Coranul este cartea sfântă a islamului și este citit, studiat, memorat și recitat zilnic de aproximativ un sfert din populația globului. Dincolo de statutul său religios, Coranul face parte din patrimoniul literar universal, iar de-a lungul timpului nu doar musulmanii, ci și persoane aparținând altor tradiții religioase sau curente filosofice s-au aplecat asupra lecturii și studiului său. Cu toate acestea, cititorii nemusulmani din spațiul european, inclusiv din România, au întâmpinat frecvent dificultăți în înțelegerea acestui text sacru, dificultăți generate în principal de specificul stilistic și structural profund diferit față de cel al literaturii occidentale. Prin prezentul articol ne propunem să oferim câteva repere metodologice de lectură și interpretare, menite să sprijine demersul celor interesați să citească sau să studieze Coranul într-o manieră mai adecvată contextului său cultural și religios.
Se impune, înainte de toate, o explicație etimologică. Termenul „Coran” provine de la verbul arab „qara’a” (قرأ), care înseamnă „a recita”, iar forma „Al-Qur’ān” poate fi tradusă prin „Recitarea”. Conform tradiției islamice, autorul textului nu este un om, ci Dumnezeu (Allah), fapt care introduce o diferență esențială față de alte texte religioase sau literare și care influențează decisiv modul de raportare la acest corpus scriptural. Musulmanii consideră că propria lor Scriptură constituie Cuvântul lui Dumnezeu în sens deplin: ca rostire, ca literă, ca sens și ca formă, neschimbat și transmis prin intermediul îngerului Gavriil Profetului Muhammad (cca. 570–632) pe parcursul a douăzeci și trei de ani.
Din punct de vedere structural, Coranul este organizat în 114 unități de dimensiuni diferite numite „sure” sau „surate” (în arabă sg. sūrah/pl. sūwar), alcătuite dintr-un număr de versete („āyāt”). Cea mai extinsă dintre acestea este a doua Sură, Al-Baqara („Vaca”), care cuprinde 286 de versete, în timp ce cea mai scurtă este Sura 108, Al-Kawthar („Prisosința”), alcătuită din numai 3 versete.
O caracteristică esențială a structurii Coranului constă în autonomia fiecărei sure, care poate fi citită ca o unitate de sine stătătoare, fără a presupune parcurgerea textului într-o ordine prestabilită. Spre deosebire de o carte organizată după un model narativ clasic (introducere, cuprins și încheiere), Coranul poate fi deschis la orice sură, fiecare dintre acestea funcționând ca un mesaj suficient sieși. Această particularitate explică deruta resimțită de numeroși cititori occidentali, care se așteaptă la existența unui fir narativ continuu, comparabil cu cel al unui roman sau al unei biografii, de la prima până la ultima pagină.
Din acest punct de vedere, Coranul nu ar trebui comparat, în ansamblul său, cu textele biblice de tip istoric sau narativ (precum Cărțile Regilor, Cronicile sau Evangheliile), ci mai degrabă cu Psaltirea. Asemenea Coranului, Psaltirea este alcătuită dintr-o succesiune de unități independente (psalmii), fiecare putând fi citit separat sau selectiv. Dacă Psaltirea cuprinde 150 de psalmi (151 în tradiția ortodoxă), Coranul este format din 114 sure, ambele scripturi prezentând o varietate considerabilă de dimensiuni: cel mai amplu psalm, Psalmul 118 (119 în Biblia Cornilescu), are 176 de versete, în timp ce cel mai scurt, Psalmul 116 (117), cuprinde doar 2 versete, situație comparabilă cu variațiile de extensie întâlnite între surele coranice. De altfel, asemenea situațiilor întâlnite în Coran, și în cazul Psaltirii pot fi identificate reluări ale unor episoade narative, prezentate de la un psalm la altul, din perspective diferite și cu accente tematice distincte. Un exemplu relevant îl constituie relatarea evenimentelor asociate plăgilor din Egipt, descrise pe larg în capitolele 7–12 din cartea Ieșirii (Exodul), reluate ulterior într-o formă sintetică și reinterpretată în Psalmul 77 (78), versetele 48-57, iar apoi în Psalmul 104 (105), versetele 25–35.
În plus, psalmii sunt cântați sau recitați în contexte liturgice, la fel cum surele sunt recitate în cadrul rugăciunilor islamice, fapt care evidențiază caracterul lor originar oral și ritualic. Din această perspectivă, raportarea la Coran printr-o analogie cu Psaltirea – deși Coranul este aproximativ de trei ori mai extins – poate constitui o primă cheie metodologică de lectură, facilitând înțelegerea structurii sale și evitarea așteptărilor eronate legate de existența unui fir narativ unic și linear.
Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că exegeza islamică a demonstrat, de-a lungul timpului, că, în pofida organizării sale în 114 unități aparent fără legătură, Coranul prezintă multiple relații interne de coerență și interdependență. Învățații musulmani au evidențiat existența unor legături tematice, semantice și retorice între diferitele sure, precum și a unei logici subtile a succesiunii lor în cadrul corpusului scriptural. Numeroase lucrări au fost consacrate acestei problematici, una dintre cele mai cunoscute fiind tratatul Asrar Tartib al-Qur’an (Secretele aranjării Coranului), atribuit imamului Jalal al-Din al-Suyuti (d. 1505).
Un aspect fundamental de care orice cititor trebuie să țină seama este faptul că Coranul nu a fost revelat sau scris dintr-o dată, ci progresiv, pe parcursul a douăzeci și trei de ani, iar surele sale aparțin unor etape istorice distincte. În acest sens, un element esențial pentru lectura sa îl constituie cronologia revelației și modul de transmitere a textului. Tradiția islamică distinge între surele meccane, revelate în perioada în care Profetul Muhammad a trăit și a activat la Mecca (cca. 609–622 d.Hr.), și surele medinite, corespunzătoare intervalului ulterior stabilirii sale la Medina, după Hegira (622–632 d.Hr.). Deși fiecare sură are o dată aproximativă a revelației și se leagă de un context istoric specific, textul coranic a fost transmis concomitent pe cale orală și scrisă: versetele erau recitate de Profet și consemnate de către companionii săi, fapt care a contribuit la conservarea fidelă a mesajului revelat.
Ordinea actuală a surelor în Coran nu reflectă succesiunea cronologică a revelației sau compunerii (cea mai veche sură este Sura 96), ci urmează, în linii mari, un criteriu al dimensiunii, de la sure mai lungi la sure mai scurte. Această organizare contribuie la caracterul aparent eliptic al discursului coranic, dublat de frecvența repetițiilor, tautologiilor, metonimiilor și a altor procedee stilistice specifice.
Spre deosebire de numeroase texte biblice – precum cărțile istorice ale Vechiului Testament sau epistolele Noului Testament – care puteau fi redactate în izolare și transmise ulterior comunităților de credincioși, Coranul se distinge printr-un dinamism inedit datorat mecanismului revelației. Revelația a avut loc progresiv, pe parcursul a aproximativ douăzeci și trei de ani, în mijlocul comunității, răspunzând direct la întrebări și situații concrete. Această dimensiune „vie” a textului se reflectă în formulele recurente Yas’alūnaka („Ei te întreabă”) și Qul („Spune”), care marchează răspunsuri adresate unor circumstanțe precise și imediate (Ex.: Sura 2:219 ). Din această perspectivă, pentru cititorul contemporan, Coranul poate da impresia unui „text fără context”. Cu toate acestea, pentru destinatarii și ascultătorii din secolul al VII-lea, fiecare sură avea o relevanță clară, determinată de contextul social și istoric în care a fost compusă și receptată.
Ceea ce regăsim în prezent în Coran nu constituie situația în sine, ci răspunsul la o situație specifică, fapt care explică percepția de „lipsă de context” în rândul cititorilor moderni. Pentru a reconstrui cadrul istoric al revelației, exegeții musulmani au dezvoltat știința numită asbāb al-nuzūl („circumstanțele revelației”), care analizează contextul concret în care un verset a fost recitat, bazându-se pe multiple relatări ale martorilor sau participanților la evenimente. Ignorarea acestor aspecte hermeneutice poate conduce la interpretări eronate: de exemplu, versetele cu caracter militar din Coran, care în anumite contexte îndemnau la luptă împotriva necredincioșilor, nu trebuie înțelese ca directive generale îndreptate contra tuturor nemusulmanilor, ci ca răspunsuri specifice unor situații concrete și unor confruntări istorice determinate de cadrul Arabiei secolului VII d.Hr. Scoaterea din contextul istoric a versetelor coranice este analogă unei interpretări fragmentare a citatului lui Hristos: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.” (Matei 10:34).
O potențială întrebare a cititorilor contemporani ar putea fi: dacă versetele sunt contextualizate istoric, ce relevanță mai au ele astăzi? Răspunsul se află în natura lor doctrinară și etică: la fel cum epistolele Sfântului Pavel, adresate comunităților pentru nevoi precise, rămân relevante pentru viața Bisericii, Coranul păstrează un mesaj aplicabil și astăzi. Îndemnurile sale către comportamentul moral și social, precum și conținutul doctrinar monoteist și predominant escatologic, proclamă Unicitatea lui Dumnezeu și venirea Zilei Judecății, oferind indicații clare cu privire la modul în care omul trebuie să se pregătească prin credință și fapte pentru această judecată finală.
Cititorii contemporani pot fi nedumeriți și de numeroasele pasaje în care atât Coranul, cât și Biblia tratează subiecte aparent „profane”, care par să nu fie direct legate de mesajul divin. Un text sacru trebuie înțeles însă nu prin temele sau subiectele pe care le abordează, ci prin originea sa divină. Astfel, atât Biblia, cât și Coranul pot trata aspecte diverse ale vieții cotidiene –căsătoria, tranzacțiile financiare, normele penale sau alimentare – care aparent nu par direct legate de divinitate sau religie. Totuși, aceste texte sunt considerate sacre datorită provenienței lor: au fost revelate de Dumnezeu și transmise credincioșilor prin intermediul profeților. În contrast, o lucrare elaborată de un teolog, chiar dacă tratează exclusiv rugăciunea și relația omului cu Dumnezeu, nu dobândește statut de text sacru, deoarece originea sa nu este divină.
Cititorii trebuie să aibă în vedere și faptul că hermeneutica Coranului este deosebit de complexă și presupune existența mai multor niveluri de înțelegere. Pe baza unor hadith-uri (relatări atribuite Profetului Muhammad), o parte a învățaților musulmani, în special din mediul sufismului, au susținut că fiecare verset coranic posedă cel puțin două sensuri fundamentale: unul exterior, literal sau exoteric (zāhir), și unul interior, ascuns ori ezoteric (bātin). În cadrul hermeneuticii exoterice, interpretarea se întemeiază pe cunoașterea limbii arabe, pe analiza semantică a termenilor, pe înțelegerea contextului tematic imediat al surei sau al grupajului de versete, precum și pe reconstituirea contextului istoric al revelației (asbāb al-nuzūl). În schimb, hermeneutica ezoterică vizează identificarea sensurilor spirituale aluzive (al-ishāra), considerate superioare din punct de vedere simbolic și accesibile doar acelora care au dobândit o profundă cunoaștere doctrinară și o experiență spirituală avansată. Această trecere dincolo de litera textului este descrisă metaforic ca o „înlăturare a vălului exterior” (kashf).
Maeștrii și înțelepții sufiți au elaborat, de-a lungul secolelor, numeroase comentarii de natură ezoterică asupra Coranului, din care au fost extrase pilde și învățături menite să sprijine dezvoltarea spirituală a credincioșilor. Din această perspectivă, versetele referitoare la luptă, de exemplu, pot fi interpretate nu ca îndemnuri la violență, ci ca simboluri ale confruntării interioare cu tendințele negative ale sufletului. Cele două registre, zāhir și bātin, nu se exclud reciproc, ci se completează, iar înțelegerea Coranului nu poate fi redusă la unul singur dintre ele, fapt dovedit de vasta tradiție a exegezei islamice.
Această concepție asupra pluralității sensurilor este ilustrată și prin reflecțiile unor autori musulmani de orientare sufită. Astfel, Jalal ad-Din Rumi (1207–1273) compară Coranul cu o mireasă al cărei văl trebuie ridicat pentru ca frumusețea sa să poată fi contemplată, sugerând necesitatea depășirii nivelului literal al textului pentru a accede la semnificațiile sale profunde. Într-o formulare similară, un autor musulman din India secolului al XIX-lea afirma că „Sfântul Coran este un cufăr plin de comori, dar mulți oameni nu știu de el”, metaforă care subliniază atât bogăția semantică a textului revelat, cât și dificultatea accesului la aceste sensuri în absența unei pregătiri adecvate.
Având în vedere toate considerațiile expuse anterior privind structura, contextualitatea istorică și pluralitatea nivelurilor de interpretare ale Coranului, se poate afirma că cititorul occidental nemusulman este mai bine pregătit să înceapă o lectură în măsura în care ia în considerare aceste repere metodologice. O asemenea abordare permite depășirea așteptărilor formate pe baza modelelor literare occidentale și facilitează înțelegerea originalității discursului coranic, precum și a valorii sale morale și literare, în măsura în care acestea pot fi surprinse prin intermediul traducerilor. Această perspectivă nu este una izolată, ci se înscrie într-o „tradiție” mai largă de receptare pozitivă a Coranului în afara spațiului islamic, reflectată în aprecierile unor personalități marcante ale culturii universale, precum Goethe, Pușkin, Dostoievski sau Gandhi. Prin urmare, lectura Coranului, realizată cu instrumente hermeneutice adecvate și cu deschidere intelectuală, poate deveni nu doar un exercițiu de informare religioasă, ci și un demers de înțelegere interculturală și de valorizare a unui text fundamental al patrimoniului spiritual al umanității.
Bibliografie și lecturi recomandate:
Al-Azami, Muhammad Mustafa, The History of The Qur’anic Text. From Revelation to Compilation, London, Turath Publishing, 2023;
Al-Bukhari, Muhammad, Sahih Al-Bukhari, vol. 6 (capitolul Prophetic Commentary on the Qur’an), Ryadh, Darussalam, 1997;
Al-Ghazali, Abu Hamid, Ihya’Ulum Ad-Din, vol. I, London, Qadeem Press, 2023;
Al-Suyuti, Jalal al-Din, Causes of the revelation of the verses of the Qur’an, Lahore, Al-Jannat Publications, 2023;
Al-Suyuti, Jalal al-Din, Inner Dimensions from the Order of the Surahs in the Qur’an, Kuala Lumpur, Imam Ghazali Publishing, 2024;
Burckhardt, Titus, Islamul. Introducere în doctrinele esoterice, București, Editura Herald, 2004;
Guénon, René, Insights into Islamic Esoterism and Taoism, Hillsdale, Sophia Perennis, 2004;
Rusin, Cristi, Hermeneutica spirituală a pasajelor violente din Vechiul Testament și din Coran. Studiu de caz: Sf. Grigore de Nyssa și Abd Al-Razzaq Al-Kashani, în „TABOR. Revistă de cultură și spiritualitate românească”, anul XIX, nr.8/2025, pp. 65–71;
Rusin, Cristi, Istoria traducerii Coranului în limba română, în „Leviathan. Revistă culturală”, anul VIII, nr.2 (27)/2025, pp. 79–81;
Schuon, Frithjof, Formes and Substances in Religions, Bloomington, World Wisdom, 2005;
Schuon, Frithjof, Sufism: Veil and Quintessence, Bloomington, World Wisdom, 1981;
Schuon, Frithjof, Understanding Islam, Bloomington, World Wisdom, 1998.
