Cât de patetici putem fi în suferințele ca și în speranțele noastre? Ce ne trebuie oare pentru a înțelege că, în loc să nutrim iluzii, care nu fac altceva decât să agraveze evoluții negative, să ne asumăm gesturi zilnice, oricât de modeste, de a rezolva probleme, de a reduce din entropia traiului cotidian, de a ne asuma comportamente apropiate cât de cât de valorile pe care le clamăm ori de normele pe care le proclamăm? Nu a sosit oare timpul pentru o schimbare de azimut în acțiunile noastre devenite automatisme ale distrugerii?
Iată câteva dintre întrebările la care vom încerca să oferim răspunsuri la rubrica Patologie politică: realități românești. O atenție aparte vom acorda problematicii patologiei politice specifice realităților actuale din țara noastră, care, în opinia noastră, traversează una dintre cele mai complexe perioade din întreaga sa istorie.
Probabil, puține țări au o istoriografie atât de controversată ca România. Controversele iscate adesea nu se limitează doar la polemici ale istoricilor autohtoni cu alți istorici străini, mai ales maghiari, ci se datoresc, de asemenea, pasiunilor încă nestinse de o cercetare istoriografică suficient de temeinică și, din păcate, alimentate inerțial de dominanța preocupării propagandistice în istoriografia comunistă, ea însăşi extrem de contradictorie. De aceea, aceste controverse întrețin, mai ales în momente de angajament politic exacerbat, un climat la limita patologicului, adică sunt ele însele surse ale unor atitudini politice maladive.
Dintre toate efectele negative, cel mai nociv pare a fi idealizarea imaginii asupra istoriei, care, prin simplificare exagerată, poate induce o încredere superficială cu efecte maladive în rândul populației. Este de subliniat că, dincolo de caracterul ei moralizator, încrederea, dacă nu are temei, eșecul ușor previzibil poate provoca, prin dezamăgire, o stare contrară care se cronicizează cu ușurință.
Un exemplu edificator îl constituie pustiirea morală, adusă în ultimii treizeci de ani, de prăbușirea tuturor speranțelor – este drept exagerate, ele însele – pe care românii și le-au pus în recâștigarea libertății în 1989. Participarea minimă la vot, dezorientarea electoratului, vinderea și cumpărarea votului cu mare larghețe morală, atitudinea mai mult decât tolerantă în fața câștigului ilicit sau a risipirii resurselor economice, neîncrederea cronică în viitor sunt numai câteva dintre consecințele idealizării până la inetism a ”trecutului glorios al poporului român” şi a capacităţii sale postulate de a ieşi din orice situaţie, oricât de critică.
Mai mult chiar, capacitățile de supraviețuire dovedite de această ”insulă de latinitate într-o mare slavă” sunt fetișizate. Este desigur legitimă mândria națională atunci când sunt evocate fapte istorice pline de eroism, mai ales într-o țară care s-a constituit şi a supravieţuit aproape miraculos la intersecția a trei mari imperii. Dar o minimă luciditate ar trebui să ne ajute să înțelegem că eforturi duse dincolo de limitele rezistenței umane nu pot să nu aibă și remanențe care nu sunt întotdeauna pozitive.
O luptă îndelungată şi o concentrare puternic tensionată pentru supraviețuire pot epuiza forța morală a unei națiuni până la punctul la care revenirea să fie foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă, fără luciditate și chiar sacrificiu din partea elitelor. Or, elitele politice, cele consacrate instituţional, au devenit şi au rămas prizonierele inerţiale ale echilibristicii diplomatice între vecini mai puternici, ajungând chiar să ignore acumularea de probleme interne care au răbufnit astfel periodic în revolte/răscoale distructive.
Conștiința acută a necesității unui asemenea angajament a fost prezentă la o pleiadă de intelectuali în perioada interbelică, adică la elitele informale. O conjunctură istorică dintre cele mai conflictuale a zădărnicit-o însă, mulți dintre ei fiind amăgiți de opțiuni politice extremiste, care, departe de a le înlesni scopurile idealiste, le-au sterilizat energiile generoase. Unii au reușit să se salveze emigrând în Occident; cei care au rămas au fost distruși fizic sau moral de un regim politic scelerat, impus de una dintre cele mai necruțătoare armate de ocupație. În acest fel, formarea noilor elite a fost lipsită de sprijinul succesiunii generațiilor, cu toate consecințele ce au decurs de aici: diletantismul, mediocritatea, impostura au avut câmp de manifestare cvasinelimitat.
Evoluția istorică a României a devenit, prin anacronismul la care a fost condamnată, inconsistentă; s-a spus chiar, cu destul temei, că națiunea română a ieșit din istorie, iar atunci când s-a ciocnit din nou cu aceasta efectele au fost catastrofale. Din această perspectivă, modul în care au fost gestionate momente istorice care s-au soldat cu distrugeri irecuperabile ar putea fi aproape scuzabil.
Rămân însă fără un răspuns satisfăcător întrebări apăsătoare: de ce România nu a opus nicio rezistență în calea expansiunii imperiului sovietic ca să prefere apoi alinierea fără rezerve la un război cu consecințe criminale?; de ce opoziția anticomunistă, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost inadecvată?; de ce căderea comunismului s-a produs cu vărsare de sânge în vreme ce în celelalte țări a fost ”catifelată”?; de ce tranziția noastră spre o societate modernă pare să se fi eternizat, iar rezultatele sunt mai degrabă imaginare? etc. etc.
Şirul întrebărilor ar putea să continue la nesfârşit, mai ales dacă privim din perspectiva tinerelor generaţii, cărora le este dificilă o reconciliere cu un trecut insuficient clarificat sau chiar opacizat de interese partizane ori de ignoranţă. Şi este vorba, înainte de toate, despre perioada pe care o expediem numind-o comunistă, deşi aceasta constituie una dintre cheile unei clarificări necesare. S-a trecut însă şi peste acest interval de aproape cincizeci de ani din istoria noastră, nu numai în România, unde o simplă şi confuză condamnare formală pare să fi fost de ajuns pentru cei care voiau să scape definitiv de această stafie încarnată secolul trecut în probabil cea mai crudă şi pustiitoare formă de guvernare.
Un autor american constata că ne-am debarasat de fascism după 1945, trecându-l în domeniul patologiei politice prin verdictul că dictatori nebuni au dus, după ce le-au ademenit, populaţii întregi la dezastru, iar sfârşitul comunismului a fost calificat ca dispariţia unei ”iluzii a trecutului”. Poate că singura deosebire ar fi că ceea ce numim comunism nu a reuşit să ademenească masele, dar le-a dus la acelaşi rezultat. O asemenea atitudine, susţine el pe bună dreptate, nu poate înlocui în nici un caz o analiză istorică.
Din păcate nu există într-adevăr analize cuprinzătoare nici asupra fenomenului pe care l-am numit, cu destulă uşurinţă, fascism şi nici asupra comunismului ca ideologie sau a aşa-zisului socialism de stat întemeiat pe această bază. Analizele parţiale sau segmentare sunt – şi acestea – marcate exagerat de atitudini partizane ori pur şi simplu maschează interese îndepărtate de cele ştiinţifice.
Din această cauză nu numai că nu înţelegem istoria destul de recentă a Europei, dar vom conserva la nesfârşit reziduuri ale unor experienţe tragice şi distructive ale omenirii pe care nu ajunge doar să le condamnăm pentru a le putea elimina consecinţele.
Pentru cazul României situaţia pare mai complicată pentru că istoricii noştri au recurs prea adesea, cum am mai spus, la idealizări ale istoriei pentru a ne îmbărbăta în perioade de restrişte. Glorificarea ”miracolului românesc”, cu accente paroxistice mai ales în perioadele de dictatură, a mistificat într-atât minţile majorităţii românilor încât până şi vorbirea curentă a fost influenţată definitiv.
Mulţi spun fără nici o tresărire, şi se pare că cel puţin o dată la două generaţii, ”înainte era mai bine”, ba chiar ”mergem înainte, orice ar fi… pentru că înainte era mai bine…” S-a instalat astfel treptat în subconştientul maselor un paseism cu efecte reacţionare dintre cele mai curioase, care depăşesc chiar performanţele protocronismului invocat de intelectuali ambiţioşi şi superficiali.
Se ştie însă că un popor îşi caută viitorul în trecut doar atunci când condiţia existenţei sale nu mai permite nici un stimul pentru a dezvolta încrederea necesară căutării unui viitor autentic. Şi este evident pentru oricine că un proiect consistent cu o capacitate de mobilizare socială semnificativă întârzie să apară pe scena publică a societăţii româneşti.
În ce priveşte istoria noastră relativ recentă, avem mai ales tendinţa de a glorifica exagerat perioada interbelică, probabil datorită climatului intelectual instaurat de o generaţie excepţională, echivalent cu o mică renaştere într-o ţară întregită cu mare întârziere istorică. Uităm însă că, din păcate, acest climat a fost descoperit tardiv, într-o vreme când nevoia unuia asemănător a devenit acută. Mai ales cei tineri au fost influenţaţi de legendele diasporei intelectuale româneşti şi, ajunşi acum la senectute, nu se mai interesează de realităţile istorice ale acestei epoci.
Am uitat că tocmai în acea perioadă, am ratat cele mai bune şanse de modernizare, mai ales de instaurare a unei administraţii funcţionale, fapt care ne-a costat enorm în perioada comunistă şi mai ales postcomunistă.
Momentul Marii Uniri avea să fie repede ratat cu o uşurinţă vecină cu iresponsabilitatea. Anul 1918 a fost, în Transilvania, unul de excepţie: elanul democratic declanşat de prăbuşirea Imperiului Habsburgic avea să ducă la forme concrete şi inventive de autodeterminare şi autoguvernare. Unirea s-a făcut prin decizia şi acţiunea directă a comunităţilor de aici, iar intrarea trupelor române doar a confirmat-o. Acesta a fost, de altfel, argumentul, pe care nimeni nu a reuşit să-l răstoarne, pentru afirmarea suveranităţii României asupra acestui teritoriu.
Dacă noile autorităţi aveau dreptate să evite ”tulburarea satelor” prin instaurarea fermă a ordinii, nu aveau deloc dreptul să uite atât aşteptările oamenilor şi nici propriile promisiuni. Dintre toate acestea, doar votul universal a fost adoptat, şi acesta rezervat doar masculinităţii şi adoptat cu destule tergiversări. Iar efectele lui au fost minimizate de modul de funcţionare al sistemului politic românesc, cu puternice accente mimetice şi voluntariste.
Guvernanţii răspundeau, de fapt, în faţa suveranului, iar răspunderea în faţa electoratului era minimizată, denaturându-se, prin mijloace multiple, votul sau funcţionarea organismelor democratice, în principal a parlamentului.
Această lipsă a simţului istoric avea să fie sancţionată mult prea sever de evoluţiile conjuncturilor internaţionale şi de propriile defecte – cultivate inconştient – ale clasei noastre politice. Trei dictaturi, un război pustiitor şi un regim politic scelerat – impus de o armată ocupantă pe o durată de peste patruzeci de ani – avea să fie preţul. Ceea ce echivalează cu o catastrofă naţională.
Nu avem intenţia de a analiza aici în detaliu toate cauzele care au dus la asemenea efecte. Cea mai importantă însă ni se pare a fi lipsa unui proiect politic viabil al clasei politice în toate momentele amintite mai sus.
Dacă domnitorii din Ţările Române aveau ca ghid identitatea religioasă şi credinţa fermă într-un viitor naţional, nici măcar momentele politice excepţionale – revoluția de la 1848, unirea din 1859 sau Marea Unire – nu au inspirat şi nici stimulat îndeajuns clasa politică românească, în sensul ei modern, pentru a elabora un proiect naţional viabil şi a-l urmări cu o minimă consecvenţă. Individualităţile – rare şi nesusţinute – au fost, cu o curioasă consecvenţă, îndepărtate de centrele de decizie care funcţionau ”după cum bătea vântul”, în ţară – vezi capriciile vreunui suveran prea ambiţios – sau în afara ţării – ascensiunea fulgurantă a regimurilor totalitare în Europa.
Vezi arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu
Articolul următor din cadrul acestei rubrici, miercuri, 3 aprilie 2019.
Nicolae Lotreanu, doctor în filosofie. Autor al cărților: ”Condiția umană a politicului” (1979), ”Conștientizarea politică” (1987), ”Regula imbecilității” (1995). Coautor la peste douăzeci de cărți, a publicat peste două sute de studii, eseuri și articole în reviste și ziare.
