Bună seara, Nichita!

”Dacă tu vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braţ al tău să se facă ramură cu frunze şi o ramură a copacului să se facă braţ cu degete. Ar trebui să mori puţin ca om şi să învii ca plantă, iar planta să moară întrucâtva şi să devină într-o parte a ei om.”
Nichita Stănescu

În seara de sâmbătă, 30 martie 1996, la ora 21.00, difuzam la postul de radio Antena Bucureștilor (astăzi București FM) emisiunea Bună seara, Nichita!, evocare cuprinzând prețioase mărturii oferite de scriitorii Valeriu Pantazi, Ioan Flora, Augustin Frățilă, pictorul Vasile Chinschi, criticul literar Constantin Crișan, Mariana Stănescu, sora poetului, comentarii și fragmente din poezia și proza lui Nichita Stănescu, ultima înregistrare cu vocea lui Nichita la Radio România (octombrie 1983), muzică preferată de Nichita Stănescu. Realizatori: Costin Tuchilă, Pușa Roth.

Ascultă emisiunea la linkul: https://www.facebook.com/costin.tuchila/videos/3467508069929497/UzpfSTMzMTk3OTA5MDUwODMzMjoxMDM5NzQ2MzI5NzMxNjAx/

Nichita Stănescu

”Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreaţă sau mai puţin măreaţă.”

”Este foarte greu să translezi în noțiune ceea ce nu are caracter noțional. Poezia nu are caracter noțional, deși folosește noțiunea ca și cărămidă în construcție. Sensul ei final este un sens emoțional, metaforic și vizionar. A confunda materialul cu sensul materialului este un lucru foarte la îndemână și foarte păgubitor.”

”A vorbi despre limba în care gândești, a gândi – gândire nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. Pentru mine iarba se numește iarbă, pentru mine arborele se numește arbore, malul se numește mal, iar norul se numește nor. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci când am învățat o altă limbă.”

”Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente, odată este patrie de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.”

Nichita Stănescu

Poezia lui Nichita Stănescu este stare, este repaus, este mişcare, este cântec de dragoste, de dor, de jale, este emoţie, metaforă, viziune, este noţiune, idee, gând şi vis deopotrivă, din punctul meu de vedere. Toate acestea şi încă multe altele reprezintă esenţa poeziei lui Nichita Stănescu. A construit, a reconstruit, a inovat dar a şi păstrat linia marii poezii româneşti. A demonstrat cu talent şi iubire că limba românâ este ”dumnezeiesc de frumoasă”. Și la Nichita, ca şi la alţi mari poeţi (acesta este, probabil, secretul), aceasta este o evidenţă.

Criticul literar Aurel Martin consemna că universul liricii lui Nichita Stănescu este ”o pădure de simboluri”.

L-am cunoscut, mai degrabă l-am văzut prima dată pe Nichita într-o dimineaţă de iarnă, mergând încet pe lângă Cişmigiu, mergea şi zâmbea, sau mi s-a părut mie, sau aşa mi-am imaginat eu, nu ştiu nici acum şi nici nu vreau să mă hotărăsc cum a fost. Am stat şi l-am urmărit cu gând frumos şi plin de emoţie, că l-am văzut în geana dimineţii pe poetul Nichita Stănescu. De atunci, sau poate mai de mult îmi îmaginez că Nichita a scris şi pentru mine, aşa cum a scris pentru toţi iubitorii de poezie. După părerea mea oricine poate să scrie poezie, dar nu oricine are stare de poezie.

Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu (31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova–13 decembrie 1983, Spitalul Fundeni din Bucureşti), scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române, laureat al Premiului Herder şi nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980).

Este considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai importanţi scriitori români. Dacă ar fi să ne referim la epoca în care a creat, 1960–1980, Nichita Stănescu se înscrie în arealul poeziei moderniste sau neo-moderniste, curente literare definitorii pentru perioada respectivă. Ca orice mare scriitor, Nichita Stănescu face notă separată, nefiind asemănător decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.

„Între cititorii unei culturi sunt descoperitori, inventatori şi exploratori. Nichita Stănescu este un inventator, tip artistic la fel de rar ca întemeietorul. Experimentând asupra lui însuşi, el creează un cu totul alt spaţiu al sentimentelor decât cel îndeobşte cunoscut, spaţiu al aventurii poetice unde limba se naşte din nou recreându-i la rându-i vorbitorii.” – Alexandru Condeescu, Prefaţă la Ordinea cuvintelor, Bucureşti, Editura  Cartea Românească, 1985.

„Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu)şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui a schimbat faţa poeziei româneşti.Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut…” – Eugen Simion, Antologia completă – Opere (2002), Prefaţă, pagina XXIX.

Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu – „Ochiul ca o frunză de leuştean, a tatălui meu…” – s-a născut la 19 aprilie 1908. Linia acestuia genealogică are la origine ţărani prahoveni veniţi la oraş, în Ploieşti, la începutul anilor 1800. Mai apoi, foştii ţărani prahoveni au devenit meşteşugari şi comercianţi ploieşteni, precum bunicul poetului, Hristea Stănescu, specializat în producerea şi comercializarea unor ţesături grele de tipul abalei. Mama sa, Tatiana Cereaciuchin – „Mama mea, care m-a născut … ” –, care era parte a unei familii nobile din Rusia, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej. Tatăl Tatianei, fizicianul şi generalul Nikita Cereaciuchin, a fost, printre altele, şi decanul Facultăţii de Știinţe din cadrul Academiei Militare Imperiale Ruse. Generalul Cereaciuchin, realizând încă din 1915 ”schimbarea lumii”, imensa turbulenţă ce urma a fi provocată de bolşevici în Rusia, se refugiază discret şi rapid împreună cu familia sa, formată din soţie şi două fete, în România, iniţial la Constanţa şi apoi la Ploieşti, unde se stabilesc. Aici, în oraşul petroliştilor, dar şi al lui Ion Luca Caragiale, viitorii părinţi ai lui Nichita se vor căsători la 6 decembrie 1931. Întâiul lor născut va purta, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus şi al comerciantului român, Nichita (şi) Hristea Stănescu.

În perioada 1944–1952 a urmat Liceul ”Sf. Petru şi Pavel”, devenit „Ion Luca Caragiale” din Ploieşti, pentru ca ulterior, între 1952–1957 să urmeze cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
În 1952, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărţi după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea. Tema volumului O viziune a sentimentelor a fost inspirată de  această iubire. Alături de poeta Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie şi a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătoreşte cu Todoriţa (Dora) Tărâţă.
În anul 1955 Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit Argotice — cântece la drumul mare, volum  publicat postum, în 1992, de Doinea Ciurea.

Revenind la biografia poetului, Nichita Stănescu debutează simultan cu trei poezii în luna martie 1957 în revistele ”Tribuna” din Cluj (nr. 6, 17 martie 1957) şi în „Gazeta literară” (nr. 12, 21 martie 1957). Pentru scurt timp (1957–1958) este corector şi apoi redactor la secţia de poezie a publicaţiei ”Gazeta literară”, condusă la acea vreme de Zaharia Stancu. La sfârşitul anului 1960 debutează editorial cu volumul Sensul iubirii (București, E.S.P.L.A., în colecția ”Luceafărul”). Conform unui interviu luat care a fost difuzat la Televiziunea Română, Nichita Stănescu a afirmat următoarele despre volumul său de debut:

„Sensul iubirii a fost cartea cea mai minunată din viața mea. În primul rând, pentru că ea a apărut foarte târziu. A fost un debut târziu. În al doilea rând, pentru că nu a fost un debut adevărat. În clipa în care ea mi-a apărut, era mult mai puțin talentată decât îmi imaginam eu că sunt. Și era mult mai puțin adevărată decât puteam eu să o fac. Dar, în fine, a fost un act de crispare. Orice debut este întrucâtva și un act de crispare.

Eh… Sensul iubirii este ca și primul sărut, într-un fel …absolut stângaci și fără consecințe.”

În articolul Poezie şi joc (”Tribuna”, nr. 19/1972), Ion Pop analizează forţa discursului liric al poetului, deşi acesta se află simbolic sub semnul jocului: ”Era evidentã, încã din prima carte a lui Nichita Stănescu, tendinţa sa de a aşeza discursul liric sub semnul jocului. În peisajul literar al sfârşitului celui de al şaselea deceniu, dominat de gravitatea, reală sau mimată a «scrisului» existenţial, autorul Sensului iubirii schiţa proiectul unui spaţiu ce promitea o nouă situare a subiectului liric faţă de univers. Nichita Stănescu se înscrie firesc în evoluţia literaturii, preluând şi asimilând sugestii ale înaintaşilor, dar mai ales, dezvoltându-le într-o viziune particularã, inconfundabilã.”

Nichita Stănescu face  prima sa călătorie peste hotare, în Cehoslovacia, în anul 1963, iar în 1964 chiar la începutul anului apare volumul O viziune a sentimentelor, un volum cu care poetul primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. O cunoaşte pe poeta Gabriela Melinescu, şi în tensiunea relaţiei lor poetul creează cele mai explozive poeme ale sale.
În 1965, în martie, apare volumul de poezii Dreptul la timp, iar în anul următor publică la Editura Tineretului volumul 11 elegii.

Deși inițial, Elegia a noua, a oului a fost scoasă de editură din sumar, fiind înlocuită cu poemul Omul-fantă, ulterior poezia va fi reintrodusă în antologia de autor Alfa. Cartea a șocat lumea literară românească, în jurul ei dându-se o adevărată „bătălie a modernității”.

După apariţia volumului ,Nichita Stănescu afirma într-un interviu la TVR că 11 elegii ”este debutul meu. Debutul meu este, evident, într-o criză de timp, a fost într-o criză de timp… Debutul s-a produs într-o criză de timp interior, dar într-o maximă contemplare exterioară. 11 elegii, cel puţin pentru mine, sunt dovada începutului poeziei mele.”

Elegia întâia

Închinată lui Dedal, întemeietorul
vestitului neam de artişti, al dedalizilor

I
El începe cu sine şi sfârşeşte
cu sine.
Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l
urmează nici o coadă de cometă.

Din el nu străbate-n afară
nimic; de aceea nu are chip
şi nici formă. Ar semăna întrucâtva
cu sfera,
care are cel mai mult trup
învelit cu cea mai strâmtă piele
cu putinţă. Dar el nu are nici măcar
atâta piele cât sfera.

El este înlăuntrul – desăvârşit,
şi,
deşi fără margini, e profund
limitat.
Dar de văzut nu se vede.

Nu-l urmează istoria
propriilor lui mişcări, aşa
cum semnul potcoavei urmează
cu credinţă
caii…

II
Nu are nici măcar prezent,
deşi e greu de închipuit
cum anume nu-l are.

El este înlăuntrul desăvârşit,
interiorul punctului, mai înghesuit
în sine decât însuşi punctul.

III
El nu se loveşte de nimeni
şi de nimic, pentru că
n-are nimic dăruit în afară
prin care s-ar putea lovi.

IV
Aici dorm eu, înconjurat de el.
Totul este inversul totului.
Dar nu i se opune, şi
cu atât mai puţin îl neagă:

Spune Nu doar acela
care-l ştie pe Da.
Însă el, care ştie totul,
la Nu şi la Da are foile rupte.

Şi nu dorm numai eu aici,
ci şi întregul şir de bărbaţi
al căror nume-l port.

Şirul de bărbaţi îmi populează
un umăr. Şirul de femei
alt umăr.

Şi nici n-au loc. Ei sunt
penele care nu se văd.

Bat din aripi şi dorm –
aici,
înlăuntrul desăvârşit,
care începe cu sine
şi se sfârşeşte cu sine,
nevestit de nici o aură,
neurmat de nici o coadă
de cometă.”

În 1967 îi apar trei volume: Roşu vertical, antologia Alfa şi Oul şi sfera.

Volumul Oul şi sfera ilustrează condiţia elegiacâ a omului în ciclul iniţial Andru plângând, Andru fiind denumirea generică dată Omului (în lb. gr. andros = bărbat), iar cântecul de iubire devine aici plâns existenţial.
Anul 1969 este marcat de apariţia volumului Necuvintele, care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor.

Referindu-se la acest volum, Cristian Moraru, eseist, critic şi teoretician literar, consideră poezia lui Nichita Stănescu o sumă de cercuri, de lumi poetice care se recompun aproape matematic: ”Poetica stănesciană se mişcă astfel într-un cerc închis, al «eternei reîntoarceri». De aceea, de la Necuvintele înainte ea va acţiona din ce în ce mai pronunţat, sub influenţa experienţei «în cerc» a semnului, a limbajului în genere, ca revenire la legile lui deja cunoscute. Dar cercul ei, cum spuneam, este un cerc ce se închide, mecanismele sale vor acţiona de acum înainte în gol, rescriind obsedant poezia de până atunci, afectată mai mult sau mai puţin «pe faţă» de impasul descris în Necuvintele.”

Tot în acest an mai apare şi volumul de poezii Un pământ numit România. Este numit redactor-şef adjunct al revistei ”Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu.
Din 1970 până în 1973 este redactor-şef adjunct la ”România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban.
Publică volumul În dulcele stil clasic (1970) şi cea de-a doua antologie, intitulată Poezii. Susţine o rubrică lunară în revista „Argeş”.
În anul 1971 apar în Iugoslavia două volume: Belgradul în cinci prieteni, ediţie bilingvă de poezii inedite şi Nereci (Necuvintele).
În anul următor publică două volume de poezii: Belgradul în cinci prieteni (Cluj, Editura Dacia) şi Măreţia frigului. Pentru volumul de eseuri Cartea de recitire obţine pentru a treia oară Premiul Uniunii Scriitorilor.

”…Nichita Stănescu îi elogiază pe înaintaşi (Cartea de recitire) ca Eminescu în Epigonii, numai că el nu socoteşte pe urmaşi drept epigoni şi-i reciteşte poematic. El însuşi, Nichita, se declară părtaş la această «dimineaţă a poeţilor»: «Eu aparţin generaţiei lui Cârlova», una întemeietoare şi plină de însufleţire. E o replică la sincronismul lovinescian, care e just, inclusiv teoria «mutaţiei valorilor», dar din punctul de vedere al continuităţii, al întregului şi chiar al modernităţii, întoarcerea la rădăcini, mişcarea în vreme este imperativă. Altfel spus, între generaţii nu există o ruptură, ci o permanentă corelaţie. «Asincronism», îi spune poetul, ceea ce nici pe departe nu se numeşte protocronism. Altminteri, schimbarea este absolut firească, iar înaintaşii şi urmaşii nu fac altceva decât să se manifeste «absurd», însă un absurd pur: «Orice lovire de cuvinte de cuvinte nepotrivită vechilor feluri de loviri de cuvinte este absurdă. La rândul lor vechile împreunări de cuvinte faţă de mai vechile împreunări de cuvinte erau absurde. La rândul lor mai vechile loviri de cuvinte erau absurde». Depinde cine o face şi pentru cine. Ienăchiţă Văcărescu, de pildă, are curajul să fie «absurd» în faţa Mioriţei şi a lui Toma Alimoş.
Nu-i cazul să intru în detalii în legătură cu numita Carte de recitire, ea fiind prea bine cunoscută. Mai trebuie numai amintit că Nichita, hagiograful, are în vedere special, «creşterea limbii româneşti / şi-a patriei cinstire», faimosul Testament, meşteşugul, esenţa poeziei căutată în limbă. «Temeneaua» la Anton Pann tot pe motivul «poveştii vorbei» se produce. Şi al sincronismului. În anul de graţie 1831, când s-au fost tipărite Poeziile deosebite sau cântece de lume ale mândrului şi balcanicului «iubăreţ», Goethe tipărea partea a doua din Faust, Edgar Allan Poe îşi publica poemele, Stendhal dădea la iveală Roşu şi negru: «Tată de cuvinte, mult a mai suferit Anton Pann de pe urma inimii sale care-i stârnea stihul». Căci, vorba lui Ienăchiţă, poezia se face şi din inimă nu numai din cap. La fel, măreţe idealuri şi fondator de limbă este şi «Iliade, Heliade…», şi Cârlova, «drag os de aur», şi Bolintineanu, care se dedă mai abitir la meditaţii, şi Alecsandri cel «născut din cântecele ţării». Encomioanele pentru Eminescu, Caragiale, Bacovia Topârceanu, Tudor Arghezi, Marin Preda percep «miracole ale literaturii române»”. – Constantin Trandafir, Nichita Stănescu şi critica literară, ”România literară”, nr.14, 2008.

Antologia de poezii de dragoste Clar de inimă a apărut în anul 1973.
Anul 1975 este marcat de obţinerea pentru ultima oară a Premiului Uniunii Scriitorilor şi tot acum i se atribuie Premiul internaţional Johann Gottfried von Herder. Tipăreşte cea de-a patra antologie, Starea poeziei, în colecţia ”Biblioteca pentru toţi”. Devine publicist-comentator la ”România literară”. Se mută în ultima sa locuinţă, din Str. Piaţa Amzei nr. 9. În faţa geamului apartamentului său creştea celebrul salcâm Gică.

În anul 1978 publică volumul de poezii Epica Magna, care primeşte în acelaşi an premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române iar în 1979 lansează volumul de poezii Opere imperfecte.
Editura Narodna Kultura din Bulgaria îi publică volumul Bazorelief cu îndrăgostiţi, tradus de Ognean Stamboliev.
În anul 1980, propus de Academia suedeză, poetul candidează la Premiul Nobel pentru literatură, alături de Elytis, Frisch, Senghor şi Borges. Premiul este acordat poetului grec Odysseas Elytis.  Acum apare discul Nichita Stănescu – o recitare, realizat de Constantin Crişan în colaborare cu Augustin Frăţilă, scos de Casa de discuri „Electrecord”.

Referindu-se la creaţia stănesciană, Constantin Crişan concluziona: „Poezia lui Nichita Stănescu e un imn involuntar, dedicat Maiestăţii Sale Cuvântul şi antinomiilor lui Necuvântul”.

În august 1981 are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă şi poetul se internează la spitalul Fundeni.

În februarie 1982 moare tatăl poetului. Volumul Noduri şi semne, subintitulat Recviem pentru moartea tatălui, este o selecţie din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariţie editorială.
În iulie se căsătoreşte cu ultima sa soţie, Todoriţa Tărâţă (Dora). Călătoreşte prin Macedonia şi Iugoslavia, înainte de a-și fractura piciorul stâng în luna noiembrie în Vrancea, accident care-l va imobiliza în casă timp de şase luni.

La finele lunii ianuarie 1983, Nichita Stănescu şi Aurelian Titu Dumitrescu solicită directorului Editurii Albatros, Mircea Sântimbreanu, publicarea lucrării Antimetafizica. Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu.
La 31 martie 1983, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională.

Continuă să-i apară traduceri ale poeziilor peste hotare, în special în Iugoslavia. În timpul unei călătorii în această ţară va avea o criză foarte gravă, ce necesită intervenţia medicilor.
În noaptea de 12–13 decembrie 1983, pe la miezul nopţii, are dureri foarte mari în zona ficatului şi este adus cu salvarea la Spitalul de Urgenţă unde crizele sunt extrem de violente şi poetul se stinge din viaţă  la ora două şi zece minute. Ultimele sale cuvinte sunt: ”Respir, doctore, respir”.

În 1985 apare volumul inedit Antimetafizica. Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu la Editura Cartea Românească (iniţial Nichita Stănescu şi Aurelian Titu Dumitrescu au publicat în întregime Antimetafizica în Suplimentul literar al „Scânteii Tineretului”, în 1983).

În 1992 apare volumul Argotice — cântece la drumul mare, subintitulat Poezii, ediţie alcătuită, îngrijită şi prefaţată de Doina Ciurea, Bucureşti, București, Editura Românul.

În anul 2001, în Bulgaria, la Editura Zaharie Stoyanov, apare O viziune a sentimentelor, traducător: Ognean Stamboliev.

Îmbrăţişarea

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

Nichita Stănescu, O viziune a sentimentelor, 1964

”Noutatea poeziei lui Nichita Stănescu era evidentã de la întâiul volum, chiar dacă numai în latură superficială. Modul de a vorbi despre sine şi despre lume era, înainte de toate, şocant. Cu ce să asemeni anatomiile lirice ale poetului care lua inocent cunoştinţă de trupul lui? Gleznele înfloreau, braţele ţâsneau ca niste şerpi, din umeri ieşeau pantere şi lei, în tâmple se înfigeau vise, scheletul lumina, mâinile dădeau la o parte razele lunii, inelarul se lovea clincheţind de degetul mijlociu. Dar starea de imponderabilitate a lucrurilor: saltul, dansul, plutirea, zborul? Poezia închipuia o lume reală fãrã gravitaţie, imaterială, diafană, în care obiectele lunecă dintr-o formă în alta, dintr-un contur în altul ca nişte misterioase fluide; şi totodatã o lume a stărilor de suflet substanţială, densă, în care sentimentele se ating, se lovesc şi se rănesc.” – Nicolae  Manolescu, Nichita Stănescu în ”Contemporanul”, nr. 40/1970.

Nu mai pâlpâie

Nu mai pâlpâie nici o pasăre, nici o stea
Cerul a obosit deasupra ta.
Hai, Nichita, strânge-ţi pleoapa
de pleoapă, strânge-le.
Amurgul curge pe lângă ochii tăi uimiţi
de parcă-ar vrea să vă priviţi
unul altuia, sângele.”

Nichita Stănescu, Argotice, 1955

”Există un amestec ciudat de forţe în fiinţa lui Nichita Stănescu: un respect aproape religios pentru poezie şi o supunere aproape cinică faţă de real. […] Nichita Stănescu reprezintă un mod specific de a fi poet în lumea noastră. E greu să-i afli un model în literatura anterioară.” – Eugen Simion, Sfidarea retoricii, București, Editura Cartea Românească, 1985.

Pușa Roth

Nichita Stănescu: ”Măi cuţule, eu sînt Stănescu Hristea, poetul îngerilor”

Pentru viziunea de ansamblu asupra operei lui Nichita Stănescu, recuperarea versurilor scrise în timpul studenţiei, a acelui registru cu coperţi dungate, intitulat Cântece la drumul mare, dobândeşte deosebită importanţă. Sub titlul Argotice, sub care poetul intenţiona să le publice, Doina Ciurea restituia după două decenii poeziile din perioada studenției, plus câteva ulterioare (până în 1960, anul debutului editorial cu Sensul iubirii), legate ca factură lirică de primele.

Argotice (Bucureşti, Editura Românul, 1992) adaugă o imagine nouă la ceea ce critica şi cititorul considerau că ştiu despre poezia lui Nichita Stănescu. El nu e deloc un începător în aceste versuri de tinereţe (dar cât de tânăr e un poet la 22 de ani?), în sensul că ar aproxima o poetică mai târziu etalată şi consolidată.

Se întâmplă – ca să vorbim în limba nichitastănesciană – mai multe întâmplări ciudate în acest caiet din 1955, în plină epocă proletcultistă. Nichita Stănescu este original în cadrul unei poetici care, de fapt, nu-i aparţine. Aceste „cântece la drumul mare”, mici balade păstoase, scot la iveală pitorescul substanţei lăutăreşti, un material argotic în genul Cânticelor ţigăneşti (1941) ale lui Miron Radu Paraschivescu, nereeditate şi probabil necunoscute în acei ani. Dar e ceva în plus în seva colorată, plină de fantezie lingvistică a acestor poezii: o anumită violenţă a imaginilor (mă refer la capacitatea lor de a şoca), apoi cultivarea paradoxului şi curajul expresiei ”tari” (”poezie, târâtură de cuvinte”, scrie Nichita Hristea Stănescu într-un loc), epitetul neaşteptat şi predispoziţia ludică pe care le vom întâlni din belşug în opera de maturitate, e adevărat în alte veşminte lirice.

Aceasta ar fi o primă ipostază, în care copilăria într-un Ploieşti pitoresc, cu mahala balcanică şi limbă ascuţită, unică în felul ei, va fi lăsat destule urme. Sunt câteva texte admirabile nu numai pentru savoarea argotică: În cârciuma lui Malastropu, Strada Berzelor, În Tei, De la vrăjitoare, Cântec de lehamite, Cântec vechi de lună nouă, Sile cel vechi, Lui Tudor Arghezi, Mutu. Iată un Cântec de lume: ”Toată frunza-mi zice lotru / c-am furat un ram din codru… / Câmpu-i nins şi tot mi-aş duce / dorurile-n el, năuce, / dară nopţile-nstelate / i le ţine lui pe toate. // Tot aş sta şi tot mi-i modru. // Înserarea-mi zice lotru, / seară confundată-n moină, / c-am furat din ea o doină / ce-am cântat-o în neştire… // Numai mândra-mi zice mire… / … dar la capul dragei mele, / plop îşi urcă frunza-n stele / vântul de-l îngână-n ramuri, / plopul alb cu noaptea-n ramuri.”

A doua ipostază este sinonimă cu acea emoţie greu de descris (şi chiar de descifrat) în limbaj critic, specifică elementului ludic din poezia lui Nichita Stănescu. E un joc paradoxal, un joc cu lucrurile grave, cu semnificaţia metafizică a acestora, comunicarea rarisimă din clipa de transparenţă totală. Aici doar presimţit, prevestit în câteva poezii, unele mimând ingenuitatea, altele încărcate de o tandreţe amară, ca acest Cântec de toamnă în care apare versul deloc surprinzător prin prisma liricii nichitastănesciene: „Măi cuţule, eu sînt Stănescu Hristea, poetul îngerilor”.

Edict anunță viziunea cristalizată odată cu volumul din 1964, O viziune a sentimentelor: ”Pot să fiu uitat, pentru că / nu ţin la braţe, pot să-mi lipsească. / Pot fi părăsit, pentru că / nu-mi iubesc picioarele, pot merge / şi cu aerul. / Pot fi lăsat singur, pentru că / sângele meu se varsă în mare / oricum. E loc. Toate coastele s-au ridicat / ca nişte bariere. / E lumină destulă. Privirile mele / nu văd decât o singură mască. / Dar ea nu există încă, aşa că e loc, e loc, este.”

Necunoscut, marele poet de mai târziu exista încă din 1955.

Costin Tuchilă