Adesea, în discursul public contemporan, islamul și civilizația islamică sunt prezentate ca realități omogene, compacte, definite de un set unic de valori, norme și practici. O asemenea perspectivă reductivă ignoră însă complexitatea istorică și culturală a unei civilizații care s-a format și s-a dezvoltat pe parcursul a peste paisprezece secole, pe spații geografice întinse, de la Atlantic până în Asia Centrală și din Africa Subsahariană până în Asia de Sud-Est și Pacific.
Civilizația islamică (și islamul ca religie) nu poate fi înțeleasă ca un monolit, ci mai degrabă ca un mozaic caracterizat de o pluralitate etnică și denominațională. În ciuda faptului că islamul s-a manifestat ca tradiție religioasă în Arabia secolului al VII-lea d.Hr., nu toți musulmanii sunt arabi și nu toți arabii sunt musulmani. Limba arabă, care este limba Coranului și a revelației, dar și limba Profetului islamului, are un rol deosebit în cadrul acestei tradiții religioase, dar nu unul exclusiv. Poate că cititorii vor fi surprinși să afle că majoritatea musulmanilor nu sunt arabi, ci că arabii reprezintă doar un procent de circa 15% din numărul total al musulmanilor la nivel mondial. Restul de circa 85% este reprezentat de turci, tătari, ceceni, kurzi, persani, afghani, indieni, indonezieni, berberi, albanezi, bosnieci și multe alte populații, etnii și triburi din Africa și Asia, la care se adaugă și europenii, americanii și australienii convertiți la islam. Țara cu cei mai mulți musulmani din întreaga lume este în prezent Indonezia, o țară nearabă, a cărei populație musulmană (circa 240–245 de milioane) este comparabilă cu numărul total al creștinilor ortodocși de pe planetă (circa 220–300 de milioane). După Indonezia, următoarele patru țări în lista celor care au cea mai mare populație musulmană sunt tot nearabe: Pakistan, India, Bangladesh și Nigeria. Pe baza acestei evidențe putem concluziona că este complet eronat ca islamul, o religie universală prin excelență, să fie asociat doar cu arabii sau turcii.
Pe lângă pluralitatea etnică, există și una denominațională în cadrul civilizației islamice. În primul rând, avem cele trei mari ramuri: sunnită, șiită și ibadită. Sunnismul este majoritar în lume și, în cadrul acestuia, există două școli teologice tradiționale (Maturidi și Ash‘ari) de interpretare a crezurilor dogmatice și patru mari școli juridice de interpretare a Șariei sau a legislației islamice (Hanafi, Maliki, Shafi‘i și Hanbali). Școala juridică Hanafi, Hanafită sau Hanefită, fondată de imamul Abu Hanifah (d. 767), a fost școala predominantă în Imperiul Otoman și este în prezent populară în Turcia, Orientul Apropiat, Caucaz, Asia Centrală, Subcontinentul indian, dar și în Balcani și în Dobrogea. Reprezentanții ei se identifică, de regulă, la nivel teologic cu școala Maturidi. A doua școală juridică după cea Hanafită, școala Maliki sau Malikită, care se revendică de la imamul Malik ibn Anas (d. 795), este populară în Africa de Nord și în Africa Subsahariană, dar și în unele regiuni din Golful Persic. A treia școală juridică sunnită, școala Shafi‘i sau Shafi‘ită a fost fondată de imamul Ash-Shafi‘i (d. 820) și predomină în Levant, Palestina, Egipt, pe coasta estică a Africii, în Yemen, în Oceanul Indian și în Asia de Sud-Est. Reprezentanții celor două școli juridice Maliki și Shafi’i se identifică la nivel teologic, de regulă, cu școala Ash‘ari. Ultima dintre cele patru mari școli juridice sunnite, școala Hanbali, se revendică de la imamul Ahmad ibn Hanbal (d. 855) și are o arie geografică mult mai restrânsă decât celelalte trei, fiind foarte populară în Arabia Saudită. Spre deosebire de reprezentanții celorlalte școli, hanbaliții nu se asociază, de regulă, cu niciuna dintre cele două școli teologice (Maturidi sau Ash‘ari), ci au propria lor interpretare teologică specifică, mult mai literalistă, pe care unii o numesc Athar’i sau Ahl Al-Hadith. Din cadrul acestei școli a pornit și o mișcare de reformă modernă cu aer „protestant”, care promovează o întoarcere la „islamul pur”, originar din secolul al VII-lea, înlăturând toate „inovațiile” (bid‘ah) apărute pe parcursul a peste o mie de ani de civilizație islamică. Este vorba despre mișcarea wahhabită din centrul actualei Arabii Saudite, apărută în secolul al XVIII-lea și revendicată de la învățăturile lui Muhammad ibn ‘Abd al-Wahhab (d. 1792). Adepții acestei mișcări resping denumirea de „wahhabi”, pe care o consideră peiorativă, și o preferă pe cea de „salafi”, care face trimitere la „salaf al-salih”, denumire prin care sunt cunoscuți primii musulmani. Există mai multe mișcări moderne puritane și reformatoare în cadrul sunnismului care au preluat acest discurs și care se identifică drept „salafite”, pretinzând o întoarcere la islamul timpuriu prin înlăturarea a ceea ce ei definesc ca obiceiuri „idolatre” și „rătăcite”. Actualele grupări islamiste și rețele internaționale de terorism, precum Al-Qaida, Daesh/ISIS sau Boko Haram, s-au dezvoltat ca mișcări sectare violente desprinse din acest mediu reformator salafit-wahhabit, urmând o interpretare modernă extremistă, străină de cadrul general al islamului tradițional sunnit.
Trebuie specificat, de asemenea, faptul că, pe lângă cele patru școli juridice sunnite menționate mai sus (Hanafi, Maliki, Shaf’i și Hanabli), au mai existat și altele dispărute, precum școala Zahiri, fondată de imamul Dawud al-Zahiri (d. 883), care a fost populară în Spania musulmană în secolele XI-XIII, dar și școli teologice precum Al-Mu’tazilah, populară în Bagdadul secolelor IX-X.
Tot în cadrul sunnismului există și confreriile sau ordinele sufite; sufismul (în arabă tasawwuf) reprezintă dimensiunea ezoterică sau interioară, inițiatică, a religiei. Acestea există și activează în cadrul ortodoxiei sunnite, fiind complementare școlilor juridice și teologice. Printre aceste ordine se numără Qadiriyya, Tijaniyya, Shadhiliyya, Naqshbandiyya etc., răspândite în întreaga lume musulmană.
A doua mare ramură a islamului, după sunnism, este șiismul, majoritar în Iran și foarte răspândit în unele regiuni din Irak, Azerbaidjan, Liban, Bahrain, estul Arabiei și Yemen. Șiiții se deosebesc de sunniți, în primul rând, printr-o perspectivă diferită asupra succesiunii Profetului Muhammad (cca. 570–632), considerând că membrii familiei sale ar fi trebuit să aibă întâietate în fața primilor trei califi: Abu Bakr (d. 634), ‘Umar (d. 644) și ‘Uthman (d. 656). Există trei mari ramuri șiite: duodecimană, ismailită și zaydită. Șiismul duodeciman (în arabă „Shi‘a Ithna ‘Ashariyya”), numit și imamism („al-Imamiyya”), este cea mai numeroasă ramură și reprezintă religia de stat a Iranului. Acești șiiți recunosc doisprezece imami ca succesori legitimi ai Profetului: ‘Ali ibn Abi Talib (d. 661), Hasan ibn ‘Ali (d. 670), Husayn ibn ‘Ali (d. 680), ‘Ali Zayn al-‘Abidin (d. 712), Muhammad al-Baqir (d. 733), Ja‘far al-Sadiq (d. 765), Musa al-Kazim (d. 799), ‘Ali al-Rida (d. 818), Muhammad al-Taqi (d. 835), ‘Ali al-Naqi (d. 868), Hasan al-‘Askari (d. 874) și Muhammad al-Mahdi, „Imamul ascuns”, despre care se crede că va reveni înainte de Ziua Judecății. Zaydiții recunosc doar primii patru imami din această listă, iar ismailiții doar pe primii șase. Califii fatimizi, care au condus Egiptul între secolele X-XII, precum și asasinii de la Alamut, au fost șiiți ismailiți, în timp ce rebelii Houthi din Yemenul contemporan urmează zaydismul.
A treia ramură a islamului, alături de sunnism și șiism, este ibadismul, prezent mai ales în Oman și în câteva regiuni izolate din Algeria. Este cea mai puțin răspândită, dar și cea mai puțin cunoscută și studiată ramură a islamului în Occident. Există, de asemenea, mișcări considerate heterodoxe, situate la marginea granițelor dintre sunnism și șiism sau chiar la confluența cu alte religii, precum Alevi, Bektashi, Nusayri (Alawiții), dar și Ahmadiyya sau Qadiani. Unele mișcări heterodoxe și sincretice de acest fel de inspirație islamică au apărut și în America de Nord în comunitățile afro-americane: Moorish Science Temple, Nation of Islam și Five-Percent Nation.
Din cele expuse mai sus, rezultă că islamul nu poate fi considerat un monolit și că ideile sau acțiunile unuia sau mai multor musulmani nu sunt neapărat reprezentative pentru islam în ansamblu, ci doar pentru un anumit grup cu o orientare teologică, dogmatică și juridică specifică. La acestea se adaugă diferențele etnice și culturale: musulmanii sunniți hanafiți din Turcia nu gândesc identic cu cei din Bangladesh, chiar dacă aparțin aceleiași școli juridice sunnite. Și, cu toate acestea, există și câteva elemente de unitate care îi leagă pe toți musulmanii. Primul este Coranul, cartea sfântă comună tuturor musulmanilor, având același conținut și aceeași structură de 114 sure. Al doilea este orașul Mecca, spre care toți musulmanii se orientează în rugăciune și unde toți se întâlnesc în pelerinaj și se roagă împreună. Al treilea este luna Ramadan, respectată ca perioadă de post de către toți musulmanii, fără diferențe semnificative de calendar, variațiile fiind determinate doar de poziția geografică și de observarea lunii noi. Acesta este mozaicul civilizației islamice caracterizat de pluralitate și unitate.
Bibliografie și lecturi recomandate:
Filoramo, Giovanni, Istoria Religiilor, Volumul III: Religiile dualiste. Islamul, traducere de Hanibal Stănciulescu, Iași; București, Editura Polirom, 2009;
Hitti, Phillip K., Istoria Arabilor, ediția a X-a, traducere de Irina Vainovski-Mihai, București, Editura ALL, 2008;
Hourani, Albert, Istoria Popoarelor Arabe, traducere de Irina Vainovski-Mihai, Iași; București, Editura Polirom, 2015;
Louër, Laurence, Sunnis and Shi’a. A Political History, translated by Ethan Rundell, Princeton, Princeton University Press, 2020;
McHugo, John, A Concise History of Sunnis and Shi’is, London, Saqi Books, 2019;
Miquel, André, Islamul și civilizația sa. Din secolul al VII-lea până în secolul al XX-lea, vol.I-II, traducere de Gloria Dorothea Ceacalopol; Radu Florescu, București, Editura Meridiane, 1994;
Nasr, Seyyed Hossein, Ideals and Realities of ISLAM, Cambridge, The Islamic Texts Society, 2010;
Sourdel, Dominique; Janine Sourdel-Thomine, Civilizația islamului clasic, vol.I-III, traducere de Eugen Filotti, București, Editura Meridiane, 1975.
Prezentarea rubricii „În umbra minaretelor” de Cristi Rusin, click aici.
