Unul dintre marile roluri interpretate de Mitică Popescu (2 decembrie 1936, București–3 ianuarie 2023, București) la Teatrul Național Radiofonic este cel din piesa Ringhișpilul de Pușa Roth și Leonard Popovici, în regia lui Leonard Popovici, înregistrare difuzată în premieră în 17 noiembrie 2002. Alături de Mitică Popescu, în distribuție: Alexandru Bindea, Adriana Trandafir, Valentin Teodosiu, Mihai Dinvale, Dorina Lazăr, Boris Petrof, Candid Stoica, Coca Bloos, Mihai Niculescu, Dumitru Chesa, Eugen Cristea, Bogdan Caragea, Carmen Stimeriu. Producător: Costin Tuchilă. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: Patricia Prundea. Regia tehnică: Mihnea Chelaru.
O întâmplare reală stă la baza comediei negre Ringhișpilul. E mult, e puţin de atunci? Am uitat, suntem pe cale de a uita sumbra rostogolire în cerc din epoca de „măreţe realizări” a Cârmaciului? Cronica vremurilor va estompa grotescul acelor ani, în care orice speranţă părea scufundată în întuneric, în întunericul trăit la propriu? Moravurile au murit odată cu regimul de „tristă amintire”?
Vă amintiți de alegerile de deputați pentru Marea Adunare Națională din vremea când înaintam „spre comunism în zbor”? Așa de tare înaintam că ajungeam adesea în praful drumului…
Se spune, cu o vorba deja comună, ca realitatea întrece ficţiunea. Adică, inventivitatea, fantezia neagră a faptului real depăşesc de multe ori capacitatea noastră imaginativă. Dar în egală măsură este adevărat că ficţiunea este cea care dă coerenţă, certificând astfel întâmplări menite să rămână în categoria efemeră a faptului divers.
Ştiţi ce este ringhişpilul? Vă spun îndată.
Cuvânt cu rezonanţă germană, ringhişpil înseamnă în graiul ardelenesc carusel cu lanţuri, din acelea instalate în bâlciuri şi care fac deliciul „curajoşilor”. ”Curajoşii” nu au dureri de cap, nici ameţeli, ei se pot învârti la infinit, inclusiv în lanţuri. Este posibil, uneori, ca personajul însărcinat cu bunul mers al învârtelii să mai uite să-l oprească, ori să se defecteze motorul, ori cine ştie de unde, din senin, să apară elementul neprevăzut… Prin urmare, ringhişpilul, care poate fi o metaforă a vieţii lipsite de orizont, are toate şansele de a conduce la un deznodământ tragicomic. Depinde câţi „curajoşi” se urcă în carusel, cât de bine se instalează ei în lanţuri, cât de norocoşi sunt şi de siguri că nu vor cădea pradă ameţelii, indispoziţiei, că nu vor medita amar la cruda soartă a mersului aerian în cerc, de unde până atunci erau atât de siguri de uriaşa plăcere de a se învârti… Dar câtă metaforă şi ce fel de metaforă se afla în comedia semnată de Puşa Roth şi Leonard Popovici?
Scrisă cu mână sigură, cu virtuozitate stilistică, piesa difuzată în premieră în 2002 porneşte de la un fapt real semnalat cândva, prin 1986, într-o comună din Ardeal, într-o primăvară cu alegeri de deputaţi pentru Marea Adunare Naţională.
Construită ingenios, cu planuri care se succed rapid, într-o foarte bună dinamică radiofonică, Ringhişpilul este o dovadă expresivă a acestor vechi dar mereu actuale adevăruri. Un ziarist plin de responsabilităţi ideologice află că în comuna din Ardeal alegerile nu s-ar fi desfăşurat normal şi cu rezultatul triumfal raportat, acel procent (întotdeauna utopic, inclusiv în epoci totalitare) de aproape sută la sută. Vinovat fusese – cine altul? – diabolicul ringhişpil prin care circarul adusese oraşul, cu toate tentaţiile lui, la sat…
Dar nu e cazul să refac subiectul piesei puse în undă cu măiestrie de regizorul Leonard Popovici, cu o distribuţie remarcabilă. Satiră a minciunii, a contrafacerii, a vieţii compuse din clişee de carton, a impenetrabilităţii unui sistem social care nu permitea nici o abatere de la funesta normă, satiră ale cărei personaje groteşti conving prin construcţia tipologică fermă şi prin limbaj, Ringhişpilul este un spectacol de succes al Teatrului Naţional Radiofonic.
Ca întotdeauna în lunga istorie a comicului scenic, râsul are şi puteri vindecătoare.
Costin Tuchilă
Ringhișpilul sau Caruselul cu păcate
În anul 2002, Teatrul Național Radiofonic difuza în premieră Ringhișpilul ieșit din condeiele scriitoarei Pușa Roth, cea care are bunul obicei de-a îmbogăți visteria Radioului cu texte inedite și de cele mai multe ori curajoase, și cel al regizorului Leonard Popovici. Curajul lor combină fericit îndrăzneala originalității și încumetarea spre un subiect… trăznit.
Ringhișpilul pleacă de la un fapt real petrecut în comuna Cătuneni, undeva prin Ardeal, pe la mijlocul anilor ’80. O întâmplare plină de grotesc în care cei doi autori, cel din urmă semnând desigur și regia punerii în undă, au văzut nu numai insolitul faptului divers, ci mai cu seamă satira plină de miez pe care a generat-o acesta. Un subiect așadar care, pentru perioada de după Revoluția din ’89, probabil că n-ar fi însemnat decât un simplu remember persiflant al ultimilor ani de comunism. Asta pentru că ne aflam prea aproape de acele vremuri și alergia noastră la ele era acută. Cu trecerea timpului însă cred că această întâmplare, îmbrăcată într-o lumină dramatică, capătă nu numai o valoare cu iz istoric, ci și una terapeutică.
Pușa Roth
Spectacolul regizorului Leonard Popovici, întrunind o distribuție valoroasă și cu mare abilitate aleasă, vorbește, în fond, despre apucăturile omului, despre metehnele lui sufletești, despre impresia de buric al lumii, despre destructurarea umană care provine din dezordinea minții dominate de frică, despre placiditatea interioară și, poate cel mai important lucru, despre degringolada antropozofică a „omului nou”. Omul care nu crede, ci doar se crede… Omul care trăiește inept, dezgolit de orizont. Vă întrebați probabil cum s-a putut ca în spatele unui text plin de umor (cu nuanțe uneori de negru) să se ascundă astfel de adevăruri? Creatorii de teatru pot face asta pentru că au putința de a simți dincolo de aparențe. Cred că formula radiofonică a acestei întâmplări a fost cea mai potrivită pentru a o pune în valoare, pentru că în spatele undelor fiecare ascultător poate vedea singur, după nivelul său de percepție, ceea ce unui spectator de teatru îi este impus și indus.
Leonard Popovici
Clădită pe un singur plan, simplu, fără chei ascunse, acțiunea piesei e într-un fel previzibilă. Și asta pentru că nu surpriza contează, ci personajele. Fiecare în parte, de la primar (interpretat cu nerv și savoare de Mitică Popescu) și nevasta lui (pe care Dorina Lazăr o stăpânește cu vivacitate și cu un umor debordant) la majur (al cărui bădărănism Valentin Teodosiu îl intuiește perfect și îl etalează radical), de la Dona (ale cărei particularități Adriana Trandafir le tratează cu farmec și cu voluptatea-i caracteristică) la circar (pe care Alexandru Bindea îl construiește lejer, fără imparțialități și cazne monotone), de la preot (pe care Boris Petrof îl interpretează curat și omogen) la preoteasa lui (a cărei inerție lăuntrică o dibuiește cu precizie și într-o formulă ideală Coca Bloos), toate personajele piesei sunt înșirate ca niște mărgele pestrițe purtate peste gulerul ros de lipsa de sens. Ringhișpilul, transformat în metaforă a adevărului și, de ce nu, a dreptății care se impune de la sine, devine un soi de balaur cu șapte capete care le prigonește duhurile, pedepsindu-i pentru făcutele lor, ca într-o clipă suspendată de rigoarea divină. Dar niciunul dintre ele nu înțelege, de fapt, nimic (poate Dona să întrezărească ceva) și viața lor revine la ceea ce cred ei că se numește normalitate și care, într-un fel sau altul, este aidoma și astăzi, oriunde și oricând, căci năravul nu piere, ci doar se înțolește.
Dinamic, analitic și pertinent dramaturgic, Ringhișpilul Teatrului Național Radiofonic se demonstrează a fi o producție însemnată care și-a câștigat dintru început locul unei comedii de succes care convinge, probând ceea ce zicea Oscar Wilde că o mască ne spune întotdeauna mai mult decât o față.
Cronică de teatru radiofonic de Cristina Chirvasie
Revista Teatrală Radio, 25 februarie 2016
Grafică de Costin Tuchilă