Acasă Filă de calendar Nichita Stănescu

Nichita Stănescu

147
Nichita Stănescu Pușa Roth

fila de calendar rubrica leviathan.ro31 martie 1933, Ploiești – 13 decembrie 1983, București

”Poezia este ochiul care plânge. Ea este umărul care plânge, ochiul umărului care plânge. Ea este mâna care plânge, ochiul mâinii care plânge. Ea este talpa care plânge, ochiul călcâiului care plânge”.

”Viaţa este o scurtă absenţă între două inexistenţe”.

”Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreaţă sau mai puţin măreaţă.” – Nichita Stănescu.

                                                          *                                                           

„Există un amestec ciudat de forțe în ființa lui Nichita Stănescu: un respect aproape religios pentru poezie și o supunere aproape cinică față de real. […] Nichita Stănescu reprezintă un mod specific de a fi poet în lumea noastră. E greu să-i afli un model în literatura anterioară.” – Eugen Simion.

*

„Noutatea poeziei lui Nichita Stănescu era evidentă de la întâiul volum, chiar dacă numai în latura superficială. Modul de a vorbi despre sine și despre lume era, înainte de toate, șocant. Cu ce să asemeni anatomiile lirice ale poetului care lua inocent cunoștință de trupul lui? Gleznele înfloreau, brațele țâșneau ca niște șerpi, din umeri ieșeau pantere și lei, în tâmple se înfigeau vise, scheletul lumina, mâinile dădeau la o parte razele lunii, inelarul se lovea clinchețind de degetul mijlociu. Dar starea de imponderabilitate a lucrurilor: saltul, dansul, plutirea, zborul? Poezia închipuia o lume reală fără gravitație, imaterială, diafană, în care obiectele lunecă dintr-o formă în alta, dintr-un contur în altul ca niște misterioase fluide; și totodată o lume a stărilor de suflet substanțială, densă, în care sentimentele se ating, se lovesc și se rănesc.” Nicolae Manolescu.

                                                                 *

”Între ctitorii unei culturi sunt descoperitori, inventatori şi exploratori. Nichita Stănescu este un inventator, tip artistic la fel de rar ca întemeietorul. Experimentând asupra lui însuşi, el creează un cu totul alt spaţiu al sentimentelor decât cel îndeobşte cunoscut, spaţiu al aventurii poetice unde limba se naşte din nou recreându-şi la rându-i vorbitorii.” – Alexandru Condeescu.

*

 ”Nichita Stănescu se mişca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Cât despre gustul său pentru «compromis», cred sincer că nu prea ştia ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea… doct, aş zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situaţiilor, pentru a căror substanţă tragică cred că nu avea «organ»: tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârşită faţă de sine însuşi: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exerciţiu al spiritului.” – Ștefan Augustin Doinaș.

rene-magritte-intoarcerea-1940
René Magritte, ”Întoarcerea”, 1940

”Dor de Nini” de Pușa Roth

Poezia lui Nichita Stănescu este stare, este repaus, este mişcare, este cântec de dragoste, de dor, de jale, este emoţie, metaforă, viziune, este noţiune, idee, gând şi vis deopotrivă, din punctul meu de vedere. Toate acestea şi încă multe altele reprezintă esenţa poeziei lui Nichita Stănescu. A construit, a reconstruit, a inovat dar a şi păstrat linia marii poezii româneşti. A demonstrat cu talent şi iubire că limba română este ”dumnezeiesc de frumoasă” – şi la Nichita ca şi la alţi mari poeţi (acesta este, probabil, secretul) aceasta este o evidenţă.

*

L-am cunoscut, mai degrabă l-am văzut prima dată pe Nichita într-o dimineaţă de iarnă, mergând încet pe lângă Cişmigiu, mergea şi zâmbea, sau mi s-a părut mie, sau aşa mi-am imaginat eu, nu ştiu nici acum şi nici nu vreau să mă hotărăsc cum a fost. Am stat şi l-am urmărit cu gând frumos şi plin de emoţie, că l-am văzut în geana dimineţii pe poetul Nichita Stănescu. De atunci sau poate mai de mult îmi imaginez că Nichita a scris şi pentru mine, aşa cum a scris pentru toţi iubitorii de poezie. După părerea mea, oricine poate să scrie poezie, dar nu oricine are stare de poezie.

*

Înainte de a pleca după fiul ei, am vorbit la telefon cu mama poetului şi am întrebat-o despre Nichita. Emoţionată, mama mi-a spus că cel  tare îi este dor de Nini. Aşa îi spunea ea fiului ei, cu o tandreţe care m-a copleşit. Deşi poetul plecase din această lume, mama îi spunea la fel, Nini, alintându-l, de parcă fiul ei plecase pentru o vreme de acasă. Au trecut mulţi ani de atunci, dar în fiecare final de martie mi-aduc aminte de spusele mamei poetului şi mă trezesc spunând în şoaptă: Nini. Cred că aşa ducem mai departe gândul mamei poetului, Nichita Stănescu.

*

Nichita Stănescu
Nichita Stănescu

”Fel de sfârşit

Adevărata mână n-o întind.
Nu ating cu ea decât cuvintele.
Altfel
copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuşi,
cum se trage în sine însuşi cornul de melc
şi ar deveni un punct.
Nu ating scaunul.
S-ar trage în sine însuşi
şi ar deveni un punct.
Nici prietenii nu mi-i ating.
Nici soarele, nici stelele, nici luna.
Nu ating nimic.
Deşi urăsc punctul, Doamne,
locuiesc într-un punct.”

”Poem

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa ca ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?”

”Pe pământ tot ce există are nevoie din când în când să plângă.”Nichita Stănescu.

Arhiva rubricii Filă de calendar

NICIUN COMENTARIU

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: