Nu sunt leneș de felul meu, și n-aș vrea să fiu greșit înțeles – am să-mi încep însemnările, ca și în cazul Motelului „Sfârșitul lumii”, traducând rezumatul piesei din materialele de publicitate ale teatrului. Nu mi-ar plăcea să fiu bănuit că sunt tendențios în povestirea subiectelor de piese…
„Nurit vrea să se mărite. Ea nu mai are timp pentru întâlniri de prisos și romane trecătoare. Ea nu întinerește și, afară de asta, stă să moară. Nurit o roagă pe Ayelet, cea mai bună prietenă a ei, să-i găsească un soț – un prinț îndelung visat sau un oarecare. Asta e ultima ei dorință. «Prințul» pe care i-l găsește Ayelet este Arik, un fost amant al ei înseși dintr-un trecut îndepărtat, un om în toată firea rămas pentru toată viața infantil, un ins care refuză să devină adult. Tatăl lui Arik, Ghidon, insistă ca fiul lui să se însoare și să aducă pe lume copii. Ayelet i-o propune lui Arik pe Nurit, o persoană deosebită cu intenții deosebite. Dar această bizară poveste de dragoste se încâlcește: Ghideon nu știe cu cine a hotărît fiul lui să se însoare, Nurit nu știe că Arik încă o mai iubește pe Ayelet, iar Arik nu știe că Nurit mai are doar câteva luni de trăit.”
Înainte de orice considerații de natură estetică, nu mă pot abține de la a împărtăși cititorilor mei impresia că autorii spectacolului nu știu ce înseamnă boala numită cancer, că n-au cunoscut pe nimeni apropiat care să sufere de această cumplită și neiertătoare boală. Este singura explicație pe care o pot găsi tonului lejer, deplinei ușurătăți cu care se vorbește în textul piesei – și, prin urmare, și în spectacol – despre tumori și despre agonie, ca și cum ar fi vorba despre un banal guturai. Pe lângă asta, situația de la care pornește acțiunea piesei prilejuiește, de-a lungul desfășurării ei, fel de fel de momente comice.
În orice caz, rezumatul tradus mai sus cred că este suficient ca să-mi fie înțeleasă întrebarea: dacă a trebuit să apăr într-un fel grafia cu cinci m a cuvântului „melodramă”, în cronica la Motel, cum să apăr, în cazul Ultimei dorințe, scrierea cuvântului cu nouă m?!
Cel dintâi paradox cu care trebuie să mă confrunt scriind cronica la spectacol este că – fiind și rămânând o confecție literară, artificială și falsă de la un cap la altul – piesa produce totuși impresia că nu e deloc rău scrisă. Nu e decât o impresie, desigur, dar una puternică, aptă să înșele judecata critică. Adevăr de viață nu e în abracadabranta istorie nici de doi bani, și totuși acțiunea se urmărește cu interes. Un interes aproape involuntar, care seamănă puțin cu acela pe care-l trezesc romanele polițiste. Sunt în text și efecte de comedie cărora nu poți să li te împotrivești; amuzante, ele, cum se spune, te prind chiar împotriva conștiinței tale că ți se spune o poveste care, așa perfect absurdă cum e, e în fond o poveste tragică,
Al doilea paradox, cu care mi-e deosebit de greu să mă împac – o să încerc să explic de ce – e că spectacolul e foarte bine făcut. Scenografia e concepută, în colaborare, de doi scenografi – Eran Atzmon și Svetlana Berger; decorul înfățișează, cu inteligență și cu bun gust, cu o exactitate în care nu e nimic pedant și cu o decentă economie de detalii, cu o anumită eleganță, o cameră de spital; în spatele acestei odăi se află un coridor în care unele personaje se întâlnesc și schimbă vorbe, și sunt văzute de public. Costumele sunt concepute de Elena Klarich; și ele corespund cu exactitate, dar fără pedanterie, poziției sociale și caracterului personajelor, ca și situațiilor în care ele se află în piesă. Luminile sunt create de Avi-Yona Bueno (Bambi) – și precizând cine e autorul lor, cred că am spus tot.
Iar actorii sunt toți minunați în rolurile lor: Maia Maoz (Ayelet) – într-o subtilă combinație de sinceritate mișcătoare cu o respingătoare predispoziție spre diverse manipulații cu cei din jurul ei, Miki Peleg Rotstein – despre care am mai avut nu demult prilejul să scriu (elogios) – este cuceritoare în rolul lui Nurit, căreia îi împrumută, zâmbitoare, tot farmecul ei personal, făcând, dacă se poate spune așa, abstracție de faptul că personajul e muribund. Mordi Ghershon este, în rolul lui Arik, lichea, dar cu măsură, șarmant, tot cu măsură, adică foarte adevărat.
Pe Dov Reiser l-am văzut jucând de multe ori, știam că e un actor de prim rang, dar nu l-am mai văzut de mult jucând atât de sobru și cu atâta finețe – un tată iubitor, și naiv, credul cât se poate.
Acești interpreți își pun la bătaie împreună toată măiestria actoricească pentru a convinge publicul să se încânte de o ticluire mincinoasă, aberantă, ca de relatarea unei realități pline de semnificații profunde.
De ce mi-e greu să recunosc că spectacolul ăsta e jucat cu strălucire? Pentru că mă văd asistând neputincios la risipa ticăloasă – și îmi măsor cuvintele! – pe care și-o permite Teatrul Național al țării cu talentul și profesionalitatea actorilor săi, obligându-i să joace o dramaturgie cu totul nedemnă de ei. Nu trebuie să mire pe nimeni dacă, nu mulți ani mai târziu, regăsim actori excepțional de înzestrați în postura unor cabotini capabili numai să repete, în toate rolurile pe care le joacă, mereu aceleași ieftine șabloane actoricești.
Despre educarea publicului nu e aici locul să deschid discuția. Am mai scris, pare-mi-se, nu demult că nu sunt de găsit în repertoriul Teatrului Național nici Shakespeare, nici Molière, nici Goldoni, nici Ibsen, nici Cehov, nici Gorki, nici Pirandello…
Mie acest peisaj teatral mi se pare dezolant.
Tel Aviv, Israel
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală