„Victor Hugo. Mărturia unui veac” de Pușa Roth și Costin Tuchilă

22 mai 2024

747

Acum 139 de ani, la data de 22 mai 1885 a murit poetul, dramaturgul și romancierul francez Victor Hugo, unul dintre cei mai importanţi scriitori francezi romantici.

Referindu-ne la portretul metaforic prin care Alfred de Musset înfăţişa îndrăzneala hugoliană, avem imaginea titanului literaturii franceze: „Îl vedem îmbrăcat în alb şi negru, râzând cu un ochi şi plângând cu celalalt, agitând într-o mână un pumnal şi în cealaltă sceptrul nebunului”.

„Secolul avea doi ani”, binecunoscutul vers, nu are simplă valoare biografică. Prin el, Victor Hugo, născut pe 26 februarie 1802, sugera, cu sau fără intenţie, că destinul său literar îl mărturiseşte pe cel al veacului. La întrebarea ademenitoare în care dintre genurile s-a ilustrat cu mai mult talent şi putere de înrâurire Victor Hugo, nu se poate da un răspuns satisfăcător. Cine este mai important în istoria culturii universale: dramaturgul, poetul sau prozatorul? Oare cine îşi asumă riscul să stabilească o ierarhie a valorii operei sale, afirmând că Hugo este mai mult poet decât dramaturg, sau că a excelat în dramaturgie în defavoarea celorlalte două? Cert este că vorbim de o operă cu vârfuri atât în poezie, cât şi în proză sau dramaturgie. Dacă totuşi veţi încerca acest exerciţiu de stabilire a unei scări a valorilor, pesemne că veţi urma o singură cale, sintetizată de autorul Legendei secolelor într-o propoziţie din eseul despre Shakespeare: „Există oameni ocean”. Propoziţia aceasta are cu siguraţă valoarea unui autoportret indirect al scriitorului considerat de Baudelaire „geniu fără frontiere”. Hugo a traversat, practic, întreg secolul al XIX-lea, părăsind această lume la 83 de ani, pe 22 mai 1885. Spectacolul funerariilor naţionale a reunit două milioane de oameni veniţi să se reculeagă în faţa Arcului de Triumf, omagiind artistul tentat de himera totalităţii, cel care avertizase că experienţa personală este de fapt experienţa întregii omeniri: „ Luaţi deci această oglindă, şi priviţi-vă în ea […] Vai! Când vă vorbesc de mine, vă vorbesc de voi. Cum oare nu simţiţi aceasta? Ah! necugetatule, care crezi că eu nu sunt tu!”

Victor Hugo a formulat explicit sau implicit o bună parte din lungul şir de negaţii şi teribilul lanţ de afirmaţii estetice ale secolului al XIX-lea. Biografia omului nu a fost mai prejos de cea a scriitorului. A cunoscut succesul artistic, succesul la public, dar şi interdicţia, cenzura, exilul.

A trăit drama supremă a unui părinte, pierderea fiicei sale, Léopoldine, înecată în Sena în 1843. A iubit timp de 50 de ani aceeaşi femeie, actriţa Juliette Drouet, pe care o cunoscuse în timpl repetiţiilor la Lucreţia Borgia. A devenit membru al Academiei fanceze la 39 de ani; a fost partizanul democraţiei liberale şi umanitare, apoi republican primit în triumf după căderea celui de-al doilea Imperiu. A scris enorm, după cum a trăit totul, fiecare eveniment al vieţii, cu nelinişte, cu frenezie, cu entuziasm. Opera sa, ilustrând universalitatea mişcării romantice, este de o inventivitate prodigioasă şi reprezintă totodată o sinteză. Statura ei uriaşă întinde aripi nebănuite. Dacă ar fi să ne oprim doar la poezie, Victor Hugo este cel care, conform opiniei lui Mallarmé „a fost versul în persoană”, îi conţine în parte pe toţi poeţii francezi de la sfârşitul veacului al XIX-lea începutul veacului XX, pe parnasieni, simbolişti, fantezişti, impresionişti şi chiar pe suprarealişti, după Jean-Baptiste Barrère, unul dintre cei mai apreciaţi specialişti hugolieni.

Cât despre teatru, Victor Hugo încheie ferm o epocă pentru a deschide programatic o alta. În celebra prefaţă la Cromwell din 1827, autorul Mizerabililor răstoarnă toate prejudecăţile proclamând doctrinar libertăţile romantismului.

Dacă Victor Hugo nu poate fi considerat, cronologic, primul autor de drame romantice, aşa cum sunt de părere aproape în unanimitate cercetătorii, fără gestul lui ambiţios şi radical teatrul nu s-ar fi eliberat de o artificialitate apăsătoare. Mai ales teatrul francez atât de tributar încă de la începutul veacului al XIX-lea doctrinei lui Boileau. Materia dramei este constituită la Victor Hugo din caractere; iar caracter înseamnă nuanţă, complexitate. Adăugaţi la acestea varietatea acţiunii, tehnica reliefului variat, amestecul genurilor şi ceea ce Hugo numea poezia completă, adevărata poezie ce se află în armonia contrariilor. Aceasta este, poate, cea mai de preţ cucerire a romantismului; sau, mai exact, una dintre formulele definitorii.

„În faţa tragediei muribunde, Victor Hugo pune drama” – formulează inspirat Philippe van Tieghem.

Să fie oare o întâmplare că Bătălia pentru Hernani a prefaţat revoluţia din iulie 1830, care confirma victoria burgheziei liberale asupra aristocraţiei şi clerului, victoria suveranităţii naţionale asupra dreptului monarhic? Să fie iarăşi întâmplător că acelaşi an, 1830, însemna proclamarea, e drept lipsită de audienţă imediată, a unui tip nou de sensibilitate şi mijloace de expresie în muzică prin Simfonia fantastică de Hector Berlioz?

Cu pană de prozator, Ion Marin Sadoveanu a înfăţişat în Istoria universală a dramei şi teatrului atmosfera zilei de 25 februarie 1830: „Publicul fremăta. Venise dinainte pregătit să aplaude sau să fluiere. Erau fracuri lipite de trup, purtate încă după moda cea veche, cu gulere înalte şi dantele la mâneci, alături de haine largi, fluturătoare, deschise pe veste roşii, ca para focului; erau chelii osoase şi lucii alături de plete lungi răvăşite; erau înveninări închise, cu gând de răzbunare, alături de zgomotoase şi provocatoare atitudini entuziaste. Era ultima gardă a clasicismului în faţa romanticilor biruitori, în seara bătăliei celei mari. Se reprezenta pentru prima oară Hernani de Victor Hugo! Autorul nu avea decât douăzeci şi opt de ani. Publicase noul crez al romantismului dramatic în prefaţa lui Cromwell, iar acum, într-un manifest pentru noua piesă, scris numai cu 15 zile înainte de spectacol, vorbea iarăşi de libertate şi de liberalism în artă ca şi în politică. Ideile noi făcuseră vâlvă şi cu mult înainte de premieră, Parisul se împărţise în două tabere: cei care erau pentru şi care erau contra lui Hernani şi [a] dramei romantice! Înainte ca piesa să fi fost cunoscută, se râdea, se critica, se apăra, se purtau zvonuri şi snoave, se publicau caricaturi, se defăima sau se admira, după cum înainte de a se ridica perdeaua, generalii bătăliei, printre care statura gigantică a lui Théophile Gautier, se agita[u], căutau să intimideze pe cei care veneau să se opună acestui sacrilegiu romantic în numele sfintelor legi ale tragediei clasice, încălcate. […] Toate inovaţiile şi revoluţionarismele dramei romantice se găseau în Hernani. Severa regulă a imitaţiilor era călcată în picioare. Erau libertăţi shakespeariene, şi o largă împărţire, deşi tot în cinci acte, a acţiunii în locurile de desfăşurare. Pe primul plan se ţinea o poveste de dragoste (Dona Sol disputată de viitorul împărat Carol Quintul şi un bandit de nobilă speţă, Hernani), dar fundalul istoric, pe care se proiecta această idilă, ce proporţii gigantice capătă! Romanticii şi mai ales romanticii francezi au avut acest dar al intuiţiei istorice scăldată cu culoarea vremii şi a epocii. Şi dintre toţi, şeful lor, Victor Hugo, a avut geniul acestei evocări. Întreaga frământare a Imperiului german, cu Reforma, cu electorii, cu biruinţa catolică a Spaniei, văzută de la Saragosa, pecetluită la Aachen, lângă mormântul lui Carol cel Mare şi încheiată iarăşi la Saragosa, e ţesătura gigantică a fundalului pe care se desfăşoară drama propriu-zisă. Iar oamenii astfel văzuţi în peisajul stufos şi variat, deosebindu-se fundamental de peisajul geometric al clasicilor, oamenii cresc gigantic şi ei în alb şi în negru, în bine şi în rău, în splendoare sau mizerie, monstruos, aproape diforma[ţi], oarecum simplificaţi pe coordonate contrarii, care le dau un el de pitoresc atrăgător şi de o umanitate mult mai directă, mai substanţială pentru marele public şi pentru scenă decât măsura cu foc în ea, atât de nobilă, a clasicismului.” – Ion Marin Sadoveanu, Istoria universală a dramei şi a teatrului, București, Editura Eminescu, 1973.

„În universul visului, noaptea cea mai înfricoşătoare şi luminile cele mai pure, arhanghelul şi monstrul i se arată omului, şi această ambivalenţă a viziunii e unul din datele esenţiale ale experienţei lui Hugo. Orice extaz este în acelaşi timp divin şi primejdios, el deschide poarta spre adâncurile în care dorm strigoii, ca şi spre nemărginirea spre care se înalţă «urcuşul albastru».Egotismul uriaş pe care îl proiectează Hugo peste întreaga natură se traduce prin vise, ca şi mesajele îngerilor”. – Albert Béguin, Sufletul romantic şi visul, sau despre romantismul german şi poezia franceză, traducere de Dumitru Țepeneag, Bucureşti, Editura Univers, 1970.

Dar revoluţia proclamată de Victor Hugo rezidă şi în libertatea de a arăta că urâtul are mii de forme, în timp ce frumosul este restrâns şi restrictiv. Că într-un proscris ca Hernani, într-un om aflat în afara legii ca Jean Valjean, într-o fiinţă stigmatizată de natură, precum Quasimodo, cocoşatul de la Nôtre Dame sau Triboulet, bufonul regelui Francisc I, pot sălăşlui cele mai nobile trăsături morale. Regele petrece (Le roi s’amuse), dramă reprezentată doar de două ori în 1832, interzisă de cenzură, a lăsat publicul perplex prin noutatea şi duritatea ideilor şi a expresiei artistice. Parisul nu a vrut să revadă această istorie scenică până în 1882, perioadă în care, transformată în operă de Verdi, pe un libret de Francesco Maria Piave, piesa a cunoscut triumful peste tot. Inclusiv în Parisul care o interzisese.

Oare acest romantism francez, se întreabă danezul solitar Georg Brandes, nu era pur şi simplu o admiraţie uşor mascată a naturii?

„Natura este o liră uriaşă la care cântă poetul ”, natura şi adevărul, cuvinte de prim ordin la Victor Hugo. Cuvinte ale căror semnificaţii ce puteau fi, prin folosire îndelungă demonetizate, se reînnoiau. Natură şi adevăr – adică efect contrastant, opoziţie pitorească, antiteză de sorginte medievală între trup şi suflet. Un romantism dualist, precizează Gëorg Brandes, construit pe aceeaşi bază. „Salamandra, spune Victor Hugo, o scoate în relief pe Undina iar gnomul o înfrumuseţează pe silfidă”. Ca în natură, „în marea grădină a poeziei nu există fruct oprit”. În marea grădină a poeziei hugoliene, orice convenţie dintre cele socotite tabu-uri este incendiată. Unei regine îi este permis să înjure, unui condamnat la moarte să ia masa de prânz cu judecătorul, lui Cromwell îi este admis să spună „am băgat parlamentul în cofă şi pe rege îl am în buzunar”, unei curtezane să aibă dreptul la o dragoste sinceră, ca în Marion Delorme, interzisă în 1829, unui crainic fonfăit să dea citire edictului regal.

Pumnal regal şi sceptru de bufon, măreţie şi adevăr, putere şi decadenţă, lumină şi întuneric, recunoştinţă şi trădare, sublim şi grotesc, inocenţă şi viciu, înger şi demon. Niciodată indoială, niciodată trecut căci „tradiţia produce noul.”

Victor Hugo, reprezentant al romantismului francez, dar personalitate de anvergură universală, a acoperit prin îndelungata sa existenţă întreg secolul trecut.

Zbuciumatul secol al XIX-lea s-a oglindit în toate convulsiile lui şi în literatura lui Hugo, deoarece procesul dezvoltarii burgheziei si protestele violente ale maselor se oglindesc în scene din „Mizerabilii”, iar aspiraţia de înnoire a literaturii după modelul înnoirii societăţii a generat înlocuirea viziunii clasice, cu dogmele ei rigide, printr-o nouă concepţie liberală, care să favorizeze dezvoltarea lirismului, împrospătarea expresiei poetice şi libertatea formulei artistice.

Ideile sociale lansate de Lamennais, Saint-Simon si Proudhomme, vizând libertatea omului, dreptul la învăţătură şi cultură şi ideea proprietăţii, găsesc un adept şi în Hugo, el însuşi deputat de stânga, expulzat de Ludovic Napoleon după lovitura de stat din 1851.

În 1827, în prefaţa la drama Cromwell, Victor Hugo se impunea ca teoretician al romantismului, definind libertatea literaturii în alegerea temei, în promovarea atitudinilor de revoltă contra tiraniilor şi de solidaritate cu popoarele angajate în lupta pentru libertate, în orientarea către contactul direct cu viaţa de unde să se împrospăteze. Eroii dramelor sale sunt sunt însufleţiţi de idei înălţătoare, de patriotism (Ruy Blas), de idealul libertăţii (Cromwell şi Hernani), de iubirea maternă (Lucreţia Borgia).

Poet, romancier, dramaturg, critic, jurnalist, istoric, Victor Hugo este fără îndoială unul dintre uriaşii literaturii franceze.

Totuşi criticile la adresa sa nu au lipsit. Când a fost întrebat care este cel mai mare poet francez, André Gide a răspuns, pe jumătate admirativ, pe jumătate ironic: „Victor Hugo, din păcate”.

Cât despre Cocteau, nu ezita să se amuze spunând: „Victor Hugo era un nebun care se credea Victor Hugo” .

Trebuie spus că autorului Mizerabililor i se pot asocia ambiţia, longevitatea, puterea de muncă şi geniul, ceea ce duce la un amestec de fascinaţie dar şi de iritare pe care le suscită chiar şi astăzi.

Înainte de toate, ambiţia. La 14 ani, lui Victor Hugo nu-i era teamă să noteze în caietul de scolar: „Vreau să fiu Chateaubriand sau nimic”. Apoi, mai târziu, el a adoptat deviza: „Ego Hugo”…

Fragmente din textul emisiunii Clasicii dramaturgiei universale – Victor Hugo. Măreția unui veac, realizatori: Pușa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta. Data difuzării în premieră: 26 martie 2000.

Victor Hugo, La Conscience (La Légende des siècles)

Teatrul Național Radiofonic: Hernani de Victor Hugo. Traducere de Haralambie Lecca. Regia artistică: Mihai Pascal. În distribuţie: Nicolae Brancomir, Alexandru Pop Marţian, Victoria Mierlescu. Înregistrare din anul 1960

Victor Hugo, Regele petrece, cu George Vraca, Ion Manolescu, Valeriu Valentineanu, Emil Botta, Nicolae Bălţăţeanu, Gina Petrini, Ion Talianu, Marcela Rusu, regia artistică: Mihai Zirra, 1952 – fragment