În episodul 4, parcă rămăsesem la discuţia dintre Dicu şi Luţă. Ei, „parcă”! Acolo m-am oprit, sigur, pentru că ultima replică a lui Stone Dicu, subtilă şi ironică totodată, părea că-i laudă noua firmă atârnată la intrare şi consider că era necesar să mă opresc ca să vă stârnesc curiozitatea despre ce a înţeles Luţă din „lauda” lui Dicu.
Luţă se umflă în el.
‒ Ei, acuma, m-am scăpat şi gata. Am făcut-o.
– Şi, mă rog, de ce ai schimbat-o pe cea veche?
– Ţi-ai dat singur răspunsul. Fiindcă era veche. Mulţi clienţi spuneau că nu cade bine „Ca la mama acasă”. Ce, eu sunt mamă? Cel mult pot fi tată. Aşa că mi-am scris numele de familie ca să fie mai cu moţ.
– Eşti tată? Trebuie să faci cinste.
– Ce tată? Care tată? Ce-s însurat? Însurat nu poate fi decât un bărbat, nu? Iar eu cum nu sunt însurat, nu pot fi tată.
– Ai fi scris pe firmă „Ca la tata acasă”, dar n-ai vrut. Nu poţi fi şi mamă şi tată la un loc.
– Exclus. Nu aveau ritm, nu suna melodic şi nimeni n-ar fi mâncat mâncarea lui taică’su. Taţii nu fac mâncare.
– Dar tu faci. Chiar dacă nu eşti mamă… Scuză-mă că te contrazic! În galaxia Ambulada, există o planetă veche-veche, unde rolul de mamă e nul. Acolo toţi sunt taţi-taţi şi au o lege a lor….
– Îţi place firma sau nu?
‒ …şi de când eşti tu tată, şi de ce m-ai întors din drum? De obicei taţii nu fac aşa ceva.
– Ca altădată să ştii să dai „Bună ziua!”, da?
Urmează câteva pocnituri sacadate ca un ritm, produse de mişcările celor doi. Dicu trânteşte mapa pe birou, iar Luţă o tavă, Dicu cu palma, pahare, solniţă, orice care să producă un ritm de melodie încheiat cu un fluierat de tip pam-pam.
‒ Spune ce vrei!, întrebă Luţă cu privirea în ochii lui Dicu.
– Ca de obicei.
– Puteai să intri şi pe rând că tot lapte ți-aș fi dat să bei. Pofta vine intrând, luă el decizia de final, turnându-i un pahar cu lapte.
Dicu bea cu poftă din pahar.
– E ceva special. Lapte de gâscă se numeşte, preciză Luţă.
Dicu varsă laptele pufăind din gură.
– Ce are? E rău?
– Rău e puţin spus. E maşină de cusut piele de om. Ciur mă face, dacă află că-i beau laptele.
– Eu am zis că eşti băiat serios, da’ văd că tu o iei razna. Am băut şi eu din el şi nu mi s-a părut să fie descusut şi cu firul dus… Mda. Datoria când o plăteşti? S-a umplut caietul ăla.
– Pe 12 la 12, n-am vorbit aşa? Îţi cumpăr eu alt caiet, să nu-mi mai scoţi ochii.
În local apare Gipilina Clori. Pare importantă. E îmbrăcată ca o şcolăriţă în studenţie. În braţe ţine nişte caiete. Se aşază la bar lângă Dicu şi se dezmiardă.
– Tati! Dă-mi şi mie o cafea tare.
– Tati?… Trebuia să-i dai „Bună ziua!” mai întâi, îi şopteşte Dicu la ureche.
– Eu ce dau, dau pe bani. Clar?
Luţă comandă dulceag Silozei prin geamul din spatele lui:
– Silozica! Una cafea tare.
– Ai răbdare! Nu stau degeaba ca alţii. Să dai jos dracului mizeria aia de firmă că de mâine nu mai intru în cocina asta, se aude vocea nervoasă a Silozei de dincolo de gemuleţ.
Va urma
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
[…] „Va urma” (5) de Lică Barbu […]