„Va urma” (7) de Lică Barbu

Ca să ştiţi ce s-a întâmplat până la episodul 7, trebuie să vă obosiţi un pic şi să citiţi celelalte episoade, măcar episodul 6, ca să aveţi cunoştinţă ce e cu acest „va urma”.

Deci, cum vă spuneam:

Cobe are în mână un colac de salvare pe care scrie „Titanic”. Dă din umeri şi-i salută pe cei doi:

– Salut, Luţă! Bună, Clori! Dicu a plecat?

‒ Asta e! La fix, sări Luţă victorios şi repetă ce a zis Cobe, dar cântat.

‒ Salut Luţă, bună Clori, Dicu a plecat. Bis… Vezi? Vezi câte nume proprii într-un salut melodios şi cu ritm? Încheiat în mi minor cu Dicu a plecat… Dicu a plecat…

– Cu semnul întrebării, preciză Cobe.

– Tam-tam! Dicu a plecaaaat!!

– Aşa, şi?

– A plecat fără semnul întrebării, Cobe. Ce nu înţelegi?

– Normal. Mi l-a lăsat mie.

– Ce? Semnul întrebării? Dicu e pix?

– O fi şi pix, dar sigur are un fix. Mi-l lasă în fiecare zi pe Cioculeţ, gânsacul, să-l

hrănesc eu şi la câte mă pricep habar n-am cum să fac. D’aia mă întreb…

– Mare scofală să hrăneşti un gânsac. Cu linguriţa, cu furculiţa, ştiu eu, cu biberonu’.

– E un exemplar adult. Cum să-i dau cu biberonu’?

– De două ori pe zi căci seara se culcă odată cu găinile.

– Ar vrea el o ciufuleală cu nişte puicuţe. Dar nu se culcă până nu-l vede pe Dicu

sforăind.

– Ca să-i facă poftă, d’aia.

– Cred c-aţi dat în mintea gâştelor, le întrerupse Clori discuţia maternală.

– Habar n-ai, gâsculiţo! Lui Cioculeţ îi e teamă de Dicu când e treaz ca să nu-l taie

să-l facă ciorbă. Nici nu ştiţi cât de inteligent e.

– Dacă era deştept, îmi plătea datoria. De când are Dicu un gânsac?

– I l-a trimis mama lui la pachet cu un bilet pe care i-a scris că e milă să-l taie şi i l-a

dat lui Dicu ca să-l mănânce.

– Viu?

– Ei, viu! Trebuie să-l taie şi d’aia e război. Ştii cât de rău e!

– Cât de rău?

– Până acum n-a mâncat decât biletul de la mă-sa şi i-a făcut ciur pielea lui Dicu.

– Dicu? De când mănâncă Dicu bilete?

– Cioculeţ, gânsacul, nene! E violent şi nu se lasă tăiat.

– Normal. E şi el fiinţă. Suferă, iubeşte, urăşte. Tu te-ai lăsa tăiat?

– Nu cred. Ce-ar avea Dicu cu mine ca să mă taie? Sunt amicul lui, ce naiba!… Dar mai ştiu

eu? E cam ciudat de la o vreme.

– Ai încercat să-i dai nişte grăunţe?

– Am încercat, dar tot ciudat e.

– Da’ cu colacul ăla ce faci?

– Mă dau pe gheaţă, ce să fac?… E afacerea mea de azi. Salvez sufletele rătăcite.

Spune mai tare ca să audă şi Clori.

‒ Ră-tă-ci-te!

– Mai degrabă fraierite. Să-mi aduci şi mie un sufleţel d’ăsta rătăcit că-i găsesc eu

harta.

– Harta patului sau ce?

– Cel puţin eu le vindec rătăcirea, pe când tu îi găureşti de bani degeaba până te-o

dibui unul de-ţi mâncăm colacii la pomană.

– Cobe mă cheamă şi n-a murit nimeni din asta. Nu fi tu cobe cu mine că-mi strici

ziua. Clar?… Ia să-mi văd eu de afaceri. E ora când umblă fraierii peste tot.

– Un iaurt, o chifteluţă, un mic nimic?, îl invită Luţă la un „ceva”.

– Nu fac afaceri pe stomacul plin. Nu am fler când nu mi-e foame.

– Bieţii clienţi!, oftă Clori.

– Hai, pa! Mai trec pe seară. Fac cinste. Simt că o să-mi meargă.

– N-ai ceva de ieşit afară?, îl întrebă Clori pe Luţă.

– Ba da. Da’ de ce?

– Dă-i lui Cobe ca să iasă odată.

– Stai tu blând căci toate îmi ies. La fix.

Se întoarce la fix şi-un sfert şi când să iasă din cadru, dă nas în nas cu Virus, ţiganul.

– Vezi cum dai „Bună ziua!”, mânca-ţi-aş!, îl avertiză Cobe.

Va urma

„Va urma” (1) de Lică Barbu

„Va urma” (2) de Lică Barbu  

„Va urma” (3) de Lică Barbu

„Va urma” (4) de Lică Barbu

„Va urma” (5) de Lică Barbu

„Va urma” (6) de Lică Barbu

Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește