Prima zi din an are pentru creștinii ortodocși o întreită semnificație: mai întâi este praznicul împărătesc al ”tăierii împrejur” a Pruncului născut în ieslea Betleemului, apoi este ziua Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul orașului Cezareea Capadociei, precum și începutul noului an. Dintre toate, cea mai mare importanță o are, desigur, Tăierea împrejur.
Tăierea împrejur
Când pruncul Iisus s-a făcut de opt zile, a fost tăiat împrejur, pe de o parte pentru ca să împlinească legea, pentru că ”n-am venit să stric legea, ci s-o împlinesc”, iar pe de altă parte pentru a astupa gura ereticilor care ar fi putut spune mai târziu că Domnul nu a luat fire omenească.
La împlinirea celor opt zile se punea și numele copilului. ”Praznicul închinat Mântuitorului Iisus Hristos amintește de primul «act religios», prima «inițiere religioasă» a noului născut. Ritualul religios al tăierii imprejur a fost legiferat de Moise în amintirea izbăvirii evreilor din robia egipteană. În cadrul acestui ritualul se punea și numele noului născut. Astfel, pruncul născut din Fecioara Maria a primit numele Iisus, care se tâlcuiește din limba ebraică: Dumnezeu mântuiește sau Dumnezeu este mântuirea”, explică preotul profesor Paul Negoiță de la Parohia Sfântul Apostol Andrei din Buzău.
Sfântul Vasile cel Mare, fondatorul aşezămintelor de caritate
La 1 ianuarie se sărbătorește și Sfântul Vasile cel Mare. S-a născut în anul 330 (după alții 329) în Cezareea Capadociei. Apreciat atât în Răsărit, cât și în Apus, Sfântul Vasile a luptat alături de Sfântul Atanasie al Alexandriei împotriva ereziilor ce au tulburat Biserica în secolul al IV-lea. A fost frate cu Sfântul Grigorie de Nyssa și bun prieten cu Sfântul Grigorie de Nazianz. Împreună sunt numiți ”Părinții Capadocieni”. Numele său, ce vine din grecescul basilios, ”împărătesc”, este, alături de Ioan, între cele mai populare nume purtate de creștini.
Părinții săi, Vasile și Emilia, proveneau din familii creștine distinse și, se pare, făceau parte din clasa aristocrată. Bunicii dinspre tată suferiseră în timpul persecuției lui Maximian Galeriu, fiind condamnați la muncă silnică în minele munților din Pont. Emilia era și ea fiica unui martir. Vasile și Emilia au avut zece copii, dintre care cinci sunt pomeniți astăzi în calendar: Macrina cea Tânără, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Petru al Sevastei și Naucratos, care a murit de tânăr în mănăstire. Lor li se adaugă bunica dinspre tată, Macrina cea Bătrână, precum și părinții, Vasile și Emilia.
Sfântul Vasile a demonstrat de mic o mare înclinație spre viața virtuoasă și spre învățătură. Distingându-se între ceilalți elevi din Cezareea, a fost trimis la studii în Constantinopol, apoi la Atena. Aici s-a împrietenit cu Sfântul Grigorie de Nazianz, uimindu-și amândoi profesorii prin capacitățile lor intelectuale, dar și prin ascetismul vieții lor. Câștigând o mare faimă la Atena, i s-a propus să rămână la universitate, dar a refuzat, întorcându-se în Cezareea în anul 356.
Întemeierea de către mama sa, Emilia, și de către sora, Macrina, a unei mănăstiri în Annesi, moartea fratelui sau, Naucratie, precum și dorința sa de desăvârșire – toate acestea l-au făcut să primească botezul și să se dedice vieții creștine. A făcut un pelerinaj prin locuri monastice din Egipt, Palestina, Siria și Mesopotamia, după care s-a retras la Ibora, aproape de mănăstirea surorii sale. Sfântul Vasile a întemeiat primele mănăstiri de obște din Capadocia, mulți tineri strângându-se în jurul lui. I-a păstorit prin cele 313 Reguli mici, pe care le-a concentrat ulterior în cele 55 de Reguli mari. A fost preoțit, iar in 370, murind Eusebiu, a fost ales episcop în locul său. Ca episcop a dus o mare luptă împotriva arianismului. Sunt remarcabile scrierile pe care le-a lăsat: ”Omiliile la Hexaimeron” (ce cuprind omilii la cele șase zile ale creației) și ”Tâlcuirile la Psalmi”. La 1 ianuarie 379, la doar 50 de ani, a trecut la cele veșnice, plâns de credincioși, dar mai ales de săraci, pe care îi iubea foarte mult. Ne-a rămas de la el una dintre cele trei variante ale Sfintei Liturghii, care se oficiază de 10 ori pe an.
Imediat dupa hirotonirea sa ca episcop, în 370, a folosit moștenirea sa din partea mamei și bogatele donații de la prieteni și cunoștințe bogate pentru a construi un complex de instituții filantropice, în care și-a făcut reședința. Complexul includea un spital, un orfelinat, un azil pentru bătrâni, o casă de oaspeți pentru călătorii și vizitatorii săraci, un spital pentru boli infecțioase și un așezământ pentru cei sărmani, toate grupate în jurul unei biserici. La un loc, instituțiile au devenit cunoscute sub numele de Vasiliada, constituindu-se într-un nou oraș, aflat la periferia Cezareei. Personalul era alcătuit atât din mireni, cat și din clerici. Istoricul Sozomen scria despre Vasiliada ca era ”cel mai renumit cămin pentru săraci”. Sf. Grigorie de Nazianz vorbește despre Vasiliada ca despre un ”oraș nou, un depozit de smerenie, vistieria obișnuita a celor bogați […] unde boala este privită în lumina credinței […] iar înduioșarea este pusă la încercare”, mult superioară celor șapte minuni ale lumii sau altor construcții impresionante. Fiindu-i foarte milă de leproși, Vasile se îngrijea personal de ei, spălându-le rănile cu mâinile sale.
Anul Nou, sărbătoare laică
Mai sărbătorim la 1 ianuarie și începutul anului. Părintele Negoiță lămurește motivul pentru care prăznuim: ”Deși anul nou bisericesc începe la 1 septembrie, biserica sărbătorește printr-o slujbă de mulțumire și Anul Nou civil. Sărbătoarea anului nou este o cinstire a timpului dăruit fiecăruia de milostivul Dumnezeu”.
Obiceiuri și tradiții populare de Anul Nou
Crăciunul Mic este sărbătoare populară sinonimă cu Anul Nou. Dorind să înlăture obiceiurile precreștine de la Calendele lui Ianuarie, Biserica a mutat la începutul mileniului I Anul Nou de la 1 ianuarie la data de 25 decembrie, acolo unde adusese anterior și Nașterea Domnului de la 6 ianuarie. Mai mult de un mileniu creștinii au sărbătorit Anul Nou odată cu Nașterea Domnului la 25 decembrie, la Roma până în secolul al XIII-lea, în Franța până în anul 1564, iar în Rusia până în vremea lui Petru cel Mare. Cum 1 ianuarie rămăsese fără sărbătoare oficială, Biserica a așezat ziua Sfântului Vasile cel Mare. După readucerea Anului Nou la 1 ianuarie, românii l-au numit în popor Crăciunul Mic sau Fratele Crăciunului.
Între obiceiurile de Anul Nou se numără: Sorcova, Capra, Țurca sau Brezaia etc. ”Sorcova este un obicei al copiilor structurat dupa modelul colindelor, de invocare a divinității vegetației pentru sănătatea și belșugul persoanelor sorcovite în dimineața zilei de Anul Nou. Copiii, în vârstă de până la 10 ani, cu sorcova în mână, simbol al vegetației de primăvară, recită un text augural: «Sorcova, vesela,/ Sa trăiți, să-mbătrâniți,/ Peste vară, primăvară,/ Ca un măr, ca un păr,/ Ca un fir de trandafir,/ Tare ca fierul,/ Iute ca oțelul,/ Tare ca piatra,/ Iute ca săgeata,/La anul și la multi ani!». Colindătorii sorcovesc mai întâi membrii familiei, apoi merg în grupuri mici, de doi-trei, din casă în casă, în special la rude și vecini.” (Ion Ghinoiu). La folcloristul Tudor Pamfile găsim descris obiceiul mersului cu țurca – un fel de cerb sau căprioară: ”două fălci de lemn încheiate în partea superioară printr-un cui, în jurul căruia se învarte falca inferioară cu mare înlesnire, formează capul; pe falca superioară se văd niște arsuri care formează ochii și nările”. Corpul țurcii este format dintr-un covor țesut, împodobit cu panglici și clopoței. Mascații sunt poftiți la masă, unde li se dau colaci și vin. ”Cu capra se umblă până spre Bobotează, făcându-se capra un copil mic, ce îmbracă un cojoc pe dos, iar capul caprei îl ține într-o mânecă, pe care și behăiește”, scrie autorul citat. În unele zone ale țării, în vechime exista obiceiul de a umbla în seara de Sfântul Vasile la colindat cu ”măscăricii”, adică oameni mascați care jucau diferite roluri și făceau urări. Alaiul putea cuprinde ”moșnegi”, ”baba”, ”doctor”, ”neamț”, ”fete” și ”arnăut”.
Părticele de moaşte la Iaşi
La Iași, în Biserica ”Sfinții Trei Ierarhi”, se află o mică raclă din argint, conținând maxilarul inferior al Sfântului Vasile cel Mare, îmbrăcat în argint. Moaștele au fost dăruite în 1650 de patriarhul Macarie al Antiohiei ctitoriei lui Vasile Lupu. Confiscate în 1975 de autoritățile comuniste, au fost readuse la Iași la 29 decembrie 2000. Moaștele Sfântului Vasile cel Mare nu sunt menționate până în secolul al XII-lea. Căt despre o mărturie scrisă despre viața marelui ierarh, în Biblioteca Britanica a fost redescoperit un manuscris din secolul al XI-lea, copiat de călugărul Aelric. El cuprinde mai multe vieți de sfinți, prima dintre ele fiind ”Viața Sfântului Vasile cel Mare”. Sfântul a avut o bogată corespondență cu ierarhii vremii sale. De asemenea, a avut legături și cu Sfântul Bretanion al Tomisului, dupa cum o demonstrează Scrisorile 164 și 165. În acestea, el mulțumea episcopului scit pentru trimiterea moaștelor Sfântului Mucenic Sava Gotul, martirizat la 12 aprilie 372.
Vezi: arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică
