În vacanţa dinspre clasa a VII-a, gata să-mi văd visul cu ochii. Eram în tabăra pionierească de la Amara. Fusesem trecută pe lista celor care urmau să primească medalia ”Meritul pionieresc”. Când mi s-au cerut datele de identificare, mi s-a spus şi pentru ce. Zburdam de bucurie! Apoi, în preziua înmânării cu tam-tam, am fost chemată de o elevă mai mare, a Liceului Pedagogic, iar o tovarăşă profesoară care probabil răspundea de corectitudinea acordării nestematelor pioniereşti mi-a pus o întrebare care m-a blocat: dacă mama e membră de partid. Neştiind ce înseamnă să fii membru de partid, cu atât mai mult dacă mama e şi ea, nu prea ştiam ce să răspund. Am păţit ca ăla din banc: Gheorghe îl întreabă pe Ion: “Mă Ioane, tu ai sifilis?” Ion, neştiind ce-i ăla, se gândea: ”Dacă-i spun că n-am, zice că sunt zgârcit şi nu vreau să-i dau şi lui. Dacă-i spun că am, îmi cere să-i dau.” Şi atunci răspunde: ”Mă, am, da numa’ oleacă pe fund.” Cum, însă, eu nu puteam să spun că mama e numa’ niţel membră de partid, acolo, pe fund, cum nu ştiam nici să mint, răspunsul a fost: ”Nu ştiu, nu cred…” Şi uite-aşa mi-a zburat insigna de sub nas cât ai zice peşte. Că nu se puteau premia elementele neîncolonate în rând. Acuma, culmea ofticii ar fi fost să aflu că mama e membră de partid, iar eu, moaca, să fi ratat ditamai distincţia de tablă, din cauză că n-am fost informată la timp. Aşa că prima grijă când am ajuns acasă a fost să o întreb pe mama dacă că e şi ea în rând cu lumea a bună. Am răsuflat uşurată când am aflat răspunsul negativ, măcar n-aveam motiv să mă oftic.
Am primit insigna cu pricina în clasa a VII-a, la serbarea de sfârşit de an, de la şcoala unde învăţam, că pe ăia nu-i interesau apartenenţele de partid, ştiau că acolo, la mine-n sat, în generaţia mea, nu mă ”bătea” nimeni la carte. Dar, ca oricând am aşteptat un lucru, iar el a venit prea târziu, mai ales după ce-mi fusese o dată suflat de sub nas, evident că nu m-am mai putut bucura. Am suportat-o atârnată de cămaşă până s-a sfârşit serbarea, apoi, odată ajunsă acasă, am trântit-o cu năduf într-o casetă cu alte inutilităţi. O mai fi şi-acum pe undeva.
De la aceeaşi serbare, mai am o amintire. Profesoara responsabilă cu pionierii mi-a dat la sfârşitul premierii nişte insigne oarecare pe care mi-a spus să le dau eu cui vreau dintre elevii mai mici aliniaţi pe scenă, care fuseseră premiaţi. Printre aceştia, se afla şi sora mea care terminase clasa a II-a şi luase premiul I. Am început să pun insignele la rând, iar când am ajuns în dreptul Alinei, am ocolit-o, continuând să pun insignele de la următorul. Am făcut aceasta fără ca nimeni să-mi spună sau să mi-o ceară, gândind că nu se cade ca eu să-mi ”premiez” propria soră. Când mă gândesc la nepotismele de-acum şi dintotdeauna, îmi vine să râd de naivitatea mea. E unul din puţinele momente în care, dacă aş da timpul înapoi, aş acţiona diferit, dar asta gândind cu mintea de-acum. Pentru că atunci un copil a plâns şi a fost nedreptăţit. Degeaba i-am explicat eu acasă că nu se făcea ca ea să primească din mâna mea o insignă, că n-ar fi fost corect etc. ”Le-ai dat la toţi proştii, numai mie nu!” a fost argumentul surorii mele, care chiar avea dreptate. Degeaba am încercat s-o înduplec, oferindu-i insignele mele, ea o ţinea pe a ei (şi iar avea dreptate): o voia pe aceea pe care nu i-am dat-o, deşi o merita. Dar şi eu am ţinut-o pe-a mea: că aşa era corect! Să râzi sau să plângi?
Slobozia, 24 ianuarie 2015
Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian