Lumea lui Licuță

„Varză, varză şi iar varză” de Lică Barbu

16 octombrie 2021

Pentru mine, toată luna octombrie era sărbătoare. Cea mai bogată lună a anului ne oferea de toate, iar eu eram primul atunci când mama şi tata pregăteau conservăraia de iarnă.

Se începea cu magiunul. După ce fierbea prunele într-un ceaun mare pus pe pirostrii, mama aducea borcanele spălate cu apă caldă şi puse-n gard ca să le ia vântul toamnei, trecea la umplerea borcanelor cu magiun şi apoi le punea capac cu celofan legat cu sfoară.

Asta pândeam eu. Aşteptam să termine toată treaba şi sigur rămânea la urmă vreo jumătate de borcan cu magiun. Bucuria mea. Savuram cu poftă tot magiunul de rămânea borcanul curat ca la început. Staţi! Nu chiar tot. Mai rămânea un pic pe fundul borcanului pe care-l lăsam intenţionat.

Mă mânjeam cu magiun pe obraji şi ieşeam la stradă special ca să mă vadă Tatalai. Ştiam că e pofticios şi voiam să-l amăgesc.

‒ A făcut mama ta magiun?, sărea Tatalai să mă întrebe de cum mă vedea.

‒ Îhî!, mă făceam eu că-i răspund plescăind.

Mă întreba aiurea de parcă nu-mi vedea magiunul de pe obraji.

‒ Şi nu a mai rămas nimic, p-acolo, ceva?

‒ Ba da!

‒ Şi?

‒ Şi ce?

‒ Nu-mi aduci şi mie un pic? Măcar o lingură. Fug şi aduc o felie de pâine.

‒ Nu te duce pentru că nu prea mai e. S-a evaporat ce a rămas. Aici!, îi spuneam arătându-i burtica.

Şi tot aşa îl ispiteam pe Tatalai până mi se făcea milă de el şi-l conduceam în curte lăsându-l să pape magiun din ce a rămas pe fundul ceaunului. Lună-l făcea.

În următoarele zile din luna octombrie se puneau în borcane compoturi, zacuscă, zarzavat pentru ciorbe, bulion. Nu lipseam nici la acestea, pentru că mereu era ceva de gustat, mai ales la zarzavaturi. În cratiţa în care mama tăia roşii, ardei gras, verdeaţă şi altele, rămânea o zeamă dulce-acrişoară. O nebunie!

Ca la un semn, imediat după Sfântul Dumitru, toată lumea de pe stradă punea varză la murat. „Varză, varză şi iar varză!”, spunea tata când aducea varză cu căruciorul de la piaţă. Spunea asta tot timpul ritualului de pus varză în putină, de mă şi enerva tot repetând asta.

Dar ce mai conta când urma să devorez cotoarele de varză pe care tata le scotea din mijlocul verzelor. Mâncam câte un cotor-două şi le dădeam şi oiţelor câte unul. Erau destule.

În stradă, toţi copiii rodeau cotoare de varză. Nu aveam pe cine să amăgesc.

Zburlita era şefă la mâncat cotoare şi se bucura când vedea că-mi plac şi mie foarte mult. Totuşi, o urmă de îndoială îmi trecea prin gând. Dacă o făcea aşa ca să-mi fie dragă şi mai mult? Mă rog, şi cu cotoare şi fără cotoare, pentru mine tot Zburlita era.

Lui Jiji nu-i plăceau cotoarele. Cică, el nu e oaie să mănânce aşa ceva. Se fandosea degeaba pentru că, atunci când apărea pe stradă Musculiţa cu un cotor de varză în mână muşcând cu poftă din el, fugea în curte ca să aducă şi el unul.

Pam, pam! Ghinion. Părinţii lui dăduseră toate cotoarele la porc. Jiji, dezamăgit, ca să fie mai cu moţ, venea înapoi cu o frunză de varză din care muşca strâmbându-se.

Nu se compară frunza cu cotorul. Cotorul de varză era dulce şi gustos ca napii pe care mi-i dădea mamaia Ştefana când îi dezgropa din grădină.

Jiji, din neatenţie, a scăpat frunza de varză în noroi. Pac şi Musculiţa să-i zică una:

‒ Ia cu „sare”, Jiji, dacă nu-ţi place!

Ne-am prăpădit de râs.

Supărat, Jiji a intrat în curte ca să aducă altă frunză probabil, dar nu a mai ieşit. Îl loveau în orgoliu spusele Musculiţei.

Iar eu, ca să nu las scena neterminată, m-am trezit spunând:

‒ Varză, varză şi iar varză!

La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.

Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

„Va urma” (1) de Lică Barbu

„Va urma” (2) de Lică Barbu

„Va urma” (3) de Lică Barbu