Acasă Descoperă scriitorul din tine! ”Visul de a zbura” de Adrianne Hermina Popa  

”Visul de a zbura” de Adrianne Hermina Popa  

71
concurs proza leviathan adrianne hermina popa

logo rubrica concurs cu premii descoperă scriitorul din tineText premiat la concursul de eseuri realizat de Asociația Culturală Leviathan, ”Descoperă scriitorul din tine!”, ediția a patra (18 septembrie – 1 octombrie 2019), cu tema: Gânduri de toamnă.

O ultima suflare îi străbătu corpul tremurând. Își simțea inima bătând cu putere, cuprinsă de o ultimă rămășiță de speranță, într-o mare a viselor sale rătăcite. Rămăsese doar ea, singura încercare de a mai spera într-o minune. Îi era imposibil să-și amintească de acea perioadă scurtă, petrecută în măduva trunchiului… Ceața timpului îi răpise începutul, ploile dese și arșița verii îi mutilaseră trupul, rămăsese doar amintirea acelei nopți reci de primăvară, prima sa noapte pe acest pământ. Mai existaseră oare și alte nopți rătăcite, pe vremea când era încă parte din ramura protectoare, din care prinsese într-un sfârșit viața?

Adrianne Hermina Popa
Adrianne Hermina Popa

Viața – cât de multă viață îi fusese cândva dăruită… o primă răsuflare… doi ochi verzi, plini de teamă, căutând nemărginirea cerului. Cerul acelei nopți de primăvară, plin de stele, atât de departe de pământ. Și ea, o frunză tânără și plină de vise, nu își dorea nimic mai aprig decât să poata evada din membrana ei de un verde deschis, subțire ca un pergament, pentru a-și construi repede o scară cu care să ajungă până la capătul Universului. Își simțea tremurul corpului, știindu-se așteptată dintotdeauna de aștrii stelari, sperând să-i zboare în întâmpinare – vor fi oare stelele vreodată pregătite să dăruiască o parte din veșnicia lor unui suflet muritor? Cu acest ultim gând adormi într-un târziu, pentru prima oară în viața sa, la scurt timp după primul contact cu aerul rece al acelei nopți de primăvară – noaptea devenirii sale.

Când redeschise ochii în dimineața următoare, rămase uimită privindu-se: membrana de un verde deschis crescuse peste noapte – nu mai era doar o frunzuliță, era asemenea multor altor frunze surori, ce atârnau tăcute de ramura sa – numai timpul putea să știe de când tăceau și de câte ori or fi visat și ele la prima încercare de zbor… Încet, încet înțelegea că nu va putea niciodată să ajungă până la stele – pentru asta ar fi trebuit să parcurgă nenumărate anotimpuri, ceea ce îi era imposibil. Asta îi povestise demult trunchiul mamă, pe vremea când se ascundea în ramura protectoare și visa doar la ziua când va putea să devină realitate.

Fără voia sa, începu să plângă cu lacrimi de rouă, ce se rătăciseră prin noapte și se odihneau acum pe trupul său verde deschis. Ce sentiment minunat să fii sărutat în prag de răsărit de elexirul vieții!

Voci îndepărtate de copii îi alungau ultima boare de oboseală. Deschise ochii mari pentru a-i putea găsi cu privirea. Iubea copiii, fără să fi avut vreodată contact cu ei. Urma apoi primul contact vizual. Parcă ar fi avut aripi – pașii lor ușori pluteau în aer, călăuziți în zbor de râsetele lor inocente. Copiii erau, într-adevăr, ceva deosebit! Doar ei îi arătaseră cât de ușor se poate zbura, chiar și fără aripi. Visul de a zbura creștea cu amploare cu fiecare secundă care trecea. Să zboare până la cer și înapoi, repetând acest zbor la infinit. Razele soarelui îi accentuau dorința. Și soarele era ceva deosebit, o prietenie cu el ar fi fost mai mult decât binevenită.

Din acea clipă își petrecea fiecare zi în compania copiilor cu aripi. Începuse deja să le deosebească vocile. În taină își făurea planurile de zbor. Chiar avusese curajul de a ruga soarele într-o bună zi, să-i sară în ajutor, iar acesta îi promisese să-i fie alături în clipa în care ar avea puterea să se desprindă de trupul mamei. Strigase de nenumărate ori la copiii cu aripi, dar aceștia nu o auziseră. Dimpotrivă, unul dintre copii fusese de părere că vântul ar plânge printre ramurile nucului bătrân din curtea școlii – fusese de fapt strigătul disperat al frunzei de primăvară ce încerca din răsputeri să se facă auzită, chiar și prin vuietul vântului în coroana bogată de frunze. Vântul avea aripi, asta ar fi putut să o ajute la prima ei încercare de zbor. Trebuia să găsească doar o posibilitate de a se desprinde de ramura protectoare din care se născuse în acea noapte rece de primăvară. Iubea ramura mamă cu toată puterea sufletului ei firav, dar ajunsese la punctul la care nu își dorea nimic mai aprig decât libertatea. Să zboare! Până la cer și înapoi, repetând acest zbor la infinit.

Zilele și nopțile treceau, frunza verii îmbătrânea treptat, era demult trecută de jumătatea vieții. Era mult mai mare decât frunzulițele ce abia răsăriseră pe creanga din dreapta ei. Erau de fapt rude, ramificate în trunchiul protector al nucului, și cu toate acestea erau așa de diferite. Frunzulițele tinere și obraznice râdeau deseori de ea, de înfățișarea ei, acum de un verde închis, o jigneau spunându-i că ar fi bătrână și că i-ar fi venit demult timpul să plece. Aceste cuvinte o dureau nespus, o răneau profund. Și cu cât tinerele râdeau mai des pe seama ei, cu atât mai mult creștea în ea dorința de a zbura. Cu sau fără aripi, era sigură că nu i se va întâmpla nimic, soarele și vântul o vor proteja, iar gândul acesta îi dăruia forțe noi pentru a duce la bun sfârșit planul propus.

Într-o dimineață se trezi mai repede ca de obicei. Purta deja o rochie nouă, ruginie, aspră, care, parcă, nu era pe măsura ei. Cu o seară în urmă adormise ascultând în taină glasul a doi tineri îndrăgostiți. Iubirea trebuie să fie un sentiment magic. Chiar și ea avea aripi cu care putea zbura de la o inimă la alta, repetând zborul său la infinit, fără a greși vreodată drumul ei plin de vise și emoții. Dragostea era chiar mai mult decât soarele, cerul cu stele și chiar mai mult decât dorința de a zbura! Străpunsă de acest nou sentiment adormise cu o noapte înainte, ferm hotărâtă de a cunoaște cu orice preț iubirea adevărată, de a fi cuprinsă de ea până în adâncul sufletului ei bătrân și plin de răni. Cu un suspin adânc, își luă rămas bun de la creanga protectoare, care înțelesese demult că era timpul să dea drumul pruncului său. Creanga știa că nu se va mai întoarce niciodată înapoi acasă, iar gândul acesta îi sfâșia sufletul. Și cu toate acestea, tăcea și se lupta din greu cu lacrimile care îi băteau în pleoape. Copilul ei trebuia să-și urmeze drumul său! Îi mângâie ușor trupul ruginiu și deschise brațele larg. În următoarea clipă avea să dispară din imaginație, timpul luând cu el stelele cerului și scara. Aceasta nu era înca gata și nu va putea fi finalizată nicicând. Frunza de toamnă zbura deja, mișcând încântată aripile-i nevăzute. Zbura! În zborul ei magic se îndepărta din ce în ce mai mult de trunchiul mamă.

Dintr-o dată o năvăli o senzație imensă de teamă. Se simțea singură și părăsită, asemenea unei frunze în vânt. Asta și devenise de fapt. Visase atâtea luni la primul zbor, iar acum acest vis se spulbera căzând la pământ. În zadar încercase de nenumărate ori să-și schimbe direcția de zbor, să ajungă până la cer. Cerul dispăruse definitiv din ochii ei, care erau îndreptați acum către pământ. Începu să plângă, cu lacrimi mari și amare, cum numai o frunză în vânt poate vărsa în timpul singurului ei zbor. Glasurile copiilor erau din ce în ce mai puternice. Unul dintre ei chiar încercase să o prindă în zbor, dar fără izbândă. O altă voce de copil era de părere că venise toamna și frunzele aveau în curând să cadă toate pe pământ. Nu, strigase frunza disperată! Nu și nu! Ce greșeală a naivității copilărești să gândești așa, își spunea ea plutind în aer.

Când, într-un sfârșit, atinse fruntea pământului, se simțea atât de bătrână, respirația îi era grea și parcă nu mai era ea – frunza visătoare și plină de curaj. Zborul acesta îi răpise toate puterile. Zborul acesta fusese altfel decât visase ea vreodată! Nu era zborul spre libertate, ci acela spre tărâmul morții. Acum zăcea fără vlagă pe pământul umed și rece de toamnă, al cărui miros necunoscut îi provoca o stare de neliniște. Pe retina ei înlăcrimată, se oglindea încă strălucirea din ochii tinerilor îndrăgostiți care, în curând, aveau să se reîntâlnească. Va fi atât de aproape de ei, dar ei nu vor avea ochi să o vadă. Ei vor zbura din nou până la cer și înapoi, repetând acest zbor la infinit. Asta simțea și știa deja frunza muribundă. Simțea ceea ce ea nu va putea trăi niciodată…

30 septembrie 2019                                                                         Mühlheim, Germania

Vezi: Arhiva rubricii Descoperă scriitorul din tine!

Detalii despre obiectivele proiectului în pagina Descoperă scriitorul din tine!

Pagina de facebook Descoperă scriitorul din tine

Pagina de facebook Diaspora culturală românească

• Cele patru numere de până acum ale revistei trimestriale ”Leviathan” pot fi citite aici.

• Pentru a cumpăra edițiile tipărite ale revistei, click aici.

• Abonamente la revista trimestrială ”Leviathan”, ediția tipărită, click aici.  

NICIUN COMENTARIU

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: