Ninsese ca un blestem peste mahalaua pestriță și plină de gropi. Dimineața s-a arătat strălucitoare, ca un joc de lumini. Pe scaun, rochia ei albă, împrumutată, voalul lung, prins într-o cununiță argintată, buchetul de plastic și hârtie creponată, asparagus, cale și trandafiri. Nu probase nimic. Soră-sa alergase prin mahala, apoi prin centru, singurul loc unde se mai putea lua cu împrumut o rochie de mireasă, cu măsurile scrise pe un bon de la alimentara de jos. Le vedea și nu simțea nimic, ba chiar îi erau ostile, albul imaculat, ca un pumn în ochii ei, puritate îndoielnică, plasticul și toată hârtia creponată, flori nu mai erau, deci trebuia să se bucure de ce-i oferea piața. O imagine ireală într-o cameră măruntă, cu pereții plini de icoane și fotografii familiare. El padre, bătrânul, niciodată mulțumit, cu niște mustăți stufoase și ochi bănuitori, gata să te ia la palme pentru orice nimic. Anciana era ascunsă între volane și baticuri brodate, toate negre, cu ochii seci, prin care puteai vedea pogoanele de pământ și viile de pe deal, dar nimic din sufletul ei, poate la fel de negru ca îmbrăcămintea. Mica, unica progenitură pe care-o adusese pe lume, osoasă, dar măruntă, harnică precum un cal și ginerele, Gabor, un slăbănog fără viitor, lăsat să zacă după sobă, deși el avea cel mai viu portret din toată casa. Gabor, lunganul bețivan, trebuia să rămână după sobă, zicea Anciana, el fusese cumpărat, nu adoptat, era sărac și tot ce trebuia să facă ducea la bun sfârșit fără un comentariu. Venise în casă cu un radio vechi, pe care îl reparase de câteva ori, un cal bătrân, dar care mai trăgea la jug și cu Mica, plecată să spele pe la alții, sătulă de Anciana și comenzile ei, îndrăgostită de bețivan, însărcinată și nevrozată în ultimul grad. Radioul se stricase definitiv, calul murise de bătrânețe, iar ea se născuse, câteva luni mai târziu, sub ochii severi ai familiei. Se pare că-l moștenise pe Gabor în multe lucruri. Avea acel ”mă doare-n cot”, nu murea la prima catastrofă și nici nu fugea de pietrele puse pe drum, în speranța că-și va rupe gâtul.
Mica și Gabor adunaseră în coșuri mari pentru strâns porumbul toate farfuriile din cartier și soră-sa împodobise grădina cu panglici colorate din hârtie creponată, toate înmuiate de ninsoarea de peste noapte. Umbla ca o bezmetică prin curte, cu bigudiurile în cap și fierul Săfticii, ultima mireasă din mahala. Îi înmuiase părul cu bere amestecată cu zahăr și acum trebuia pus pe bigudiurile colorate. Atinse cu degetele părul rebel, ce ieri semănase cu orice, numai cu un cățel de cartier nu, se uită în oglinda ovală, adusă extra de nașa, dar nu mai descoperi fața ascunsă sub mutra asta de circ.
– Ești o adevărată păpușă, strigase vară-sa, frizeriță de meserie, cea mai frumoasă mireasă din mahala!
Nașa Sanda o privi ca pe o fantomă. Oftă lung și ieși afară din cameră.
– Asta se îngrașă la minut, zise vară-sa, astă-vară avea țâțele mai mici și parcă era puțin cheală.
– Țâțele-s ale ei, zise soră-sa, intrând să le arate rochia ei roșie, numai peruca o are din Bulgaria. I-a adus-o Gigel de la ultima lui ieșire.
Îmbrăcase rochia, nu se prea potrivea, dar alta nu avea, nașa intră cu voalul călcat, cu coronița și niște mărgele de sticlă colorate strident. I le puse la gât, apoi voalul și cununița. Era gata. Arăta groaznic. Sperietoare de ciori.
– Nu-mi plac mărgelele, zise, sunt ordinare.
– Ohohoho, țâșni nașa, totu-i alb, avem nevoie de culoare, când te vede mirele moare pe loc.
Auzi țiganii la poartă și vocea lui Gabor, de data asta tristă și afectată și simți că o podidesc lacrimile. Pantofii o strângeau, rochia lungă nu era pentru ea, mărgelele țipau în lumina zilei și, pentru că nu pusese nimic în gură toată seara și nici de dimineață, îi miorlăiau mațele de foame, ca mâțele în nopțile de primăvară. Se adunase lumea și Gabor deschisese poarta să intre în ogradă. Țiganii erau în față, toți în negru, numai viorile aurii sclipeau blajin în lumina zilei. Ieși afară. Dansul miresei, pe care îl auzise de atâtea ori în ultimii ani, i se părea acum străin.
– Să ne trăim, strigă, oprind jeluiala lăutarilor beți, oameni buni, să plouă cu noroc în viața mea!
– Ești nebună, zise soră-sa, aici nu-i târgul de fete, ci nuntă, fă, schimbă direcția!
– Ridică buchetul, strigă nașa Sanda, să-l vadă toți!
– Este de hârtie creponată, zise, hârtie și plastic.
– Și ce, zise nașa, mulți văd, puțini pricep…
– Ăștia plătește să vadă o mireasă fericită, zise nașul, zâmbește, fă, că ai dinți frumoși.
Trecuse de prânz când bărbații ieșiră să aducă mirele. Fără ei ograda era liniștită. Țiganii înfulecaseră câte ceva, vinarsul curgea, femeile se adunaseră în grupușoare și bârfeau tot ce vedeau în fața lor. Era liniște. Hărmălaia o scotea din sărite. Se așeză pe un scaun și privi spre stradă. Soarele încălzea, copacii dădeau muguri firavi, venea primăvara. Avea poftă să-și vadă chipul în oglindă. Mica o acoperise pe cea mare, cică nu era bine să te vezi decât după cununie. Trase cearșaful în jos. Era total mutilată. Părul creț, ca o oaie netunsă, buzele roșii, groaznic de vulgare, mărgelele, ce mergeau mai bine la Casa de Piatră decât la gâtul ei, coronița, acel alb ce nu mai zicea nimic, nu, ea nu era acolo. Ieși furioasă afară. Auzi’ bărbații strigând în fața porții și vocea popii, adus pe ascuns, pentru că nașu era membru de partid și se pare că era interzisă colaborarea cu divinitatea.
– Nu și nu, și nu!, striga, soră-sa, ca ieșită din minți, golan nenorocit…
Implicatul o ștersese, n-avea chef de sclavagie, nuntă fără mire nu mai avusese niciodată mahalaua. Femeile deveniseră nervoase. Aveau ce raporta.
– Lepădătura, strigă nașa Sanda, îl omor cu mâinile mele!
– Lasă-l, fă, zise, ca trezită din somn, este nunta mea! Cântați, le zise țiganilor, noi chefuim și fără el!
Luase șalul negru al Ancianei și-l agățase peste umeri. Viorile scârțâiau ceva vesel, ea nu mai avea nimic de pierdut, era veselă și se pomeni în mijlocul mulțimii țopăind ca o vrabie.
– Aruncă șalul, țipă nașa, aduce nenorocire!
– Mai multă nici nu se poate, zise, Mitia a fugit…
– Găsim altul, zise nașa, tu trebuie să ai un bărbat, mai ales acum cu rușinea asta…
– Dansați, strigă spre tineretul adunat la poartă, trăiască mireasa!, apoi îl trase de mână pe nașul dezorientat, cerându-i să o onoreze cu primul dans.
– Nu se poate, puiule, zise nașa, plângi, rupe-ți florile, țipă, ești în doliu, lumea trebuie să sufere cu tine, toanto, deci suferă…
– Nu pot.
Era fericită că Mitia nu venise. Căsătoria lor era o farsă. Mica aranjase totul. Mitia era sărac. Ea era urâtă. Poate ar fi umblat cu burta la gură, ar fi născut un copil, ar fi rămas singură în fiecare noapte. Era bine că mirele fugise.
– Nu pot, zise, mă bucur pentru Mitia.
Începu să râdă. Luă buchetul, desprinse florile și începu să le arunce în jurul ei. Trandafirii de hârtie creponată erau fleșcăiți de tot. Râdea, se învârtea în ritmul muzicii și arunca resturile nunții peste capetele femeilor.
– Săraca, zise una, nu-i întreagă.
– Păi ce, Anciana era?
– Se moștenește, fă, se moștenește.
– Nu-i de mirare că mirele a tulit-o.
– Eu n-o luam, zise băiatul de la tutungerie, eu unu n-o luam…
Soarele se ascunsese și ningea din nou. Gabor chemă lumea în casă. Numai ea stătea afară în ninsoare. Întunericul a căzut peste ogradă. A aprins becul de o sută. Putea vedea până la stația de autobuz. Ninsoarea se întețise.
– Cad fluturii iernii, zise, se curăță sufletele…
Era o liniște de moarte printre scaune și hârtia creponată căzută peste grădină. Numai în casă vuia lumea. Se așeză pe un scaun și lăsă ninsoarea să cadă peste ea.
– Vino în casă, zise Mica, ai să mori afară…
– Va fi o moarte de vis, răspunse, întinzându-și picioarele peste alt scaun.
– Doamne, de ce m-ai pedepsit, zise Mica, de ce eu și nu alții ?!
Un țigan ieși afară să fumeze. Era ca un pitic în negru.
– Așa ceva n-am văzut în viața mea, îi zise Micăi, apoi se întoarse spre ea și începu să râdă.
– Trăiască mireasa!, zise, aprinzându-și țigara.
Flacăra chibritului lumină ca un trăznet scurt grădina.
– Trăiască muzica!, răspunse.
Apoi se scutură de zăpadă și intră în casă. Trecu printre lumea încinsă de vinars, deschise ușa camerei unde dormea ea și soră-sa, înlătură toate paltoanele așezate peste patul ei și se lungi, cu rochia ei albă, voal și coroniță în pat. Popa închiriat începuse o rugăciune și muzica se oprise. Toți se rugau pentru ca duhurile rele să dispară din casa lor. Mirosea a tămâie. Nu-i mai venea să râdă. În șoaptă, ca un copil prins cu ceva interzis, începu să se roage împreună cu ceilalți până ce ochii i se umpluseră de lacrimi și nu mai putea vedea nimic.
Murcia, Spania
Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav
