul Direcției de poliție Brăila. Abia sosise de la Bacău, de la comandamentul județean, cu vestea că ajutoarele trimise de brăileni vor fi distribuite locuitorilor satului Răcăciuni, grav afectat de inundații. În clădirea postului de poliție, atinsă și ea de gheara hulpavă a apelor, două paturi de campanie așteaptă. Nu e timp de așa ceva. Maiorul Dumitru Baba și plutonierul-major Dumitru Hroștea ne preiau, dându-ne indicații pentru a doua zi. Pe hol, limbile unei pendule mute și fără de viață, plină cu mâl, au rămas încremenite la ora 1 și 5 minute. ”Aproape de miezul nopții cerul se transformase într-o mare de flăcări. Norii grei se ciocneau, declanșând tunete de groază. Ploua cu găleata, ploaie ce nu ne-a fost dat să vedem pe-aici. Deodată, un huruit puternic, prelung, ca de fiară înjunghiată spintecă valea în două. Am crezut că s-au deschis zăgazurile cerului și s-au înfrățit cu adâncurile pământului. Abia apoi am înțeles că a cedat digul din deal, de la Gâșteni. Doamne, când am văzut valurile uriașe strivindu-ne, am crezut că a venit sfârșitul lumii. Viitura avea o forță fantastică. Lemnele, cioatele, gardurile au devenit lovituri de berbece pentru pereții caselor. Apa, murdară, clisoasă a pătruns peste tot. Pe mulți ne-a luat din somn, închipuiți-vă, numai într-un minut nivelul apelor a depășit un metru și jumătate”. Plutonierul-major Dumitru Hroștea n-are gură nici să mai vorbească: ”Nu găsesc cuvintele potrivite, acum e noapte, mâine veți putea vedea grozăvenia. Sunt foarte curios dacă dumneavoastră veți putea creiona  cât mai exact imaginea de aici”.

foto răcăciuni

…Mărturisesc că gazda noastră a avut dreptate. A doua zi nu am avut, oameni buni, posibilitatea de a reda întocmai prăpădul de la Răcăciuni. Ceea ce încerc să creionez sunt doar fragmente disparate din mărturiile locuitorilor năpăstuiți de aici.

…Cu pantalonii suflecați deasupra genunchilor, cu chipul răvășit, Dumitru Găină ne întreabă cu un glas înecat de lacrimi: ”Eu ce să fac? Să stau pe drum?”. Își frânge mâinile a neputință și izbucnește în plâns. Mai găsește putere să mă invite în curte. Gard nu mai are. Apa a săpat sub temelia de ciment a gardului, culcându-l la pământ. Curtea, acoperită cu un strat de mâl de peste un metru grosime pare un câmp selenar. Casa este prăbușită. A fost lovită  din spate, așa cum le place dușmanilor și dărâmată. După ce a măturat totul în cale, puhoiul a ieșit prin tindă, cu pereți cu tot. ”Munculița mea de cincizeci de ani s-a dus într-o clipită. Mulțumesc bunului Dumnezeu că am scăpat cu viață. Acum ce mă fac eu? Ce mă fac?”. În curtea mâlită – lucruri abandonate – prin cine știe ce minune, de furia torentului.

…Povestea trăită de Nicolae Vasilescu e un cadru de film de groază:  ”Doar ce-mi liniștisem nepoțeii. O neliniște mă cotropise. Norii se buluciseră la orizont, negri ca smoala. Pe după miezul nopții m-am trezit cu apa-n casă. Ușile au cedat iar apa a năvălit nepoftită. Mi-am luat nepoțeii și i-am aruncat în pod, ca pe nuci. Au început să plângă abia când casa a fost luată și dusă la vale. Nici macar o țiglă n-am mai găsit”.

…”Nene, vă rog, dați-mi și mie două sucuri. Unul pentru mine, celălalt pentru verișorul meu, Ionuț. Poate îl găsește azi și i-o fi și lui sete”.

Pe Ionuț, un copil de doi anișori, care zâmbește dintr-un colț rupt de fotografie înecată l-a furat apa. Și pe el, și pe tatăl lui, Petre Bălan…

…E doliu în sufletul răcăciunenilor. Crusta de nămol ce a ridicat nivelul localității cu jumătate de metru a-nceput să se-ntărească. Soarele arde ca într-un cuptor din care răzbat miasme de hoituri. Continuă căutarea dispăruților. Maiorul Baba e neliniștit. Mai mult ca oricând trebuie să taie banda rulantă a fabricii de zvonuri. Se vorbește – în presa  locvace, după ureche – cum că aici sunt zeci de morți și dispăruți. Aici, la Răcăciuni sunt  declarați, până acum, nouă morți și patru dispăruți…

Câteva cadavre, așezate în bena unei basculante luaseră drumul spre morgă. Chipuri împietrite de durere și spaimă. Oamenii n-au cu ce să-și îmbrace morții, n-au din ce să le facă o colivă. Mi se pune un nod în gât și plâng în pumni alături de ei, când îi văd că n-au cum și nici unde săvârși trecerea pe lumea cealaltă a celor dragi lor, cărora li s-a furat viața hoțește, din somn. Încă îi mai caută prin porumburi, prin viroage…

…Doamna Elena Sasu, contabilă la primărie, este omul care cunoaște în detaliu consecințele potopului  de la Răcăciuni: 60 de case distruse în totalitate; alte 500 – cinci sute! – inundate. (Când spun inundate, oameni buni, gândiți-vă la casele voastre în care a pătruns apa până la pervazul ferestrelor și care, după retragere, v-a lăsat drept ”amintire“ un strat gros de mâl de un metru); 800 de hectare de culturi compromise în totalitate; 5 poduri afectate; legăturile telefonice întrerupte, rețelele electrice – avariate.

Greu, foarte greu pentru locuitorii de aici. Le plângi de milă. Cu atât mai binevenit a fost ajutorul brăilenilor, cu cât, s-o recunoaștem, în afară de niște transporturi cu valuri de tablă de la combinatul de la Galați, altceva n-am prea văzut. În schimb, mass-media debordează de senzațional. Inițiativa oamenilor de bine de la Legume-Fructe Brăila a impresionat pe sărmanii de aici. Nicolae Peltea, Vasile Bădin, Nicolae Șerbănescu, Gheorghe Sloată, Viorel Iconaru, frații Mihăiță și Nicușor Dima, cărora li s-a alăturat, voluntar, tatăl, Costandin Dima, Costică Șerbu, Aurică Cuconu, Iancu  Fronea au tras cele 11 mașini în dreptul fiecarei case, omenind cu ceea ce li se pregătise. I-am văzut pe acești oameni trecuți prin viață, ștergându-și pe furiș lacrimile, părtași la suferințele acestor amărâți, bătuți de soartă. ”Să vă dea Dumnezeu sănătate, dacă nu erați dumneavoastră n-aveam cu ce să fac coliva feciorului…”

…Pe ulițe, ici-colo, echipe de  reparatori încearcă să repună în funcțiune rețelele electrice. Mă alătur și eu unei grupe de electricieni cărora le cer permisiunea să le vin în ajutor. Abia pe seară, la plecare, le-am spus că, pe lângă meseria de gazetar, sunt și electrician cu forme în regulă. Ne-am strâns mâinile, șeful lor dându-mă pe mâna primarului, asigurându-l că poate interveni la mine în caz de necesitate. M-am simțit mândru, vă rog să mă credeți, că am putut face și eu ceva pentru acești năpăstuiți ai sorții. Până la urmă, niște impresii aruncate într-o pagină de ziar nu țin de foame. Și nici nu pot stăvili dureri pe cât ne-am dori…

…L-am luat la întrebări pe un moșneag: ”Tataie, e vreun locșor în sat unde să nu fi pătruns apa?” Cu toiagul ridicat, îmi face semn înspre deal:  ”Moșii și strămoșii noștri înălțau biserica, școala și cimitirul sus, pe fruntea pădurii”.

…Am părăsit Răcăciunii noaptea. Coloana s-a mai oprit odată în centrul localității. Dinspre deal, nori negri, amenințători se buluceau înspre vale. O liniște stranie pusese stăpânire peste sat. Lipsea ceva, ceva de care, pe  moment, nu ne dădeam seama. Abia pe drum, șoferul, care până atunci rămăsese, ca și mine, mut, se dumiri: ”Gata, știu ce lipsea. Lipsea lătratul câinilor, lipsea mugetul animalelor, nechezatul cailor, lipsea cântatul cocoșilor duși de ape!”

…Am tăcut amândoi. Afară, ploaia cădea leneș, cu sârg.

În stânga noastră, prin beznă, Siretul își cumpărase, pe sub mână, buletin  de Delta Dunării…

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.