”Privește-mă ca pe un om, citește-mă ca pe o carte”. Acesta este sloganul sub care Administrația Națională a Penitenciarelor, preluând un concept danez, a organizat simultan în mai multe orașe din țară, Biblioteca vie, manifestare care, la Slobozia, s-a desfășurat la inițiativa Penitenciarului local, în parteneriat cu Biblioteca ”Ștefan Bănulescu” Ialomița. Am primit invitația de la directoarea Bibliotecii, care mi-a spus că este ”ca un joc pentru oameni mari”. Unii sunt cărți, alții cititori. Acțiunea are drept scop interrelaționarea celor din penitenciare cu cei din afara lor și, așa cum afirmă organizatorii, eliminarea prejudecăților legate de mediul penitenciar. Am acceptat cu plăcere invitația, convinsă că este o activitate benefică atât pentru ”cărți” cât și pentru ”cititori”, ceea ce s-a și confirmat.
Deținuții au fost cărțile, ei și cu mine, eu fiind cartea bibliotecii, ei fiind cărțile penitenciarului. ”Numai că doamna Dalian n-are fișă” – anunță doamna bibliotecar, prilej pentru mine să conchid: ”Așadar, o puteți împrumuta, fără s-o mai aduceți înapoi.” Râsete-n sală, proteste din partea bibliotecarei. Oamenii-cărți aveau fișe, într-adevăr, ei erau, de fapt, nu doar deținuți ci și personal care lucrează în penitenciar: educatori, psiholog, preot, șefi servicii etc. „Cititorii” au fost oameni din diverse medii: cultural, școlar, bisericesc.
Pe post de carte, îmi așteptam cititorii. M-au ”citit” câțiva, iar când părea că s-au cam terminat cititorii amatori de ”Loredana”, cartea a prins gust să devină cititor. Bunghesc un domn la patru ace, costum, cămașă, cravată prinsă-n ac, care stătea sobru, cam abătut pe ”raft”. Întreb cine-i, mi se spune că e un deținut, pardon, o carte ce așteaptă să fie citită. Nu știu de ce tăcerea lui mi-a transmis că ar avea o poveste interesantă de spus. Și n-am dat greș. Mă hotărăsc, spre oarecare surprindere a bibliotecarei, să împrumut cartea. Domnul Virgil se așază după ce, mai întâi, îmi întinde mâna protocolar și se prezintă. Apreciez după ținuta sa că a dat importanță evenimentului. Nu știu cum să încep. La cărți e mai simplu, încep cu prefața. La cărțile-oameni, trebuie mare atenție, căci, așa cum spune și regulamentul, cartea nu trebuie lezată în demnitatea ei de om. După un moment de tăcere și un zâmbet sincer, mă hotărăsc să încep banal:
– Cum vi se pare ideea acestei întâlniri?
– Foarte bună. Pentru noi e ceva deosebit. Chiar dacă eu nu pot spune că mă plictisesc, sunt în regim deschis, merg la muncă, dar asta e altceva.
Îhm… e bine, înseamnă că n-o să-mi dea cu foile peste ochi. Arunc o întrebare capcană:
– Ați cam ajuns din greșeală pe-acolo, nu?
Mă privește drept în ochi și-mi răspunde ușor ironic, dar părând convins de ceea ce spune:
–Doamnă, acolo n-ajunge nimeni din greșeală. Exceptând rarele erori judiciare. De fapt, cunosc un singur caz: cazul Țundrea (mă pune la curent cu detaliile). În rest… a, noi, în general, ne străduim să ne găsim scuze. Eu sunt acolo pentru că sunt vinovat!
Asta-mi place. Iată un om care-și asumă vina. Nu-l întreb ce-a făcut. Dacă ar fi fost dispus, mi-ar fi zis. Mai are patru luni din pedeapsă. Dând să zic ceva de penitenciar, îmi scapă ”pușcărie”, apoi mă corectez. Mă apostrofează:
– Pușcărie, doamnă! Așa se cheamă. Pușcărie, închisoare, pușcăriaș, deținut…
Îmi vine pe limbă alt sinonim: bulău. Îmi place cum pune problema. Parcă-a intrat în mintea mea. Și eu mă gândesc de multe ori că n-ar trebui să ne temem de cuvinte, ci de ceea ce ele exprimă. Ce-i fandoseala asta cu ”persoane private de libertate”? În curând o să le spunem ”crini imperiali privați de lumina solară” sau ”Albă ca Zăpada în travesti”. Surpriza cea mare a fost când a început adevărata poveste:
– Sunt musulman. Am fost. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat, de doi ani încoace, să Îl aflu pe Iisus, adevărata credință. Mi-a schimbat viața. Am înțeles că Dumnezeu ne iubește chiar dacă greșim și ne iartă. Mie, acum, îmi e silă de cel care-am fost înainte. M-am acceptat pe mine cel din trecut doar pentru că am înțeles că și Dumnezeu mă acceptă. Și încă ceva: am învățat să mă pun în locul celuilalt, să simt ce simte el. Deci să-mi iubesc aproapele. Înainte nu mă sinchiseam de niciun aproape, eram eu și numai eu. Nu simțeam nimic din durerea celuilalt, acum simt. Nu mai pot altfel, nu se mai poate.
La o asemenea declarație, înțepenesc. Mă întreb dacă nu cumva își joacă rolul. Dar de ce l-ar juca? Nu se afla în fața unei comisii de grațiere. Minunat lucrează Dumnezeu cu oamenii. Până la urmă, și dacă a jucat un rol, l-a jucat atât de bine, încât m-a convins.
– Credeți că, dacă n-ați fi făcut pușcărie, L-ați fi aflat pe Dumnezeu astfel?
– Nu. Aici L-am aflat. Și tare mă bucur.
Ce să mai adaugi la asta? Decât că am citit o carte care mi-a plăcut și care-mi va rămâne vie în minte. Ne luăm la revedere spunându-ne că ne pare bine că ne-am cunoscut și ne urăm de bine.
Orele de lectură se apropie de final. Ne strângem roată, tragem concluziile, oferim cărți și reviste, facem fotografii. Virgil repetă de mai multe ori: ”Vă mulțumim!” Se simte o bucurie printre oameni. Tot timpul mesele au fost ocupate, cititorii și cărțile s-au tot schimbat, oamenii au conversat și în picioare.
Mi se solicită un cuvânt de final, închei cu ”Să ne revedem sănătoși, cu toții în libertate!” Uit să adaug citatul celebru: ”Libertatea omului se termină acolo unde începe libertatea celuilalt.” Să avem grijă, așadar, să nu ne încălcăm unii altora libertățile!
Mă întreb cum ne privesc deținuții pe noi, cei aflați în libertate. Un fel de-a zice. În fond, așa cum vorbeam cu una dintre cărți, toți suntem cumva prizonieri: ai temerilor noastre, ai angoaselor, ai neputințelor, ai suficienței, ai patimilor care ne stăpânesc, ai celor pe care-i urâm, ai celor pe care-i iubim… Toți așteptăm liberarea, sub o formă sau alta. Dar numai unii au dreptul să spună, ca-n versurile lui Radu Gyr: ”Voi nu știți ce-nseamnă învierea din moarte/ Căci n-ați fost cu noi în celule”.
N-am fost și nici nu vrem să fim. Să ne ferească Dumnezeu pe toți! Dar, într-un sens mai larg, fiecare dintre noi purtăm o vină pentru cei aflați în celule. Așa cum o vină purtăm pentru sărăcia lumii, pentru bolile ei, pentru nefericire, pentru tristețea copiilor și lacrimile bătrânilor. Așa cum o vină purtăm pentru că îmbuibații acestui veac practică distrugerea în masă cu armele moderne ale omenirii. Frumos ar fi să ne asumăm această vină, precum Virgil care spune fără echivoc: ”Eu sunt acolo, pentru că sunt vinovat”.
Dincolo de aceste neajunsuri, rămâne frumusețea întâlnirilor dintre oameni. Biblioteca vie a funcționat și și-a atins scopul: atât unii cât și ceilalți ne-am amintit că, în lucrurile esențiale, suntem la fel și, până la urmă, fii ai Aceluiași Unic Dumnezeu în Trei Fețe. Și că cel mai încurajator lucru pe care îl avem în orice situație oricât de grea, este asigurarea pe care ne-a dat-o prin Fiul: ”Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei, 28, 20)
Slobozia, 26 iunie 2015
Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian
