În episodul trecut am rămas, împreună cu Dicu, în faţa restaurantului lui Trină, fix în parcarea acestui local. Poziţia lui Dicu era de stop-cadru deoarece studia prin ochelarii de soare noua firmă a restaurantului aninată deasupra uşii de la intrare pe care scria cu litere mari „La Trină – fast-food”.
Dicu face o fandare scurtă, schimbă ochelarii de soare cu o mapă din maşină şi intră în restaurant.
În local, nimeni. Mă refer la clienţi. Luţă şterge o tavă, scrie ceva în gând, numără banii de ieri, mă rog, treabă de patron-vânzător. Fluieră o melodie aiurea. Adică fluieră, că melodie nu este încă. Se opreşte o clipă şi reia refrenul. La intrare apare Dicu ca un blitz.
– Stai! Poţi să mai intri o dată?, strigă Luţă la el.
– Tot aşa?
– Cum vrei.
Dicu se întoarce invers sensului de rotaţie al Pământului şi după un „Şi!” murmurat, iese afară. Luţă aşteaptă bătând cu degetele un tam-tam pe tejghea. Dar Dicu nu mai intră. Luţă ia iniţiativa de om cu răbdare şi se îndreaptă spre ieşire.
– Ce faci, mă? Nu mai intri? Unde eşti?
Dicu intră uşor ameţit şi derutat, plutind pe valuri false.
– Ba da, dar am uitat de ce am intrat.
– Ai ieşit ca să intri.
‒ …şi-am intrat ca să ies, dar intru c-am ieşit. Întrebare: De ce am ieşit ca să intru?
– Logica intrării: ai ieşit c-ai intrat, pentru că ai intrat.
– La care intrare?
– La care ai ieşit după ce ai intrat.
– Bine, dar de ce am ieşit?
– Ptiu! Dracu m-a pus? Că tot ai intrat, hai, să te văd.
– Cum ies sau cum intru după ce ies?
– Cum intri.
– Păi, cum să intru dacă n-am ieşit?
– Hai, măi, Dicule! E ziua ta specială? Ce ai?
– Azi nu. Pe 12 la 12.
– Bine, fie! Fă-te c-ai intrat şi intră.
– Încă o dată?
– Să zicem.
Dicu se apropie cu paşi mari până la tejghea.
‒ Na!
‒ Ei?, spuse Luţă aşteptând şi altceva.
– Ei, ce?
– Buuuuunăăă!!…
– Hm! Bună. E bună, deosebită, originală. Se vede din parcare cu ochelari de soare.
– Nu, frate!… Buuunăăă !… Buuunăăă !!…, reia Luţă, iar Dicu e poză încercând un surâs hamletian. Luţă închide tabloul:
‒ Voiam să văd cum dai „Bună ziua!” când intri, deşteptule, de asta.
– Cum să-ţi dau „Bună ziua!” dacă eu am intrat de două ori? Când am intrat l-aveam pe limbă, dar, dacă tu m-ai dat afară, am uitat de ce am intrat. Dacă vrei, mai intru o dată.
– Nu e nevoie. M-am lămurit. Toată lumea care intră habar n-are să salute. Ori intră ca tine, ori o spun, aşa, mecanic, de formă, fără suflet. Tragic, dureros, jalnic. Unde-s „bunăzilele” de altădată?
‒ Crede-mă că în conştiinţa mea de client stabil mocnea în momentul intrării un „Bună ziua!” de cea mai bună calitate, dar au intervenit două acţiuni spontane şi independente de voinţa mea. Pur şi simplu au ras de la origine explozia de salutări şi „Bune zile” pe care le-aş fi împrăştiat în eterul acestui local. Una a fost contactul vizual cu firma nouă pe care ai schimbat-o şi a doua a fost contactul sonor cu vocea ta, ceea ce a dus la blocarea ieşirii pe gură a unui „Bună ziua!” de mare succes.
Luţă, rămas tablou neînrămat şi cu ţinte laterale strâmbe, aplaudă zgomotos.
‒ Bravooo! Emoţionant! Sublim!… Aşa, şi zi cum ţi se pare firma nouă?
– Dacă spun „bună” te deranjează?
‒ Bună şi-atât?
– Ar mai fi două gradaţii de „foarte bună”, dar ceva lăuntric ce ţine de gust îmi spune să mă abţin… Ştiu eu, poate chenarul mă inhibă sau scrisul prea concentrat, era să zic constipat. Oricum, ai făcut o treabă mare.
Va urma
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
